Leapşa din ghetuţe

Când am zis ultima dată că răspund rar acestor lepşe? Nu mai ţin minte. Deci am avut dreptate. Am primit leapşa de la Issa şi am zis că-i cado’ de la Moş. Cum un cado’ nu se refuză, mă alint şi eu puţin şi încerc să nu mă fac de râs de tot. De parcă nu m-am făcut destul în toţi anii ăştia de când rătăcesc pe poteci. Apropo, a venit Moşu’ la voi? Bine. Eu mă apuc de treabă acum, am de răspuns acestui interviu, mă simt o divă aşa că îmi savurez strălucirea în cele ce urmează:

Reciclând… tăceri

Sondaj de opinie

Staţi, staţi, nu e exit-poll, slavă Domnului, am scăpat de alea. Va fi, poate, cea mai scurtă postare. Asta aşa, să demonstrez că pot fi şi foarte scurtă-n exprimare. Că e luni la început şi e grele zilele de luni, nu? Vorbesc mult, când nu trebuie, silabisesc atunci când ar trebui să vorbesc mai mult şi tot aşa. Dar în scris, de obicei, mă întind, ştiu. O recunosc. De asumat, nu e cazul. Că nu fac niciun rău nimănui, nu-i ca şi cum din cauza cârnaţului meu de text nu e loc de autostrăzi în ţara asta. Aşa că nu. Vreau să vă întreb ceva. Sper să reuşesc să fiu concisă. Sper! Nu şi promit 😛
Nu vreau să vorbim la modul general, ar fi prea mult şi prea greu de răspuns dacă ne-am pune-n sute de ipostaze, aţi fi toţi nevoiţi să-mi răspundeţi că… depinde. Şi eu aş rămâne la fel de nedumerită cum sunt şi acum. Nu. Vorbim pe caz concret. Blogul, eu, voi, voi şi alţii. Mă iau pe mine ţap ispăşitor, să fie simplu.

Discurs fără de glas

Bună seara! Şi acum ar trebui să spun ceva, nu? Orice? Adică pot vorbi despre ce vreau? (Se uită în partea dreaptă unde, din spatele cortinei, bărbatul în costum îi zâmbeşte puţin nedumerit). Suntem şi în direct? Ce prostie! Aaa, pardon. Atunci, bună seara şi celor din faţa televizoarelor. Sau a laptopurilor. Sau a telefoanelor. Mă rog, salutări celor din faţa ecranelor. Sunt printre ei şi cei care nu sunt pe scaunele din primele rânduri, nu? A fost prea frig, aşa-i? Ploua, aşa-i? (Domnul îmbrăcat în costum şi-a şters zâmbetul, acum e doar puţin nedumerit). Da, asta se întâmplă cam peste tot. La teatru, la concerte, la film, la spectacole, oriunde. Primele locuri sunt tot timpul rezervate. Pentru oficialităţi. Care de obicei nu vin. Vin numai atunci când trebuie să fie văzute venind. Şi, spre norocul lor, asta se întâmplă foarte rar. Dar atunci de ce pretind invitaţii? Ah, pentru că sunt oficialităţi, le sunt cuvenite. Da, acum am înţeles. Bine.

Filă de final de toamnă

Astăzi… zi de final de săptămână, de la final de lună. Ştiu că e joi, dar vinerea parcă nici nu mai contează. A rămas şi va rămâne-n istorie ca fiind ziua aia scurtă în care se „fuşeresc” toate, să fie, să bifăm, să treacă. Deci nu e chiar greşit să spunem că joia e ultima zi dintre cele lucrătoare. Pentru unii. Mulţi sau puţini, nici nu contează. Şi e gata şi luna asta. Şi gata şi toamna asta. Nici n-am simţit-o. A fost prea blândă cu noi. Şi câte-i mai promiteam în septembrie. C-o vom iubi, c-o vom admira, că-i vom simţi aromele, culorile, c-o vom certa pentru ploi şi vânt. Am făcut tot ce-am zis? Nu ştiu, nu vreau să ştiu. Dar ea? A fost toamna toamnă? Mai bine să nu ne răspundem.
Clopoţeii zurgălesc deja de vreo două săptămâni, luminiţele beculesc tot de atunci, cred că-n hypermaketuri se aud colinde, ornamente sunt, aşteptăm să ningă. Şi Moş Crăciun umblă prin pieţele marilor oraşe, stă la poze, dă autografe. E bine. Totul e bine, suntem în grafic, planificat totul la secundă. Ho-ho-ho… ce atmosferă!

Ne jucăm cu ghicitori?

E târziu, iubire

E târziu, iubire, toamna-i pe sfârşite,
Nu-i mai pasă astăzi de copacii goi,
Va lăsa pe praguri vise ne-mplinite
Şi abandonate, undeva, prin noi

Nu-ncerca s-o cauţi, n-are rost s-o strigi,
E-n zadar efortul de-a-i opri plecarea,
Orice i-ai promite, n-ai să poţi să-nvingi,
Toamna, ca şi viaţa, n-ascultă chemarea

Monolog despre surzenie

Şşşşt! Auziţi? S-au aprins luminile-n oraş. Şşşşt, ascultaţi! Le auziţi? Nu-mi spuneţi că m-am exprimat greşit, nu vreau să aud asta. Ştiu, la şcoală ne-au spus că nu putem auzi culori şi nu putem vedea muzică. La şcoală ne-au spus multe. Multe despre simţuri, nimic despre simţire. Au lăsat asta-n seama vieţii. Şi viaţa, uneori, s-a făcut că uită.
Dar ştiţi ce cred? Cred că au minţit. Vreau să cred că au minţit. Pe noi, şi pe ei. Mai ales pe ei. Pentru că ei ştiau că ne spun asta doar pentru că trebuie. Pentru că era trecută-n programă, pe undeva, pe la unul dintre punctele importante care trebuiau bifate. Şi câte trebuiau! Şi câte trebuie şi acum. Şi câte inutile-n toate aceste trebuie! Şi cât ne pierdem în toate inutilele astea. Pe noi. De noi.
Ne spuneau asta şi se ruşinau că mint. Asta vreau să cred. Altfel… altfel nu m-aş putea gândi la faptul că ei nu puteau vedea nici muzică, nici linişte, şi nu puteau asculta roşul aprins al apusului din serile de vară sau verdele copacilor din curţile cu case-n care se visa-n surdină.

Tăceri microscopice

Am revenit să vă rog ceva

Sărut-mâna şi bine v-am regăsit! Da, da, sunt tot eu, bloguleţul care v-a anunţat că Potecuţa intră în concediu. N-a trecut chiar mult de atunci, deşi eu simt că a trecut o viaţă, şi nici nu visam eu că mă va lăsa iar să scriu atât de repede. Eu, de obicei, visez la lucruri mai complicate, cum ar fi că mă lupt cu zmeul şi îl înving şi câştig regatul şi salvez oamenii şi devin regele lor, nu am vise din astea cu scris. Că e greu să scrii, trebuie să fiu atent să nu fac porcuşori şi urechi, că Potecuţa vine şi-mi rupe pagina imediat. Că a uitat deja cum era când şi ea făcea aşa şi ei îi rupea pagina mama ei. V-am zis eu că e bătrână aşa şi aşa, adică nu bătrână de tot, numai puţin. Dar uită repede. Să nu-i spuneţi că v-am zis. Bine, şi dacă îi spuneţi, va uita oricum, dar să nu-i spuneţi, mai bine aşa. Şi e greu să tot fiu atent să scriu frumos.