Jurnal din capul meu 54

Bucuria săptămânii: unii aţi citit deja, ştiu. Dar o las şi aici. Am citit o carte pe care o voi recomanda prietenilor cu care împart clipe față-n față. Deși noi, aici, le împărțim despărțiți de un ecran, emoțiile sunt la fel, deci tot prieteni vă consider și nu vă puteam ocoli.
Știu că poate sună a clișeu, dar chiar e genul de carte care nu te lasă din brațe până nu o termini. Vă rog să mă credeți că am pățit-o! Da, ea te ia pe tine în brațe și nu-ți mai dă drumul. Apoi tu o porți în minte și suflet, și uite așa, rămâneți împreună. Azi am fost toată ziua cu gândul acolo, în casă, în cafenea, în tren, în apă, în durere, în speranță, în deznădejde, iar în speranță și tot așa. Nu o voi uita curând.
E ficțiune, dar pleacă de la un fapt real. Impropriu spus „fapt”. E istorie. Întunecată și mult timp dosită, dar e totuși istorie și suntem, nu obligați, ci datori să o știm, să nu uităm. Că de simțit sau înțeles, din fericire, nu avem cum. Și numai pentru asta, că noi nu știm cum e, și tot trebuie să aflăm cum a fost: anul 1942, deportarea romilor în Transnistria.
Nu se poate folosi cuvântul „frumos”, vorbind despre vieți trăite în asemenea condiții. Dar credeți-mă, face autorul ce face și nu te lasă cu durere la final, în ciuda a tot ceea ce citești. Și citind, ești conștient că deși e ficțiune, s-au întâmplat lucruri mult mai grave de atât. Cartea nu șochează așa cum o fac altele care relatează fapte similare. Are darul de a te feri cumva de asta.

Reflexii şi tăceri

Jurnal din capul meu 53

Bucuria săptămânii: încă n-am sărit gardul, dar zic hop, sper să nu fie cu belea. Am căutat mult după o idee de cadou pentru cineva care are de toate, e bărbat (deci e greu, mai ales dacă nu îţi e soţ, iubit, frate, cel mult verişor) şi sunt şi două evenimente de sărbătorit. Na, combină-le, fată. Şi am găsit ceva, va fi personalizat şi, ca de obicei, am emoţii. Că am păţit treburi cu din astea trimise şi nevenite la timp. Deocamdată e de bine, a spus că ar fi gata luni şi va fi trimis prin curier, tot luni. Nu ştiu ce să zic, eu încă sper. Azi e vineri şi e aproape seară şi nu am primit niciun semn, deşi mi-a spus că vom comunica pe parcurs. Dar bucuria că am găsit totuşi ceva rămâne. Vă zic eu vineri dacă s-a anulat sau nu 😀

Mirarea săptămânii: am visat ceva 😀 Nu, gata, staţi că vă zic. Dar serios că de la vis plec cu mirarea. Nu mă ocup cu interpretarea viselor, nu-s curioasă deloc, nu mă pasionează, nu nimic. Dar câteodată visez chestii ‘nteligente, nu ştiu ce face creierul meu noaptea, că ziua nu-i aşa. Dacă e adevărat că visele au legătură cu unele aspecte de peste zi sau cu altele din trecut, oricum cu ceva real, atunci e clar de unde vine. Dacă nu e aşa, şerpişorul ăla îmi dă de gândit. Şărpili, dacă nu-i de colo, e… de unde e?  Ce să fie, ce să fie? 😀

Evadare în… tăcere

Gânduri-rânduri de luni

Am păstrat titlul folosit în urmă cu un an, când am pus acest text aici. Aşa… doar aşa. Cred că v-am spus şi de Lulu cândva. Sper că v-am spus! E tot luni. Şi pun iar textul. Azi parcă îl citim într-o altă cheie. Sau poate că nu, contează prea puţin. Când l-am cunoscut pe Cornel Udrea, m-a întrebat câţi ani am. „Nu se întreabă, da-s curios”, mi-a spus. I-am spus. „Să-ţi fie ruşine!”, mi-a spus. Şi ne-a tratat pe toţi cei din jur de la egal la egal deşi, Doamne, nu era cazul. Dar oamenii de spirit, oamenii de valoare, cu adevărat de valoare, asta fac. Aşa fac. Las doar textul. Ca şi atunci, nu redactez nimic, nici măcar spaţiile între cuvânt şi semn de punctuaţie. La Cornel Udrea nu se punea problema să facă greşeli pentru că n-ar fi ştiut. E text de pe FB, sunt doar scăpări. Rămâne umorul. Şi fineţea cuvântului. Sau tăişul lui.

