Iar mă lasă să vă scriu

Sărut-mâna şi bine v-am regăsit! Poate unii dintre voi nu mă mai ştiţi sau nu m-aţi ştiut deloc. Nu vreau să zic că m-aţi uitat, zic aşa, pentru cei care au venit recent pe aici şi nu am apucat să facem cunoştinţă. Şi, na, bine, zic şi asta deşi nu cred că am voie. Dar e posibil şi să mă fi uitat 😳 Nu toţi, unii dintre voi. Şi nu, nu zic că sunteţi uituci, nu, nu. Dar ştiţi, Potecuţa nu prea m-a mai lăsat să scriu şi atunci eu cred că dacă ochii care nu se văd se uită, şi scrisul care nu se citeşte tot aşa se uită. Că eu am mai vrut, dar ea nu şi nu. Ea mă lasă numai când pleacă în concediu şi of, aşa de rar pleacă ea-n concediu! Tot zic că vreau să scriu şi eu, ea tot zice că lasă în altă zi, apoi că-n altă săptămână, apoi că-n alt anotimp. Zice că aici e pentru oameni mari şi că nu e pentru mine, că se vorbeşte serios şi că oamenii au treburi importante pe aici. Serios? Bine, nu zic, eu am tras cu ochiul pe la voi şi da, are dreptate, voi scrieţi frumos şi serios, dar ea vorbeşte? Păi voi aţi văzut ce scrie Potecuţa pe aici?

„Ana noastă”

Știți cum fac copiii atunci când sunt extrem de entuziasmați de ceva şi vor să povestească totul dintr-o singură respirație şi ar spune, dacă-ar putea, câte cinci cuvinte dintr-o dată, să nu piardă timp, să împartă cât mai repede bucuria lor cu ceilalţi, să-i vadă minunându-se, să-i vadă zâmbind şi aprobând, să-i vadă pur şi simplu fericiţi? Aşa sunt eu acum. Şi cred că ştiţi deja că nu mă pot preface nici măcar de dragul cuvântului.
Mă sugrumă emoţia şi cumva mă bucur că am în faţă o tastatură, nu o portavoce, chiar dacă aş vrea să existe o variantă în care eu să vorbesc, precum acei copii, şi scrisul să se înşire singur, la fel de repede. Mă bucur că nu o am, aş rămâne fără grai din cauza nodului din gât. Şi va trebui să încerc să mă temperez în scris, să dozez entuziasmul, să opresc ploaia de cuvinte care picură pe buze, direct din suflet, să pot pune punct, să nu scriu totul dintr-o suflare.

Potrivind tăceri

Bucătăria prin ochii copilului de ieri

Dacă atunci când veţi ajunge cu cititul puţin mai jos şi vă veţi da seama că-i practic o leapşă dată de mine mie şi veţi spune că s-a dilit Potecuţa, să ştiţi că nu aveţi dreptate şi exageraţi. Sunt dilită natural, dilaila e un stil de viaţă, deci nu-i de la asta şi nu aşa se manifestă. Mi se trage de la prea multă bucătăreală prestată azi. Că am umplut azi bucătăria de aluat. Şi aşa mi-a şi venit ideea asta, să mă întreb lucruri, să-mi treacă vremea mai repede, să nu mă concentrez prea mult la oale, să nu-mi pierd răbdarea. Bine, vă zic ce-am făcut. Nu-i mare lucru: două feluri de plăcinte, unele cu drojdie, altele cu praf de copt. Un fleac, ar zice orice gospodină. Horror, jihad, mutat de munţi, zic eu. Le-am făcut să le expediez, altfel staţi liniştiţi, nici n-aş fi aprins aragazul pe căld… ploaia asta. Era cald când m-am apucat, între timp a turnat puţin. Aşa, ca vara. Şi cum mie-mi place să vorbesc cu mine, mi-am amintit treburi, m-am întrebat lucruri. Şi a ieşit de-o leapşă mică, din copilărie. Ceva de genul:

Din toate gările din noi…

Mi-e dor de-o gară veche, abandonată,
Cu şine roase de singurătate
Și un peron pe care niciodată
N-au coborât decât iluzii-n noapte

Un ultim tren, în care călătorii
Și-au dat la schimb speranța pe-un bilet,
A luat cu el și tot ce visătorii
Șopteau la colț, crezând că n-am s-aștept

Un felinar mai pâlpâie a viață,
Valsând cu umbre și veghind tăceri,
Și câteodată, ploaia mai răsfață
Urme abia simțite de plecări

Când nici coteţul nu mai e ce-a fost…

Jurnal versificat

Azi, simţindu-mă prea mică
Pentru lume, pentru vară,
M-am ascuns, de dor, de frică,
Într-un colţ senin de seară.
Se făcea că toată ploaia,
Transformată în simţire,
Mi-a pătruns brusc în odaia
Şubredă, de amintire.

Vântul se izbea pe-afară
De oameni, de crengi, de cer
Şi, ca fumul de ţigară,
Se pierdea în sus, stingher.
Îi priveam uimită jocul,
Nu ştiam dacă să-l chem,
Să ne împărţim norocul
Şi-n noapte să ni-l veghem.

Ce-i în guşă-i şi-n… părere?

Am tot vrut să abordez subiectul ăsta cu voi, am tot amânat, n-am ştiut cum să fac să-l pot aduna, să nu fie cât un roman, şi nu l-am mai scris. Acum încerc, sper să reuşesc să mă încadrez într-o limită decentă a numărului de cuvinte 🙂
Despre modul în care ne spunem părerea în anumite situaţii vreau să discutăm. Sigur, e foarte important să spunem ce gândim şi cred că e şi de preferat. Dar oare chiar oricum, oricând, părerea noastră trebuie să fie auzită? Şi oare chiar e în acele situaţii fix ceea ce gândim? Vă voi da câteva exemple, să înţelegeţi mai bine ce vreau să spun, nu că n-aţi putea voi pricepe, nu pot eu spune ce vreau altfel 😀 Şi e mai uşor aşa, altfel ajungem pe la izvoarele Dunării dacă vorbim la modul general.
Avem cu toţii preferinţe în absolut toate domeniile, sunt lucruri care ne plac, sunt lucruri care nu ne plac. Despre astea din urmă vorbim, mai exact despre cum spunem că nu ne plac. Sau nu le vrem. Eu cred că cele mai multe, dacă nu toate, ţin exclusiv de noi, de nevoile noastre, de dorinţele noastre, de resursele noastre, interioare sau nu, de gusturi şi atât. De noi, cu tot ce suntem.

Tăceri crescând prin secole

Răzgândire…

Nu îţi spun adio, încă-i prea devreme,
Încă se mai joacă florile de măr
Între două glasuri ce vor să te cheme,
Pe-un ram de mirare şi la mine-n păr

Nu-ţi spun nici pe mâine, ştim că nu-i posibil,
Viitorul nostru se măsoară-n vise,
Dacă infinitul ne-ar fi disponibil,
Ar veni şi timpul zilelor promise

Nu-ţi spun nici salutul cu la revedere,
Ar fi mult prea simplu, ne-ar fi prea nedrept,
Merităm mai multe, chiar şi o tăcere
Ar fi mai uşoară, dacă-ar fi să plec