La masa mea…

… în casa mea, în patul meu, pe muzica mea, vorba lui Smiley. Da, m-am gândit la asta când am păţit ce vă voi relata. Dar n-are legătură cu întâmplarea. Numai mintea mea o ia razna când ar trebui să fie serioasă şi să stea într-un colţ, mai ales că e certată cu aplomb. Mno bun. Vă spun acum, că a trecut emoţia. Când s-a întâmplat, n-am putut scrie aici, mi-am vărsat năduful unde ştiu că nu sunt judecată dacă-mi scapă un tutui mama ei de treabă. Aici sunt o lady şi o lady vorbeşte regulamentar. Chiar dacă nu salută. 😀
Măi dragilor, voi mă ştiţi de când eram mică, vorba aia. Că doar am crescut împreună, nu? Am o tonă de defecte, da. Însă cu riscul de a fi acuzată de lipsă de modestie, susţin sus şi tare că la partea cu politeţea nu cred că am prea multe restanţe. Treaba aia cu salutat vecini care erau şi la două străzi depărtare mi-a rămas bine întipărită-n minte şi nu mă dezic nici acum de ea. În fine, să vă zic.

Umbre rătăcite-n ploi

Ia-mă de mână să-ncercăm să fugim
Undeva unde nu e miros de pieire,
Unde-n oameni mai e încă timp de trăit,
Unde ceru-i senin, chiar de ora-i târzie

Să alegem un loc într-un colţ de pământ
Unde nu e pustiu, ca prin vieţile noastre,
Unde nu e război, nici pe străzi, nici prin gând
Şi-unde nu se întâmplă niciun fel de dezastre

Pe aici pe la noi nu mai poţi să respiri,
E un aer greoi ce te arde în piept,
Un amestec de praf, amăgiri şi striviri,
Şi-s ruine prin tot ce-a fost sfânt şi-a fost drept

Tăceri lăsate să se joace

Din pragul serii

Mi-e dor, mi-e simplu şi mi-e primăvară
Păstrată-n buzunarul de la piept,
Să o presar, din loc în loc, pe-afară,
Să ştii să-mi vii, când afli că te-aştept

Mi-e soare şi un strop de curcubeu
Rămas într-un sertar cu amintiri
În care, din frânturi de tu şi eu,
Renasc, în taină, fostele iubiri

Mi-e cer senin, lăsat pe dinafară,
Şi-s stele multe undeva prin gând
Ce îmi veghează, dintr-un prag de seară,
Chemările ascunse în cuvânt

Jurnalul unor module

Azi… o zi care va intra în istorie. A intrat deja. Se va vorbi despre ziua asta şi peste mulţi ani, unii vor avea poate ca subiect la vreo teză sau examen o întrebare legată de asta, şi noi vom putea spune că… că ce? Ne vom aminti, vom putea poate spune ce făceam, puţin probabil şi ce simţeam, cum eram, cât de tineri sau obosiţi, cât de entuziasmaţi sau fără de viaţă eram. Dar ce-am făcut n-am putea spune. Ce-am făcut? Ne-am trezit, am muncit… ce facem în oricare altă zi, de multe zile. Şi nu, n-are legătură cu nicio restricţie. Să nu ne mai tot amăgim că am mutat câte un munte în fiecare zi până în 2020, că ştim prea bine că nu-i aşa. Am pe birou un calendar tip carneţel, cu filă separată pentru fiecare zi, cu evenimente importante petrecute-n timp. Dacă am avea unul personal, ce-ar fi scris la ziua asta? Nu-mi răspundeţi mie, faceţi-o pentru voi, e destul. Dar acum 2 ani, într-o zi de 9 aprilie, ce-aţi făcut? Ce-am făcut? Vedeţi, despre asta e vorba.

Când tăcerile iau loc la masă

Ascultă-mă puţin…

Ascultă, copilă, ascultă de mine:
Când omul se uită curios peste lume,
El vede mistere şi-ncepe să spere
Că poate-ntr-o zi ar putea să adune
Puţin cu puţin, din a lumii minune

Ascultă-mă, fato, ascultă-mă bine:
Când omul se uită cu ură prin lume,
El vede şi-n tine ce are în sine
Şi nici nu îi pasă, şi nici nu o spune,
Dar pas după pas, se va pierde-n mulţime

Ascultă puţin, căci vorbesc pentru tine:
Când omul se uită cu zâmbet spre lume,
El poate, în joacă, pe ceilalţi să-i facă
Să creadă în bine, şi-atunci poate spune
Că, om lângă om, pot aprinde-o minune.

Foto

P.S. E aparent o joacă. Nu voi mai scrie o perioadă lungă nimic la modul general, cum a fost dilema de ieri. Nu sunt în stare să gestionez reacţii. Şi am vrut să schimb subiectul cu postarea de azi. Vă rog nu-mi scrieţi nimic despre P.S, e decizia mea, of-ul meu. 😀
Vă mulţumesc!

Cui şi de ce îi dăm unfollow?

Vremea de ieri, nici aşa, nici aşa, mi-a dat o stare poetică de nu vă pot explica. Aş fi scris texte melodramatice şi versuri dă inimă halbastră, să curgă râuri-valuri. Noroc că duminica nu scriu. Că nu vreau, nu că ar fi blogul meu într-o formaţie/orchestră/gaşcă din asta care are interzis la taste în vreo zi anume. Când voi vrea, voi scrie. Că sunt berbec şi fac fix ce şi cum vreau, şi duminica mi-e lene să stau în poziţie de drepţi pe lângă laptop, orice-ar spune orice mari îndrumători în materie de când avem voie să ne luăm liber de la social media. Dar aş fi scris. 😀
Mi-a trecut starea poeticistă şi aş fi scris apoi despre cine mămicuţa ei de telecomandă m-a pus să-mi pierd două ore la un film tâmpit despre una care-i scriitoare şi… şi. La început, am crezut că-i despre altceva, pe urmă m-am uitat din inerţie, cred că de aici şi expresia cu boul şi poarta cea nouă. Pe cuvânt că vă povestesc filmul, vă zic finalul, numai să fiu sigură că nu vă uitaţi şi voi. Iluzii mortale se numeşte şi am dat play pentru Kirsten Davis pe care nu am mai văzut-o în alt film în afară de Sex and the City şi am vrut să văd ce face. Deşi mult diferită de cum o ştiam, face foarte bine, rolul e mişto, dar filmul e prost. Avem scriitori printre noi, zău că nu cred că… bine, hai, tac. Dar dacă ziceţi că vreţi să-l vedeţi, vă zic finalul, parol!

Drumul înspre rost

Prin visul nostru singuratic,
Ce-şi leapădă ades culoarea,
Ne ţinem uneori de mână
Când stelele sărută marea

Lăsăm tăcerea să îşi facă
Pe buze, tainic adăpost
Şi depărtarea, dintr-o dată,
Devine drum înspre un rost

Mai răscolim prin amintire,
Când promiteam că ne vom fi,
Şi râdem că, din amăgire,
Rodeau speranţe zi de zi

Tăceri evadând dintre cuvinte