Jurnal din capul meu 52

Bucuria săptămânii: nu ştiu dacă e bucurie, dar vreau să o las aici, să fie punctat. E mai mult un sentiment de liniştire, după o seară frumoasă, cu sărbătoare pentru unii, cu un soi de curiozitate şi poate ceva ipocrizie, de ce să nu o recunoaştem, pentru alţii. Că oricâtă „frăţie” se vrea a fi între popoare sau doar între comunităţi, nu ne dezicem de principii sau prejudecăţi, oricât am încerca. Şi poate nici nu se poate, chiar dacă asta e noua normalitate. Generalizările nu fac bine nimănui, orice ar însemna asta. Oamenii sunt… oameni şi atât. Şi asta poate însemna că-s buni sau mai puţin buni. Sau buni şi mai puţin buni, în acelaşi timp, în funcţie de context. Sau doar de… vreme şi vremuri.
A fost Ziua Internaţională a Romilor. Şi am fost cu câţiva la masă. Şi am învăţat (mai puţin decât mi-ar fi plăcut, dar mai mult decât aş fi sperat) despre câteva dintre obiceiurile lor. De muzica lor eram oricum îndrăgostită şi cântecele alea au fost doar cireaşa de pe tort, dar au fost multe altele, inclusiv rânză, asta doar aşa, să nu uit 😀
Şi a fost bucurie, da. M-am răzgândit. De partea lor, de partea noastră, dincolo de un oarecare sentiment de jenă, cel puţin la început, simţind că invadăm un spaţiu care ar fi trebuit să fie al lor. Nu ca şi cum nu aveam ce căuta acolo, ci aşa, ca şi cum le-am intrat în casă în zi de sărbătoare şi la masa aia ar fi trebuit să fie doar familia. Dar au ştiut ei să facă în aşa fel încât să nu mai simţim asta.
Nu a fost prima dată când am stat de vorbă cu romi (ei cântă despre ţigani cu mare mândrie, apropo), dar a fost prima dată când am stat la masă cu cei care îi reprezintă şi cu cei care sunt reprezentaţi.

Cusute în… tăcere

I ♥ campanie electorală

Sunt fan, recunosc. Îmi pare rău că nu am timp suficient, altfel aş sta numai cu telecomanda-n mână, să trec de pe un program pe altul, să savurez circul oferit cu mare generozitate de candidaţi. Cred că am devenit fan de pe vremea-n care, în satul bunicilor mei, au fost alegeri pentru consilieri. Treabă serioasă, nu râdeţi! Pregătiri intense şi băuturi spirtoase. La ieşirea din „primărie”, adică o cameră dintr-o casă din capu’ satului, unul dintre candidaţi, un fel de Ştrulă al satului, aborda fiecare cetăţean dornic de a-şi exprima dreptul la vot, cu: vere, ai votat, vere? Cum nu, vere? Te-am votat, vere! Oooo, hai să dau o bere pentru asta. Sau vere, dacă mă votezi, dau o bere. Pe vremea aia, ori satul era prea departe de ochii ageri ai legii, ori legea era surdă şi oarbă, aşa cum e şi acum, prin punctele esenţiale, că era voie şi cu astfel de practici, şi cu urna de vot la doar câţiva paşi distanţă de bolda din sat, singurul punct în care sătenii însetaţi se stâmpărau cu o bere rece ţinută în troaca din care, în serile lungi de vară, se adăpau vitele întoarse de la păscut. Inutil să mai spun că în ziua aia, stocul de bere din boldă s-a terminat brusc, şi tot inutil ar fi să spun că, la numărarea voturilor, omul care-a cinstit aproape tot satul a avut un singur vot, al lui. Nici biata nevastă-sa nu l-a votat. Sau a vrut, dar n-a nimerit chenarul.

Jurnal din capul meu 51

Bucuria săptămânii: „Regele moare„. Dacă aveţi două ore libere şi sunteţi dispuşi să le petreceţi la teatru, recomand asta. Dacă nu, nu. Sigur, ideal ar fi să le petrecem în sala de teatru, dar nu se poate întotdeauna sau nu la ce am vrea noi. Şi apropo de asta, revin cu rugămintea cu care ştiu că v-am mai bătut la cap: dacă daţi peste „Îngropaţi-mă pe după plintă” online, vă rog să îmi spuneţi. În pandemie au scos-o la lumină, ştiţi, a fost perioada în care multe instituţii de cultură au trecut bariera online-ului şi au pus piese din arhivă. Deşi revin la ideea că nu se poate compara cu a fi în sală, prefer oricând varianta asta decât să nu le văd deloc. Aşa că dacă vedeţi pe undeva că se pune iar pe undeva online, vă rog să îmi spuneţi! Încă am cont pe picior de play, dar pe asta vreau tare mult să o revăd.

Mirarea săptămânii: oare de ce o lansare de carte se lasă cu scandaluri şi bârfe şi acuze şi vorbe urâte şi replici acide? Lăsaţi, poate mai bine să nu ştim. „Eu sunt o mahala/Cu gloduri şi cu ţaţe/Cu babe atârnate de-o andrea/Sunt singura tristeţe cu cişmea”. Nu există legătură între versurile astea şi acea lansare, dar mi-am amintit de asta în timp ce citeam despre scandal. Mda…

Tăceri ascunse de priviri (stereograme)