Ce este fericirea?

S-au scris în timp tone de rânduri despre fericire. Şi tot nu e suficient. Şi tot nu s-a ajuns la o concluzie, la ceva clar, la ceva ce nu poate fi combătut. Că nu se poate cântări, nici nu se pune-n ecuaţii, deşi are mai multe necunoscute, nici nu se măsoară, nici termen de valabilitate nu are. A fost pusă-n versuri şi a fost cântată, i s-au găsit rime: nimicire, zăpăcire, strălucire, bătucire, a fost analizată şi studiată, pusă la microscop şi închisă în laboratoare secrete, în încercarea de a fi clonată, a fost scrisă şi descrisă de fericiţi şi nefericiţi, în egală măsură, poate doar în nuanţe diferite, în tonuri diferite, cu obraji radiind sau cu ei înecaţi de picături sărate, i s-au dat definiţii, a primit antonime şi sinonime, pare a fi în acord cu toate normele acceptate de academicieni sau trubaduri. A primit o zi şi, aşa cum e normal la orice aniversare, e răsfăţată şi se află-n centrul atenţiei. Şi totuşi, ce e ea? Cine este ea?

Publicitate

Jurnal din capul meu V

Bucuria săptămânii: soarele şi ploaia şi ninsoarea şi iar soarele şi ploaia. Şi primele semne de cado’ şi discuţia de aseară despre bucurii mici şi mari, lumi mici şi mari, vise mici şi mari. Şi mâncarea „din briscă” cu o prietenă dragă, şi fiecare zi din săptămâna asta. Da, bucuriile mici ştiu să ofere bucurii mari. Dacă le lăsăm să fie.

Mirarea săptămânii: nu ştiu dacă nu ar fi mai potrivită la descoperirea săptămânii. Sigur, n-am descoperit eu apa caldă, dar acum parcă am realizat mult mai bine şi „pe concret” cum ştie memoria să selecteze ce vrea ea. După postarea cu teză de la psihologie, am avut un moment de ezitare, m-am îndoit de mine, am avut un moment de: băi, dacă era doar o lucrare?, aşa că ce metodă mai bună de a-mi verifica amintirile decât întrebând foştii colegi? Am intrat deci pe grupul de fb al clasei, cu praf de 10 degete, am întrebat, am primit răspunsuri. Da, era teză. Dar cum era de aşteptat, s-a activat grupul şi am mai stat la depănat amintiri. Şi am realizat cât de ciudat funcţionează memoria. Unii nu-şi mai aminteau nici numărul de materii la care am dat teză, alţii au ştiut şi un subiect primit la o altă teză, cum am ştiut eu de ăsta de care am scris. Una jura că am dat teză la latină, deşi nu, alta la germană, deşi nu, altele au ştiut şi anii în care am dat aia şi nu aia şi tot aşa.
Evident, ştiam cum face memoria, pe pielea mea, ştiu că depinde de mulţi factori ce reţinem şi ce nu, dar nu ştiu să mai fi avut până acum ocazia să verific aşa, cu oameni care 4 ani au împărţit fix aceleaşi experienţe, aceeaşi vârstă deci, şi uite cum unii au uitat tot ce alţii ar putea reproduce de parcă a fost ieri. Fain, mi-a plăcut experienţa.

Când tăcerile-nfloresc…

O poveste şi o teză

Oare v-am mai povestit (fiţi îngăduitori, sunt totuşi aproape 10 ani de poteci,  1680 de articole, mii şi mii de gânduri-rânduri, am deci o scuză să uit) despre teza la psihologie din liceu? Dacă da, aia e, dacă nu, vă zic. Dar dacă da, vă zic pe scurt, să nu ziceţi că mă repet. Cum am terminat liceul acu’ doi ani, 😛 , am iar o scuză să uit detalii legate de perioada exactă a trimestrelor, semestrelor, dar ştiu sigur-sigur că vacanţa de iarnă s-a terminat în anul ăla foarte repede după revelion. Foarte repede, la interval de zile puţine, zic. Şi zău, cine învaţă în vacanţa de iarnă cu lac îngheţat în cartier unde se făcea carnaval pe patine, cu mers la colindat, cu Crăciun şi Revelion? Bine, hai, rectific, cine învaţă la psihologie în vacanţa de iarnă? Na, noi n-am. Şi se făcea că era luni şi noi aveam teză. Profesorul de psihologie era şi directorul liceului la acea vreme şi era genul de om care te îngheţa numai cu o privire. Eram cam traumatizaţi şi cum el nu era psiholog, nu găsesc sensul de a ne traumatiza. Că dacă era şi avea cabinet, mai treceam cu vederea încercarea de a-şi face rost de pacienţi. Şi oricum, pe atunci nu prea se vorbea de traume, ştiţi şi voi. În fine, intră în clasă, începe teza.

