În ziua în care m-am născut, cel mai fericit a fost tata. În primul rând, pentru că m-am născut. Şi în al doilea rând, pentru că m-am născut fată şi astfel i s-a împlinit visul. Pentru că am avut un moment de nehotărâre şi am vrut să nu mai vin, mama s-a putut bucura abia după mai multe ore, când şi-a revenit. Au fost deci două bucurii distincte şi cam la fel de mari care cereau a fi marcate aşa cum se cuvine. Şi cum aşa cum se cuvine are de obicei un singur înţeles bine împământenit încă din vremea strămoşilor noştri, a împărtăşit bucuriile astea cu vecinul de la ultimul etaj. Din relatările de peste ani, vecinul s-a bucurat puţin mai mult dacă ţinem cont de numărul paharelor băute. Atât de mult, încât a doua zi, având capul plin de bucurie, i-a spus cuiva că mă simt rău, am băut ieri că a născut vecinul o fetiţă sănătoasă. Continuă lectura
Ieri,
Na, că m-am enervat! Şi de ciudă ce mi-e, generalizez încă din titlu, de oftică! Staţi numai puţin, vă explic. Probabil că ar fi fost mai corect să pun ca titlul că „devierea de la sarcinile din fişa postului, în timpul serviciului, evident, dăunează grav echilibrului emoţional”, dar ceva-mi spune că e cam lung pentru un titlu. Şi dacă tot mi-am amintit că-s nervoasă, am ales să o spun scurt şi crud. Şi cum oricât aş trage de timp văd că tot nu mă liniştesc şi trag degeaba, să trec la subiect. Astăzi, pe la orele 13 trecute fix, căutând ceva pe net, am dat de altceva. Şi cum acel altceva nu avea nimic în comun cu ce căutam şi cu atât mai puţin cu obectul muncii mele, nu am rezistat tentaţiei de a face o pauză şi de a mă juca puţin. Că om îs şi copil am fost, şi cine refuză o joacă în timpul serviciului nu ştie ce pierde. Aşa că am preferat să nu pierd decât să mă tot întreb ce naiba am pierdut. Linkul promitea distracţie, un soi de testare şi zicea că s-a împărţit internetul în două şi s-au făcut furori prin tătă lumea asta mare. Şi hop şi eu, să văd cine, ce şi de ce. Unde, când şi cum nu mă interesează. 
Nu mai e timp de reciprocitate
Eu am mai recunoscut prin postări că-s afoană. Plecăm deci de la ideea şi de la premisa asta. Dar oricât de critică aş fi cu mine, mi-e greu să accept realitatea că-s sub nivelul mării din acest punct de vedere. Vă spun acum ce mi-a venit. Ştiţi că scriu de la foarte rar la aproape deloc subiecte fierbinţi, la ordinea zilei. Când totuşi o fac, înseamnă că m-am nervozat rău sau că nu m-am putut abţine. Sau amândouă. Acum e doar curajul de a mă confrunta cu realitatea, fie ea dură sau nu, şi un pic de nervozeală amestecată cu nedumerirea.
Dă-ne, Doamne,-un strop de ploaie,
Încerc să nu mă lungesc prea mult cu postarea asta. Nu pentru că mi-ar fi lene să scriu, că uneori scriu cum vorbesc (de la foarte mult în sus), nu pentru că mi-ar fi milă de voi şi aş vrea să vă scap de chin 😛 , nu pentru că din alt motiv, ci pentru că mă grăbesc, pentru că nu mai am răbdare, pentru că mă macină curiozitatea.
Reclame
