Asta spuneam…

Azi… început de iarnă pe-afară, printre oameni, şi pe la unele ferestre de la care se priveşte în zadar înspre depărtări şi se aşteaptă parcă de veacuri paşi care au uitat să vină. Sau nu mai vor. Sau nu mai pot. Sau poate nu mai ştiu drumul, l-au rătăcit printr-un buzunar ros de timp şi de nevoi. Se pregătesc ghetuţe şi se scriu scrisori unor Moşi care şi ei, uneori, uită să vină. Sau nu găsesc drumul înspre case mai puţin calde, mai slab luminate.

Un strop de „românesc”

Poveste la final de toamnă

E toamna gata de plecare,
Mai face doar un scurt popas
Prin frunze răvăşite-n cale,
Să-şi ia un ultim „bun-rămas”

Dar tu? Dar eu? E numai vânt
Și-i doar tăcere între noi,
Nu-i niciun semn, niciun cuvânt,
Doar scrum care se pierde-n ploi

Poate atât am meritat:
Să pleci fără să dai veste,
Nici nu mai știu ce-a existat
Din tot ce astăzi nu mai este

Operaţiunea aragazul

Voi ştiţi bancu’ cu iepuraşul care avea poftă de clătite dar nu avea tigaie şi se gândeşte să meargă să o împrumute de la urs sau vulpe, nu mai ştiu exact? Nu? Ăla cu mmmbag…’n tigaia ta”. No, nu-i bai dacă nu-l ştiţi. Ce vreau să zic eu e că sunt cam pe acolo. Cu finalul, că la mine nu-i vorba doar de ce sau cum cred că s-ar întâmpla, ca-n cazul iepurelui, ci de realitate. De evidenţă.
Voi ştiaţi că dacă vrei să-ţi cumperi un aragaz, un aragaz, măi, nu o rachetă, şi nu eşti cel puţin luptător K1 şi expert în d’astea cu gaze (alea de vin pe ţeava care intră-n aragaz, nu alealalte) ai şanse spre zero să faci ceva cu aragazul cumpărat? Că de cumpărat, ca de cumpărat, hai, merge. Da’ pe urmă? Să vorbim pe caz concret, să nu ne încurcăm în presupuneri, zic.
Ştim toţi că la capitolul electrocasnice, cel puţin online, sunt câţiva mari şi tari. Nu despre înghiţirea ălora mici vorbim, nu ăsta e subiectul şi veţi vedea imediat, nu are nicio legătură, ba chiar şi ăia mici care au rămas sunt fix la fel. Da’ fix.
Nu mai dau nume, că nu e vorba de o singură firmă, e vorba de toate şi aş avea mult de scris. Şi până la urmă, nici nu cred că e vina lor deşi, mă întreb, dacă piaţa nu cere asta, ce face piaţa de se descurcă fără? Oare să o dea pe „ilegale”? Cine, piaţa? La noi? Nooo, fuji d’aci!

La umbră de tăceri

„Sunt cel mai frumos din oraşul acesta”

Iar n-am introducere, nici nu vreau. Vouă vă vine să credeţi că există acum, în momentul în care scriu, un răzbel cu furci şi topoare, deocamdată pe FB, şi totul a început de la o carte care încă nu a fost lansată oficial, că abia a fost pusă pe un site pentru precomandă (deci n-a citit-o niciunul dintre ăia care scot fum pe nas), dar îl înjură pe cel care a scris-o, pe cel despre care e scrisă şi pe cei care îi iau apărarea celui care a scris-o şi care, la rândul lor, îi înjură pe cei care înjură? E de Doamne fereşte! Şi totuşi, ne războim pe cărţi. E bine, e foarte bine, e extraordinar de bine. Oare există un subiect pe lumea asta în care să nu fim experţi şi să nu sărim la gâtul celor care îşi permit luxul de a avea o părere diferită de a noastră? În fine.
Şi cum în stânga război, în dreapta război, în faţă ceaţă şi vânt, m-am cuibărit aici cu chef de joacă. Dacă am cu cine, bucuria e pe măsură. Dacă nu, mă joc singură. 😀

