Când detaliile fac diferenţa

Reclame

Tu… câte trepte ai?

 

Mama ei de treaptă!, gândeşti în timp ce eviţi la milisecundă o căzătură spectaculoasă pe scările alea… ah, scările alea! Aşa sunt din omienouăsute… dar imediat îţi aminteşti de prima căzătură cu adevărat spectaculoasă pe acele trepte, prea abrupte atunci, prea apăsate de amintiri acum. De amintiri şi de plecări şi veniri, veniri şi plecări, sus-jos, jos-sus. Aveai câţiva ani, ajung degetele de la o mână să-i numeri. Şi erai atât de protectoare cu păpuşa pe care o duceai în căruciorul ăla pentru păpuşi încât, atunci când roţile din faţă au scăpat şi ai vrut să-l prinzi, o mişcare greşită te-a aruncat de pe prima de sus, până la prima de jos treaptă a etajului unu. A durut. Şi te-ai speriat. Şi ai ieşit afară să plimbi păpuşa. După doi sau trei ani, o altă căzătură, aproape la fel, de această dată cu bicicleta cu 4 roţi, după acelaşi model. Deşi a durut la fel de rău, ai ieşit imediat afară să te plimbi pe tine. Zâmbeşti şi amintirii alergatului în jos şi-n sus, mai mult în sus pentru că şi acum, ca şi atunci, ţi-e frică să cobori în fugă, păşitului peste două trepte, mersului atent pe primele tocuri şi… şi ai venit acasă. Din nou.

Simple cuvinte

Câteodată, unele cuvinte mă încurcă prin lungimea lor,
altele prin imposibilitatea de a le înţelege
sensul într-o propoziţie care este
atât de simplă prin mesajul ei
şi atât de frumoasă prin
sensul dat ei, încât
un cuvânt prea
complicat o
face să
nu mai
fie.

Dualitate şi tăceri

Nu mă numesc Iustina!

Dragilor,  am o mare ceaţă-n cap şi nu pot nicicum ajunge la o concluzie. Nu scriu nici măcar la cald deci nu sunt nici nervoasă, nici supărată. Dar sper că, poate, voi putea să mă fac înţeleasă de o anumită persoană sau voi mă veţi putea ajuta cumva să înţeleg. Întrebare pentru voi: sunteţi cumva abonaţi la un blog cu numele Iustina Ţ sau T de pe care se livrează poezii?
Să vă spun punctual despre ce e vorba. Nu va fi sub nicio formă aruncat cu piatră, că nu am de ce. Dar ceva dă cu virgulă, oricât am încercat să pricep.
Să încep cu începutul: aveam nevoie de o poezie scrisă aici. Fiind pe telefon, mi-a fost mai uşor să scriu pe google primele două versuri decât să intru să o caut în arhiva blogului. Mda, ştiu că-s zuză. Dar se pare că folosesc aiurea tagurile, că nu prea găsesc în căsuţa aia ce caut.

Visând prin noiembrie

Prin noiembrie merg cu visarea de mână
Şi adun, peste plâns scuturat din copaci,
Pas cu pas, pentru drumul ce-o fi să rămână
Până când în întoarceri vei putea să te-mbraci

Risipesc amintiri pe alei pustiite
Şi culeg aşteptări împărţite la doi
Dintr-un timp presărat cu dorinţe şoptite,
Fără pete de scrum, fără urme de ploi

Când lucrezi sub acoperire…

Chimie şi alcool între cuvinte

Dragă…,

a trecut ceva timp de când nu am mai scris scrisoare. Mai mult decât mi-am propus când am făcut categoria asta a lor. Nu ştiu de ce am simţit atunci că sunt lucruri pe care care nu le pot aşeza decât aşa, sub un banal „dragă”, de parcă numai aşa îşi găsesc locul, numai aşa le voi putea inventa o ordine şi le voi scoate la suprafaţă. Vorbesc de parcă aş scrie aici despre marile invenţii ale omenirii, despre chestiuni de care ar depinde cineva în vreun fel. Aiurea! Sunt gânduri care dau buzna şi pe care nu le-aş putea aranja într-o postare care se presupune că are o logică, un început şi un sfârşit, un punct culminant, un epilog, un… ah, Epilog. Vama Veche – Epilog. Hm, vezi, asta spun. Cum să scriu asta într-o postare, când nici n-am început bine şi am făcut deja un fel de amalgam şi când eu, când aud cuvântul „epilog”, fug la Vamă, nici prin gând nu-mi trece să mă refer la orele de Limba şi Literatura Română. Deşi mă gândesc câteodată la asta, să ştii. În special atunci când sunt mai mult de 5 persoane în faţa mea şi trebuie să spun ceva, orice.

Parfum de dor

Miroase-a struguri şi a mere coapte,
a tine-stând pe gânduri despre mine,
a vară plină ignorând o moarte
şi-a vise prefăcute în ruine.

Miroase-a frunze evadând din ramuri,
a paşi atenţi să nu le înfioare,
a aşteptări ce ruginesc la geamuri
şi-a aripi care-au renunţat să zboare.

Miroase-a ploaie ce striveşte gânduri,
a umbre destrămate-n prag de noapte,
a mine-ascunzându-mă-ntre rânduri
şi-a doruri revenite între şoapte.

„Pietre-n cale, mereu pietre”