Inventându-l pe „doi”

Hai să inventăm vântul!
Să avem pe braţele cui lăsa
visele de doi în doi,
din doi în noi,
până când noi…
noi ne trăim iubirea
pară şi întreagă,
fără să ne pese
de furtuni care dărâmă
iluzii şi sperie amăgiri
în noapte.
Să inventăm vântul…
vrei?

Reclame

Când ne suntem propriile piedici

E deschisă pagina asta de azi dimineaţă. Da, asta albă, goală, asta care pare foarte generoasă cu toate gândurile. Şi toate visele. Şi cu toate încă nespusele. Am început de câteva ori să scriu. La început au fost două versuri. Care s-au şters. Şi de aici, şi din minte. A fost apoi un început de postare care voia să expună, plecând de la un lucru devenit deja obişnuinţă, o realitate tristă. Deşi iniţial, textul de la care aş fi plecat s-a vrut a fi amuzant. Şi chiar e. Am şters iar. Din convingerea că nu voi reuşi să evidenţiez esenţialul. Ar fi fost prea complicat, m-aş fi întins mult şi m-aş fi încurcat în propriile gânduri.

Trasând… emoţii

Joacă prin toamnă

Am strâns din ploi ce-au picurat în palmă
Şi, strop cu strop, mi-am plămădit o toamnă
Să mă ascund sau să mă rătăcesc
Căci, drept urmare, încă te iubesc

Altfel, mi-ar fi uşor să râd, să cânt,
Să mai abandonez din vise-n vânt,
Dar vise nevisate se strivesc
De faptul că eu încă te iubesc

Şi plouă şi mor frunze şi e frig,
Şi-n toată toamna asta eu îţi strig
Că-n geam, tăcerile mi se izbesc
De gândul că eu totuşi te iubesc

Când nu ştii dacă ţi-a plăcut un film

Aţi păţit vreodată să vedeţi un film şi să fiţi în imposibilitatea de a spune dacă v-a plăcut sau nu, dacă e bun sau nu? Şi asta nu pentru că nu l-aţi fi înţeles, din contră. Abia când l-aţi înţeles să se întâmple blocajul ăsta? Sau să vă placă pe tot parcursul lui şi spre final, când se înclină balanţa mult din cauza greutăţii subiectului, să vă daţi seama că nu mai ştiţi ce să credeţi? Eu tocmai am păţit asta şi cred că e pentru prima dată.
Încă de luni, ştiind că voi merge, mi-am propus să scriu azi despre filmul „Mo” care a avut premiera de gală. Dar după ce l-am văzut, mi-am dat seama că parcă n-aş putea scrie. Că sunt încurcată. Şi pentru că m-am setat inconştient de luni şi azi oricum e blank total, încerc să leg ceva, sper că l-a mai văzut cineva şi mă ajută. Dacă nu, discutăm pe subiectul principal al filmului. Nu povestesc încă acţiunea, dacă vreţi să îl vedeţi, mai citiţi puţin!

Poveşti ascunse-n tăceri. Le găsim?

Aveţi chef de-o … şuetă?

Îi răspundeţi la Potecuţî la o întrebare? Mda, încă una 🙄
Mă rog, sigur se vor ivi pe parcurs mai multe şi e foarte posibil să nu mai înţelegeţi ce vreau de la voi, asta doar pentru că presimt că nu voi fi în stare să spun clar, să mă limitez la o singură idee, dar ideea de bază e una singură şi e legată de cum faceţi voi cu blogul vostru şi al altora, în ce ordine le „bifaţi”. Dacă treaba asta ţine de „bucătăria internă”, şi cam ţine, eu stau oricum la uşă. Dar dacă e chestie privată şi credeţi că e secret, nu insist, e pură curiozitate, nu fac sondaj care va ajunge pe la cercetătorii britanici, e numai pentru mine.
Deci: 😀 care e comportamentul vostru în ceea ce priveşte activitatea pe blog? Aveţi „tabieturi” sau e cum vă pică bine? Ca să înţelegeţi ce vreau să spun prin tabieturi, vă spun (deşi n-aţi întrebat 😀 ) că eu prima şi prima dată răspund comentariilor. Până nu termin cu toate, nu pot trece la pasul doi. Şi de multe ori asta durează, că mă mai şi opresc, mai şi muncesc deşi nu s-ar crede 😀

Prognoză-n gânduri

Se anunţă ploaie, se zvoneşte vânt,
Până mâine, totul ne va fi uitat,
Am pus o eşarfă peste-acel cuvânt
Agăţat de buze, de când ai plecat

Ne răzbună norii, ne va fi furtună,
Nu ieşi afară, totu-i părăsit,
Îţi vor da târcoale frunze ce se-adună
Să-ţi aducă-aminte că n-am mai venit

Revenirea la viaţă

Jurnal cu întrebare pentru voi

Afară… practic, habar nu am. Geamul prin care nu se vede decât dacă e lumină sau e noapte nu-mi dezvăluie nimic. Nu ştiu dacă plouă sau bate vântul, dacă ninge sau e soare, dacă e cumva sau nu e nicicum. Şi uneori mă bucur că e aşa. Pentru că m-aş putea surprinde că mă las în vreun fel influenţată de vreme. Şi asta chiar m-ar dezamăgi. Contează ce-i înăuntru aşa că nu-mi pare rău că nu ştiu ce-i dincolo de geam. Sigur, mi-ar fi simplu să aflu. Nu ar trebui decât să deschid o uşă. Dar nu vreau acum. Am căştile pe urechi, vă voi spune imediat ce ascult, îmi imaginez că-i senin şi frumos. Şi chiar de plouă, tot frumos e. Că de ce n-ar fi? Ce motiv aş avea eu să mă plâng? Că plouă? Doamne, mi-ar fi şi frică.