Când tot ce mai știi dintr-un film e muzica…

Sigur, puțin exagerez, doar puțin. Am acum două exemple care se încadrează totuși perfect și la care voi reveni mai târziu, dar nu se aplică peste tot, e drept. Și tot sigur, nu vorbim despre musicaluri. Nu de puține ori mi s-a întâmplat să mă hipnotizeze o melodie auzită într-un film atât de mult, încât cu greu m-am mai concentrat la film, de teamă să nu uit ce-am reţinut din melodie, adică alea cel mult două versuri, că oricum în fime nu se dau melodiile complete decât la final. Dacă se dau și atunci. Vorbim de era în care nu exista Shazamul sau nu-l aveam eu instalat, că ziceam că la ce-mi trebuie, dar totuşi de era internetului, că exemplele mele sunt din zona asta. Observaţi că ocolesc cu graţie să zic că am şi cazuri de melodii dar habar nu am din ce film erau 😀
Eu am mai tot zis aici că am uneori căutări de om semianalfabet, semiconştient, semiom. Cumva, îmi vine să scriu cu becul stins de ruşinea lu’ gugăl, dar pe urmă-mi zic că de ce să reneg fiinţa care zace-n mine? Asta sunt, atât pot. Mă refer aici la căutări, v-am mai spus, actor blond, când nu ştiu numele actorului, nici filme în care a jucat şi asta doar pentru a ajunge la un film cu el căruia nu-i mai ştiu numele. Sau caut așa: filmul în care o tipă a sărit de pe un bloc şi un alt tip a prins-o şi gata. Inteligent, nu? Știu.
Şi fără să pară că mă laud, mă laud pe bune, pe cuvântul meu că am găsit acul în carul cu informaţii absolut de fiecare dată. Revin la partea cu actorul, serios că aşa am făcut, am mai povestit asta. Nu mai ştiam nimic, nimic. Ştiam că actorul e blond şi e atât de frumos şi cunoscut şi… am scris asta pe google, am căutat la poze, l-am găsit, am căutat filmele în care a jucat, am găsit titlul filmului, că de fapt asta de dezbătea în grup și caz închis. Simplu. Nu vă mai zic iar filmul, nu despre asta vorbim.

Aparențe, gusturi și tăceri

Se scutură frunza de viaţă…

Ai văzut?
Frunzele încep să se scuture de viaţă
timide şi tăcute, de parcă n-ar vrea să tulbure,
de parcă n-ar vrea să existe martori
la devenirea asta în… aproape nimic.
În tăcere se produc
cele mai spectaculoase transformări.
Au explodat în verde
şi tac în ruginiu.
Şi oamenii fac asta uneori
mai ales atunci când, undeva între gene,

Ce-ai vrea să ştie lumea?

Am vrut să vă invit iar la joacă din titlu, dar am făcut asta deja de mai multe ori şi oricum a-nceput şcoala, gata cu joaca, trecem la lucruri serioase. Mă rog, nu chiar de tot. Dar măcar să nu o dăm în joacă chiar de la titlu.
Vă scriu pe scurt (ştiţi deja că nu pot sta la PC ca pe vremuri, eheeei, dar ce vremuri…) deci mă limitez deocamdată (dar şi când voi avea iar voie să scriu cât vreau, romane vă las 😀 ) şi pe urmă îmi scrieţi voi. Bine-i aşa? Mno bine, ştiam că nu ziceţi nu.
Am văzut în concediu filmul Yesterday. L-aţi văzut? Voi povesti puţin despre deci dacă vreţi să-l vedeţi, să ştiţi. Nu zic finalul, staţi liniştiţi 😀
Nu e recomandare asta, doar că de la filmul ăsta mi-au venit idei aşa că trebuia să încep cu el. E uşurel, am crezut altceva înainte să-l văd. Nu e rău, nu. Finalul face toţi banii, părerea mea. Partea aia e la sentiment. Mă rog, cine l-a văzut ştie la ce mă refer.
În film, o pană globală de curent face ceva, nu m-am prins cum a funcţionat asta, de şterge orice urmă de Beatles de pe faţa pământului şi din memoria tuturor oamenilor, cu trei excepţii. Tot-tot.