Problemă de logică aplicată-n viaţă

Dacă tot am deschis sertarul cu amintiri la postarea cu majoratul, deschid şi postarea asta tot cu o amintire care mi-e atât de vie-n minte, încât am senzaţia că dacă întind mâna, o pot atinge. Eram tot în liceu, dar nu mai ştiu sigur în ce clasă. Oricum, cred că undeva prin a XI-a sau a XII-a, că e vorba de ora de economie şi parcă mai devreme n-am făcut. Nu mai ştiu exact, oricum nu asta contează.
Până în punctul ăsta despre care vă voi povesti, profa de economie cred că a fost singura care n-a lăsat nicio clipă să se vadă sau să se simtă omul din spatele dascălului. Nu e de rău ce zic, dar nu ştiu să explic mai bine. Nicio secundă până atunci nu s-a văzut pe chipul ei că o doare ceva, că e obosită, că e fericită sau tristă. Şi nici de la noi nu lăsa să treacă înspre ea ceva în genul ăsta. Ca un exemplu, aveam dreptul la două buline albastre pe trimestru. Avea obiceiul să asculte mult şi la întâmplare. Am mai amintit de asta aici, mai spun o dată. Avea un carneţel în care punea steluţe în dreptul fiecărui nume de câte ori i se părea că merităm. La nu ştiu câte steluţe, aveam 10 în catalog. Dacă azi ai primit una, nu însemna că mâine nu te poate întreba ceva, să primeşti o alta sau un minus, dacă nu ştiai răspunsul.

Şi tăcerile se joacă uneori

Ca la 18 ani…

Moamă, moamă, moamă, ce nervi am pe mine câteodată! Voi ştiţi bancu’ cu Delia? No, cam aşa. Nu ştiu de ce Delia, nici acum nu m-am prins, deşi cred că a fost cu direcţie. Aveam o colegă cu numele ăsta şi era de faţă când ne-a fost spus în gaşcă deci sigur de aia a fost aşa, altfel se poate pune absolut orice nume.
O blondă (scuze, aşa e bancul) stătea deja de mai mult de o oră în faţa oglinzii şi se studia foarte atent. La un moment dat, soţul o strigă din dormitor „Delia, ce faci acolo, nu mai vii?”. Ea-şi dă o palmă peste frunte şi zice: Delia, fată, Delia!
Am uneori momente de prostie maximă şi am mai spus asta pe aici, de mă mir şi eu de cât talent fantastic cuibăreşte-n mine. Am văzut o filmare de la un majorat şi mi-am amintit. Doar nu credeaţi că e de acum? Nu, măi, nu. Acum practic sunt licurici în iarbă şi felinar în noaptea neagră. Sclipesc adică. Şi oricum, am avut majoratul săptămâna trecută deci nu a trecut mult timp de atunci 😛

Gânduri prin fumul de ţigară X

Mi-s gândurile împrăştiate. Mi-au fugit, m-au abandonat până şi ele. Cumplit e să te lase singur până şi ceea ce credeai că te bântuie şi că-ţi face rău. Nici răul ăla nu-mi mai e pe aproape. Sunt prizonier între un nimic şi-un alt nimic, ca între două ziduri care par a se apropia unul de altul, cu fiecare secundă, cu fiecare pas, şi eu, singurul obstacol între ele, nu pot face nimic să le împiedic să se atingă la un moment dat. Sau, din contră, să le grăbesc apropierea.
E toamnă iar. Şi plouă iar. Şi ploaia asta nebună mă răneşte mai mult decât de obicei. Îmi aminteşte iar nu doar de cât de mult am iubit-o, ci şi de cât de tare m-a zdrobit plecarea ei. Sau moartea ei, că e totuna. Deşi uneori aş fi vrut să ştiu, chiar dacă amândouă mi-ar fi făcut, în acelaşi mod, la fel de mult rău. Când iubeşti aşa cum am iubit-o eu, şi pleacă fără explicaţii, respiri doar pentru că nu poţi altfel, că nu ai de ales. Când dispare pur şi simplu şi nu mai ştii nimic de ea, ajungi să lupţi pentru o gură de aer. Te obişnuieşti apoi şi cu asta. Şi trăieşti din inerţie. Devine trist când ajungi să nu-ţi mai pese şi când pare normal să fie aşa. Şi din punctul ăla încolo, numai câte o toamnă te va mai face să tresari.