Jurnal din capul meu IV

Bucuria săptămânii: ştiţi ce am realizat la capitolul ăsta? Pe de-o parte, că sunt nevoită să aleg dintre toate cele pe care le-am numit bucurii în zilele astea sau chiar să găsesc una, să am ce scrie, pe de alta, că îmi dau seama că între ele, chiar şi cele mai mici şi poate neînsemnate lucruri pot fi percepute ca fiind bucurii. Chiar nu e nevoie de un câştig, o mare realizare, un mare eveniment, pentru a găsi ceva de scris la asta. Şi uite, trec acum un buchet de flori primit de 8 Martie.
Nu e un eveniment, primesc flori în fiecare an de 8 Martie şi primesc flori şi în alte zile din an, poate fără niciun motiv legat de un evenimnt, o aniversare sau ceva, ci aşa, pur şi simplu. Însă un anume buchet de acum a fost oferit cu atâta bucurie, că m-a topit pe loc. Nu există nicio legătură de rudenie sau sentimentală, în zona de iubire, între mine şi cel care l-a oferit, deci excludem şi asta, şi cel care l-a oferit e de obicei mai distant când e vorba de zile din astea, şi poate de aia m-a topit bucuria. A fost bucurie de copil care oferă ceva, aia a fost. Şi bucuria aia a lui mi-a făcut mie o bucurie mai mare decât mi-ar fi făcut buchetul de flori. Da, a fost fain! 🙂

Aripi de tăceri

Mi-e martie, dor

E martie!
E martie şi mi-e dor
Să-ţi scriu,
Să te scriu,
Să şterg şi să rescriu,
Sau să te las aşa,
Cu imperfecţiunile dorului
Scrijelit între silabe,
Cu pete de cerneală pe tâmpla dreaptă,
Acolo unde pun P.S-ul
Şi las doar puncte de suspensie
Pe care să le colorezi cu dorul tău,
Cu surâsul tău,
Cu alte puncte de suspensie,
Cu tot ce vrei,
Cu tot ce-mi eşti.

Jurnal din capul meu III

Am ajuns la al treilea jurnal şi mă gândesc în ce proporţie o fi vorba de faptul că aş fi constantă şi în ce proporţie e vorba de scăpare, de lene, să nu mă mai ascund după litere. Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu. Şi nici nu mă ajută. Adevărul e că mi-e confortabil să ştiu că există o rubrică, alta, la care pot scrie orice, fără mari eforturi de gândire sau de aşezat în rime. Şi da, în general, sunt adepta acestui tip de confort psihic, cu atât mai mult aici, unde nu datorez nimic, nu-mi datorează nimeni nimic, nu am deadline, nu am taskuri, nu am nimic. Dacă-aş fi în stare să fac faţă altfel? Nu ştiu. Poate da. Sau poate nu. Dar de ce să încerc, când nu mi-am propus absolut nimic, nu aştept absolut nimic, când aici e locul în care mă simt bine cu mine, cu voi, fără să existe un scop? Am vorbit mult şi rămân fără de rânduri la subpuncte 🙂

Bucuria săptămânii: martie. Simplu. Am mai spus aici, nu am un anotimp preferat în detrimentul altuia. Şi nu, nu există anotimp pe care să nu-l suport. Găsesc în fiecare câte ceva de iubit. Dar martie a fost mereu luna mea. Că ea m-a ales să-i fiu. Şi nu ştiu, are ea un ceva al ei, poate şi pentru că începe aşa frumos, cu zâmbete şi şnur şi flori şi raze timide şi promisiune de mai cald, mai frumos, mai colorat, mai parfumat.

Decupând tăceri

Anormal despre normalitate

Dragă…,

Tu mai ştii ce e normalitatea? O mai simţi? O mai recunoşti? Mai există sau… a existat vreodată? O fi normal să vorbim despre normalitate? A cui? A ce? Nu ţi se pare că devine condamnabilă? Nu ţi se pare că deşi e normal să fim diferiţi, să gândim diferit, să vorbim diferit, o parte o condamnă mereu pe alta cum că n-ar fi totuşi normal să fie aşa? Nu mai există demult păreri pro şi contra, există păreri contra despre cei care au păreri pro. Sau contra. Şi alinieri la zidul public al ruşinii. Părerile „la unison” au devenit idei de turmă, spălări pe creier, opinii adoptate. Şi sunt împroşcate cu noroi. Curios, despre celelalte, deşi multe şi ele, nu se spune aşa. Dacă-ţi place ceva ce e-n vreun trend, eşti suspectat că te-ai dus cu valul, că te-au prostit. Că eşti prost, prin deducţie logică. Dacă spui că nu-ţi place, ei, abia acum eşti cool, eşti înţelept, eşti cel care nu s-a lăsat prostit. Dar ca tine o mai spun 1000, pentru că e la modă şi asta. Şi pentru că simt nevoia să fie parte dintr-o tabără. Ah, da, e altceva. Să îţi placă… e spălare pe creier. Să nu-ţi placă… e ştiinţă. E filosofie. Să spui despre cei cărora le place că sunt proşti… e genialitate. E curaj. Şi sinceritate. Laşitate e să nu-ţi placă, dar să nu ţi pară că pentru asta trebuie să-ţi contruieşti statuie. La umbra asta a statuilor muncite din greu, se dau luptele zilnice cu care defilăm fără pudoare. Sub umbrela sincerităţii ne permitem să scuipăm, să împroşcăm, să lovim. Tăcerea nu mai e demult de aur. Poate nici n-a fost vreodată.