Picurând tăceri

Făina, simbol al relaţiilor interumane

Povestea din lift, între etaje,  m-a făcut să mă gândesc la faptul că nu ne lipseşte nouă darul comunicării, cât ne lipseşte punctul de plecare, ăla e cel mai greu de depăşit. Că ce să şi vorbeşti cu un om pe care l-ai văzut de două ori înainte sau, şi mai rău, atunci îl vezi pentru prima dată? De obicei, în cele mai fericite cazuri, după salutul politicos şi de protocol, se aduce vorba despre vreme. Ea, vremea, oricât de hulită ar fi, este totuşi un punct generos de la care să începi o conversaţie în orice situaţie, fie că te afli în tren, la coafor, la coadă la pâine sau, în fine, oriunde te afli şi ai chef de vorbă, dar n-ai subiecte. Aşa că merge şi-n lift. Problema e că după salut, tu poţi începe cu „bine că s-a mai încălzit/răcorit, că nu mai rezistam”, că primeşti cel mult un „da, chiar aşa” şi gata. Că poate omul ar mai vrea să zică, dar liftul e deja la etajul tău sau al lui şi aia e, nu poţi sta cu uşa deschisă vorbind despre indicele temperatură/umezeală, oricât de nevorbit ai fi.

Gând pasager între etaje

Zgomotul liftului pus în mişcare e primul care sparge liniştea dintre prea noapte şi aproape zi. Fără să te uiţi la ceas, ştii exact cât e şi ştii şi că în lift e domnul acela înalt care niciodată nu-şi ridică privirea de pe ecranul telefonului. V-aţi intersectat în multe prea dimineţi, când îi întrerupeai coborârea chemând liftul care se oprea la etajul tău după ce-l lua pe el, ştii că şi atunci când salută, tot în ecran priveşte. Uşa se trânteşte grăbit şi se ridică ecoul paşilor târâiţi adormit, apoi din nou zgomotul liftului care urcă să te ia pe tine şi se repetă povestea. Te-ai bucurat în multe dimineţi că era prea ocupat cu telefonul, simţeai că te salvează astfel de tăcerea aia jenantă care se înghesuie între doi străini aflaţi într-un spaţiu atât de mic, când amândoi au impresia că timpul se dilată şi distanţa-ntre etaje la fel.

Tăceri înlănţuite

Defilare ipocrită

Hai, oameni buni, hai să lăsăm dreptatea
Ce nu se-mparte nici măcar la doi,
Să nu mai ridicăm iar falsitatea
Pe-un piedestal ascuns adânc în noi!

Pândim la colţuri, însetaţi de sânge,
Şi moarte, şi tăcere, şi dureri,
Dăm de-nţeles că nu ne mai ajunge
Şi ne-am muta cu toţii-n nişte gări

Cu peniţa-n amorţire

Dragă…,

Mi-a înţepenit peniţa, man! Cine spunea asta cu „man”, ştii? Nu ştiu de unde mi-a venit, clar nu-mi aparţine. E agăţată de-o clipă şi nu mai vrea să coboare de acolo, se leagănă de parcă ar fi prinsă de-o pânză de păianjen ce pare atât de firavă, încât mi-e teamă să n-o ating nici cu privirea, să nu-i strivesc balansul, să nu se prăbuşească şi să se împrăştie-n silabe fără sens. De unde să ştiu eu cum s-o reconstruiesc, să-i dau formă, să-i refac înţelesul? Nu am fost niciodată pricepută la asta, la jocul ăla care presupune îmbinarea pieselor mici care devin ceva mare, un tot colţuros care nu permite interpretări. Nu la puzzle mă refer, ăla e altceva, acolo fiecare piesă e unică prin coloritul ei şi fiecare are un rol extrem de important. Şi orice ai face, rezultatul e mereu acelaşi.

Când cititul pe buze devine poveste

Leapşă cu şi despre muzică

Mda. Am primit o leapşă. De două ori. 🙂 Dacă pe blogul lui Psi, că ea m-a strigat prima dată cu această leapşă, am zis că nu promit, când am văzut că şi Issa mi-a oferit-o, am decretat că nu se poate să nu găsesc eu ceva. Reţinerea mea venea de la prima dintre cele două cerinţe cu care vine la pachet această leapşă şi despre care vă spun imediat. Înainte de asta, trebuie să spun că nu voi folosi termenul „ciudat” aici pentru că nu cred că-i potrivit în artă, oricare ar fi ea. Nici în iubire. Dar asta-i altă poveste. 😛

Dilema celor 12

V-am povestit despre statul la coadă în Ajunul Crăciunului, vă spun câte ceva şi despre 31 decembrie, să nu las anul să plece aşa, cu uşa trântită. Nu, mie-mi place mai pe mno, ce atâta grabă?, mai stăm în prag, mai povestim, mai bem ceva, mai mâncăm o alună, nu aşa cu gata, pa, am plecat.
N-am mai stat la coadă, în mod absolut miraculos, acel magazin mai avea fix două pâini şi niciun om la ora la care m-am luminat eu că e târziu şi magazinele cam închid şi eu n-am pâine şi hai să cumpăr. Magazinul de la bloc, cel de la care, spre deosebire de Ajun, am vrut să cumpăr, nu mai avea şi pentru mine, m-a lăsat de izbelişte aşa că, forţată de împrejurări, am zis că merg la altul. Ca să ajung la ăla, am trecut pe lângă cel cu coada şi, spre marea mea mirare, era şi deschis, şi cu pâine-n el. 2xpâine. Singura explicaţie e că ăia de au stat la coadă cu mine au luat atunci mai multă şi mai aveau. Deci de data asta e fără coadă. Am trecut pe lângă un aprozar, am luat din zbor şi din instinct un strugure şi hai acasă.

Îndulcind tânărul an