Întrebări în toamnă

Adie vântul toamnei pe cărările pe care paşii mei caută urmele paşilor tăi şi întrebări fără răspuns îşi ţes culcuş în sufletul meu ofilit de prea mult suspin. Te-aş întreba dacă mă laşi să îţi fiu ruginiul care să-ţi bucure privirea în zilele ce vor urma. Voi simţi astfel mângâierea ochilor tăi şi voi trece mai uşor prin ploile reci ce vor cădea fără milă peste umerii mei.
Când tăcerile reci şi necunoscute mie îmi vor alunga speranţa, mă pot transforma în vuietul care să-ţi bată în geam în nopţile singurătăţilor mele? Nu te voi speria, voi trece încet prin noapte şi voi veghea visul tău fără de mine.
Nu vreau să-ţi tulbur dimineţile dar îmi dai voie să-ţi fiu răsăritul care să-ţi încălzească trezirea din lumea mea în lumea ta? Seninul ochilor tăi e mereu cu mine, îl port în suflet dar cerul meu îmi plânge neîncetat de când ai renunţat să mai crezi…
Mă laşi să-ţi fiu frunza ce se leagănă singură-n ram, firavă, aşteptând resemnată vântul care să o smulgă şi să o poarte lin spre alte zări? Ţi-aş cere să mă priveşti tăcut în fiecare zi şi îmi voi lua puterea din lumina ochilor tăi.
Dacă îţi cer un vis, mă vei alunga din nou aşa că nu-ţi cer decât să mă laşi să îţi dau eu toate visele mele şi să te rog să le păzeşti, să le fereşti de ploi şi să nu le laşi să se risipească. E tot ce mai am. Un cer care-mi plânge şi vise nevisate.
Te-aş întreba dacă îţi pot fi toamnă. O toamnă blândă care să te poarte pe braţe şi să îţi şoptească din când în când despre noi.
Şi te-aş mai întreba dacă mai pot locui, măcar pentru o clipă, în gândul tău.
Dar nu e nimeni să mă mai audă. Rămân cu toamna care mă desparte de mine….