Condimentând tăceri

Reclame

Luni, octombrie

Astăzi… o zi din care, meteorologic vorbind, n-am înţeles nimic. De la ieşirea din bloc şi până la taxi, adică fix 7 paşi, m-a udat ploaia destul cât să mă scuture binişor. M-a încălzit cafeaua, nu-i problemă. Dar a fost supărată tare. Mi-e dor de ploile de vară. Alea de care am mai vorbit. Alea care spală oraşe, câmpuri, oameni, frunţi şi regrete şi apoi lasă loc soarelui să le reîncălzească pe toate. Şi să le reinventeze, să le redea strălucirea. Şi, mai ales, încrederea-n lumină. Şi care lasă-n urmă mirosul ăla de care sunt îndrăgostită: asfalt încins şi apoi spălat de ploaie. Da, ştiu, nu mai e vremea cum a fost. Nici noi nu mai suntem. M-am întrebat de multe ori dacă nu ar fi bine să se modifice manualele de geografie. Şi cărţile de colorat. E clar că nu mai avem patru anotimpuri, ar trebui făcută modificarea asta, copiii să înveţe despre altceva, nu despre patru anotimpuri, nu despre cele trei luni de primăvară, nu. Primăvara ţine cât să se nască un vis şi să-şi ia zborul. Îl prinde vara cu aripile-ntinse şi i le arde într-o clipă.

Percepţii

Ţi se pare că râd când m-ascund în cuvânt
Să îngrop în silabe tot ce nu pot rosti,
Tot ce arde-n tăceri şi se pierde prin vânt,
Toate nopţile albe tot mai reci şi pustii.

Ţi se pare o glumă că mai cred în poveşti,
Crezi că-i prea puerilă goana asta nebună
Printre doruri de azi începute-ntr-un ieri
Picurate sărat, nelăsate s-apună.

Crezi că mint când îţi spun că există şi vise
Ce prind aripi şi-apoi îşi fac cuib de-mpliniri,
Că de las amagiri să rămână nescrise,
Aş putea să mă pierd căutând regăsiri.

„În lemn e un timp neînvins”

Tu ce i-ai fi spus?

Dragă…,
am sunat zilele trecute o amică. Să o întreb ce mai face. Nu vorbim foarte des, dar când ne sunăm sau ne întâlnim e ca şi cum am întrerupt discuţia ieri şi o reluăm din punctul în care am rămas. Cu aceeaşi căldură şi poftă de râs. Era puţin îngrijorată. Spunea că are emoţii cam cât o casă mai mare, cu multe camere plus dependinţe şi piscină-n curte. Am aflat repede motivul şi s-au înmuiat picioarele. Dar mi-am revenit în secunda următoare, am înţeles imediat că niciun wow, ioi, ups n-ar fi deloc, dar deloc potrivit. Fiica ei, clasa a XI-a, era la Neversea. Cu două colege şi un prieten mai mare. Că şi-a dorit mult, că a rugat-o, a implorat-o şi ea a cedat. Dar că abia mai respiră de emoţii. Că e prima ei plecare de acasă, fără ei. Hehe, mişto tun a dat, a început în forţă vacanţele fără părinţi, am gândit. Nu, n-am spus-o.

Frânturi de risipire

Câteodată,
numai câteodată,
i se face frig
de la prea mult şi prea intens
vânt
care-i risipeşte toate visele,
aşa cum suflă copiii în păpădii
şi le spulberă în mii de particule
aproape invizibile.
Noi, oamenii,
nu ne punem dorinţe şi
nu ascundem în sân puf alb,

Tăceri de… faţadă

Jurnal cu bigudiuri

Astăzi… ce frumos s-au aranjat lucrurile, să fie prima zi din săptămână şi prima din lună. Sigur, nu e mare lucru, nu cred că înseamnă nimic asta, nu am treabă cu alinierile, în general. Nici cu cele ale planetelor, nici cu cele ale unor vorbe din popor care te învaţă ce să faci, cum să faci, dar mai ales ce să nu faci. Nu am deci. Dar îmi place cum arată înşiruirile, chiar dacă asta nu e chiar înşiruire. Îmi plac zilele în genul 03.03, 07.07. 10.10 etc. Cu anii nu mai e cazul, de când am sărit de 2012… nu s-a mai nimerit şirul. Mda, mă joc şi eu, ce să fac? Spuneam deci că e frumoasă ziua asta.

Despre şogori, unchi, mătuşi…

M-am născut într-o familie mică. Mică-mică. O mamă şi-un tată. Dacă e să extind, patru bunici. Dacă e să extind şi mai mult, trei străbunici, doar ele mai trăiau când m-am născut eu. Dar numai pe una mi-o amintesc. Dacă exind şi mai mult, sar direct la fraţii bunicilor. Deci nu extind. Pe scurt, am fost singura nepoată de la singurul fiu, respectiv singura fiică a bunicilor mei. Şi mai pe scurt, am fost „pe sistem”. De ce-am început aşa brusc, fără introducere? Păi, nu ştiu ce-a fost înainte să mă nasc eu. Deci asta-i introducerea.
După cum se înţelege, n-am avut unchi direcţi (se spune de gradul 1 şi aici? 🙄 ) şi nici verişori. Şi pe ăia rezultaţi din combinaţia: fratele bunicii mele are o fiică, el e soţul ei deci el e unchiul meu, îi vedeam de cel mult trei ori pe an. Ai mei aveau cam tot timpul casa plină de vecini, vecine şi prieteni, prea puţin de rude. În afară de bunici, desigur.

Mai mult decât răbdare. Sau nu?