Tăceri lângă tăceri

Heeeelp!

Hei, hei, dragilor! M-am întors din concediu și am găsit un mic dezastru pe la blog. Nu mă pot conecta de nicăieri: telefon, pc, browser peste browser. Pot deschide blogul, dar când dau autentificare, îmi apare „Unsupported Browser”. Am actualizat, am dowloadat altul, la fel face. Acum scriu din aplicația de pe telefon, nici din telefon nu pot altfel. Ce e de făcut? 🙄

Ploi peste cuvinte

Îmi plouă-n idei şi cuvinte
Un fel de potop fără leac
Ce-mi seacă aduceri aminte
Şi tot ce rămâne-i să tac

Se-mbracă în picuri şi marea
Şi totul e plin de nimic,
Tăceri îmi inundă chemarea
Şi nu are rost să mai strig

Îmi plouă în zi şi în noapte,
Se umplu secunde de gol,
E malul abrupt între şoapte
Şi tac. Căci îmi e mai uşor.

Apusuri de tăceri

Rezultatul sau munca din spatele lui?

Am făcut cafea, am şi ceva ronţăieli, fac şi ceai pentru cine nu vrea cafea, scaune am, covoare am, e deci loc pentru cine vrea să stea cu mine la o dezbatere. Ştiu că-i luni, dar facem şezătoare. Fără să muncim prea mult, n-am nimic de croşetat, n-am nici „… cu fuioooruuul”.
Ce vreau să vă întreb eu: pe ce ar trebui să punem accentul atunci când avem în faţă ceva, orice. Pe ceea ce vedem sau pe munca din spate? Ce ar trebui să primeze în ochii privitorului?
Vă spun şi ce mi-a venit să întreb asta. Am observat, şi spun din start că nu generalizez, o uşoară tendinţă de lamentare în rândul unora dintre cei care se cred, sunt deja sau doar sunt pe cale să fie influenceri. Pe youtube, zic, acolo am auzit mai des, dar şi-n scris s-a mai întâmplat.
Zic direct la ce mă refer şi pe urmă continuăm. Excludem din start valul de „hate”, că acolo e deja altceva şi oamenii care fac surf pe el merită categorie separată. Nu vorbim deci de asta. Fie că nu au „audienţa” la care au sperat, fie reacţiile nu sunt pe măsura aşteptărilor, fie cineva îndrăzneşte să spună că „e ok, dar…” şi se produce, în cazul unora, acel declic care duce la un filmuleţ în care protagonistul nu face decât să-i educe pe cei care este ei needucaţi şi care habar n-are ei de ce înseamnă să faci aşa ceva, cât efort, câtă sudoare, câtă muncă depun ei până să posteze. Şi ei, „fanii” nerecunoscători, fac nazuri.

Joc de societate

Nu râdeţi de titlul meu, mi-e dor şi mie de-o canastă, de-o miuţă, raţele şi vânătorii, o învârtită, haţegană, din astea 😀
Am văzut la TV imagini cu oameni care ţopăiau la mare, pe nisip, prin apă, printre hamsii, cu alţii pe la munte (şi ăştia ţopăiau, dar altfel, că n-aveau nisip). Şi m-a apucat un chef de joacă de nu se poate. Păi, ce? Eu nu pot avea vacanţă sau măcar aer de vacanţă pe poteci? N-am eu nisip, n-am nici valuri, dar improvizez. Hai că vă zic ce joacă am în cap. Un fel de adevăr sau provocare, fără adevăr şi fără provocare. Aţi înţeles, nu? Mă gândeam eu că ştiu să explic bine. 😀
Eu vreau (ştiu vorba aia cu… vrei mata’, dar vrei degeaba. Era cu speri, nu cu vrei, ştiu şi asta, eu am improvizat, cum am zis că fac şi cu nisipul de la mare pe care-am scris numele tău) un fel de… două feluri.