Jurnal cu întrebare

Afară… amăgiri de vară printre frânturi de rest de anotimp. Amestec de nostalgice impresii şi mirări răscolite de vânt ce răvăşeşte clipe.

Azi… şi-a făcut palmele căuş să adăpostească amintirea de ieri şi visul spre mâine. Azi-ul are tendinţa să se depersonalizeze, şi-şi lasă secundarul să penduleze între un a fost şi-un va fi, lăsându-l pe este pentru mai târziu. Până când devine şi el un a fost, ocrotit de palma caldă a unui azi neglijent cu el însuşi.

Mă gândesc… să vă întreb ceva.

Reclame

Din şcolile… altora

Lumea mea e banală

Lumea ta e aşa…
ca un fel de poveste,
fără prinţi sau caleşti,
fără fii de ‘mpărat,
cu minuni de o zi
şi iluzii mai dese
şi c-un vis pentru care
ai ceda un regat.
Lumea ta e povestea
fără zmei la palate,
cu-ntâmplări prea banale
ca să-nceapă cu-a fost,
cu paşi mici, rătăciţi
peste-a zilei ruine
dar c-un scop ce prin cărţi
n-ar avea niciun rost.

路

Când n-ai de lucru… e vai de nervii tăi. Adică de ai mei. Şi nu că n-aş fi avut de lucru, dar cu petele de pe creier nu mă pot pune. Că am momente în care nici măcar eu nu mă recunosc când e vorba de încăpăţânare. Dacă aş fi la fel şi în chestiunile… vitale, acum cred că-aş fi fost pe la întâlniri la nivel înalt, în locul lui Klaus. Dar nu-s. Aşa că stau acasă şi fac tâmpenii. Şi îmi folosesc încăpăţânarea exact pe unde nu ar trebui.
În timp ce scriam un mail, văzând că textul apare la secunde bune după ce iau mâinile de pe tastatură, am tras concluzia deşteaptă că-i de la prea multe mailuri adunate-n timp şi că e cazul să fac curat. Asta-nseamnă… mult. Şi cum m-am gândit că eu n-am şters nici din „trimise”, nici din inbox, înseamnă că… foarte mult. Că, aşa cum ştiţi, dacă mi-a scris ăla, băiatul ăla de zice lumea că-i frumos, ăla cu corasonul… cum îl cheamă?

„Am o căsuţă mică, uite-aşa…”

Dare de seamă

Sunt zile albe, nesfârşite,
în care nefiresc îmi pierd
cuvintele între cuvinte
ce nu am cum să le rostesc.
Şi-atunci, îmi iscălesc tăcerea
în rime fără de fundal
şi-i cer să lase printre rânduri
un sens, dar sensu’-i în zadar.

Sunt clipe multe, infinite,
ce par a-şi risipi venirea
prin aşteptările durute
ne’nţelegându-le menirea.

Jurnal incomplet

Afară… sufocant. Aerul e sufocant. Şi ce pluteşte-n aer e sufocant. Plutesc iluzii şi notele de plată pentru visele care-au început să ceară socoteală. Unele pentru îndrăzneală, altele pentru amânare. Câteva pentru abandon. Şi asta ustură. E genul notei care face să-ţi crească pulsul, de teamă că n-ai suficienţi bani. Dar bine că astea nu se încurcă în cash, taie numai din aripi. Puţin câte puţin. Şi nu iau nici bacşiş, golesc doar înăuntrul, nu şi portmoneul. Pentru împlinire nu se emit facturi, pentru asta nu se plăteşte, asta doar se trăieşte. Bine că nu-s prea multe, ne-am încurca în socoteli.

Lumea văzută altfel

Pilda potecuţei

Pildă am scris, da? No bun. Pilda mea filosofică, la care am ajuns fără mari strădanii, e asta: băi, ca să fie uşor, prima dată trebuie să fie greu. Îi destul de inteligent ce-am zis? Dacă nu, nu-i bai, măcar e testat pă pielea mea, pe onoarea mea că aşa e.
Întotdeauna am crezut că e mai uşor să asculţi decât să citeşti. Să asculţi un text decât să-l citeşti, adică. Şi e mai uşor să vorbeşti decât să scrii. Întotdeauna până azi, când am avut scandal cu piticul nervos pe care-l găzduiesc într-un colţ al capului. Pentru că da, am mintea-n colţuri şi are unde. Ăsta nevosu’ a vrut să citească ploaia din postul trecut. Şi am zis bine şi el a zis bine şi am zis dacă zici bine şi eu zic bine şi dacă e bine, e bine şi dacă e bine-bine e bine, bine, e foarte bine şi asta e o melodie şi ce poate fi aşa de greu să citeşti nişte vorbe scrise de tine, că doar ştii ce naiba ai vrut să zici şi…

Şi… ce dacă?

Plouă…
obsesiv plouă
şi compulsiv plouă,
plouă bacovian…
şi deja unii şi-au dat ochii peste cap
clişeu,
ieftin clişeu,
obositor clişeu!
aşa ş-ar spune
şi asta i-ar spune
dacă ar fi în faţa lor,
dar ce bine că nu e în faţa lor,
îşi spune.