Cu tăcerile pe umăr…

În loc de tăcere…

Azi nu îţi scriu, căci azi mi-e ros cuvântul
De amăgiri, de ploi şi de minciună,
Şi fără el, nici aripi n-are gândul
Ce-ar fi răzbit şi singur prin furtună

I s-au tocit la coate multe vise
Ce-au învăţat, înt-un alint, să zboare,
Dar azi, când aripile toate-i sunt ucise,
Se zbate fără rimă în mirare

Când te lauzi, o păţăşti

Ridic şi fâlfâi pardon, adică flutur, steguleţul alb şi mă dau bătută, gata. Să vă zic: eu am vrut azi să scriu ceva serios. Adică nu serios, că aş fi făcut eu să fie de râs cumva, deşi punctul de pornire e, general vorbind, serios. Aveam şi titlu: „să-mi dai scrisorile înapoi”, fix aşa, cu ghilimele, că ştiţi şi voi, ştiu şi eu, nu mintea mea, de la mine din cap şi din capul ei, a generat asta. Aş fi scris, general vorbind, despre nişte oameni imaginari cu fapte reale în anumite momente ale vieţii lor. De cuplu şi, mai ales, de după. Că, vorba aia, „am văzut aci’ într-o noapte, nişte fapte care m-au scandalizat”. Şi na, făceam şi eu nişte mişto, că ce să facă omul când n-are ce face? Dar iete că nu se nimereşte, nu se-mbucă, nu se poate să se egziste postarea aia. Nu azi. Nu ştiu, poate că Mercur retrogradat. Pardon, retrograd. Poate că luna plină, poate că aerul polar, vântul arctic sau briza mă-sii, astaaaa, mării.
Nu ştiu ce e, dar nu pot scrie asta. Pentru că de ieri am o treabă cu o melodie şi orice fac, numa’ acolo mă gândesc. Şi dacă nu dau de ea, mă apucă drămuţa aia existenţială care mă apucă atunci când caut şi nu găsesc.
Şi iar revin la Mercur şi la lună şi la vânt şi aer şi gata, că la treaba asta briza chiar n-are niciun merit, şi zic că nu-i bine să te lauzi singur. Că io am păţit-o. Şi o trăiesc pe viu fix acum când vă scriu.

Tăceri ascunse printre foi

Între petic de cer şi petic de pământ

Undeva,
într-un colţ de lume,
pe un petic de pământ,
o mamă îşi plânge fiul
şi unii îi spun să se liniştească,
să fie puternică,
pentru că trebuie să fie,
şi să nu mai plângă.

În acelaşi colţ de lume,
un copil aleargă
şi râde şi ţipă,
şi nimeni nu-i spune nimic,
toţi îl privesc zâmbind,
aprobându-i bucuria,
pentru că trebuie să existe-n el,
şi toţi participă, tăcând, la ea.

Jurnal cu ploi

Azi… vineri, 13. Înseamnă ceva pentru voi? Eu n-am făcut legătura până n-am citit nescrisa Monei (mulţumesc, Mona!). Adică ştiam că-i vineri, ştiam că-i 13. Dar nu am făcut conexiunea până la nescrisa care mi-a îndulcit cafeaua 😉
Încerc să scap de două gânduri legate de două întâmplări tragice despre care am aflat azi. Nu au legătură cu mine. Dar nici din piatră nu sunt, mai ales că pe omul din a doua întâmplare îl ştiam. Pe ceilalţi doi nu. Dar nu poţi alunga gândul lui „dar dacă…?”. Sigur, nu trăim, nu am putea trăi la umbra nesfârşită a acestui gând. Dar atunci, pe moment, te cam cutremură. Nu vreau să vă stric dispoziţia, dar urăsc o treabă, sincer: să înceapă cineva să spună ceva şi pe la mijlocul discuţiei să zică: dar mai bine nu-ţi spun, dar lasă, ştiu eu mai bine, dar nu mai zic. Aşa că vă zic foarte telegrafic, că nu vreau să fac text dramă. Azi, doi oameni tineri mergeau pe trotuar. Pe trotuar. Un alt om, la volanul unei maşini, a tras tare de volan, să nu lovească o maşină din faţa lui. A lovit oamenii de pe trotuar şi punct. Despre al doilea nu mai ştiu, era rău şi el. Primul…

Tăceri fără gresie neagră

Ce-ai avea de pierdut…

… chiar dacă te cred nebun? Nu la modul general, deşi nici acolo nu-s multe de pierdut. Dar de data asta vreau să mă refer la un singur caz, o singură situaţie. Nu ştiu dacă aţi auzit de asta, nu ştiu dacă aţi probat-o vreodată, nu ştiu dacă o credeţi sau nu, dar eu zic că, şi dacă ar fi ultimul lucru la care v-aţi gândi într-o astfel de situaţie, şi doar aşa, ca o ultimă încercare, de ce nu?
Acum ceva ani, nu mai ştiu câţi, o amică şi-a pierdut câinele. Era din ăla mic-mic şi nebunel rău. Ea stătea la casă, dar poarta nu era din aia prin care ar fi putut ieşi. Singura variantă era că a deschis cineva poarta şi câinele a ieşit şi dus a fost. Sau cineva a deschis-o cât să poată lua câinele. Disperare mare, mai ales în cazul fetiţei ei care plângea tot timpul. Anunţuri pe unde s-a putut, recompense, cam tot ce se putea face. Cineva i-a spus aşa: du-te pe stradă şi dacă vezi un câine, îi spui cu voce tare: spune-i lui x să se întoarcă acasă, că îl aşteptăm. Cât era de supărată amica mea, a răbufnit în râs şi a zis că chiar nebună încă nu e. Eu sunt convinsă însă că a făcut şi asta. Dar după un timp, nu ştiu cum, a găsit câinele. A fost furat şi ţinut în casă. Deci nu umbla lela pe străzi, nu ar fi putut reveni singur.

Mă furişez în casele oamenilor

Vreau să vă spun un mic secret despre mine şi, astfel, să nu mai fie secret, să stau relaxată, să nu-mi fie ruşine când şi dacă voi fi prinsă-n fapt, adică în plină acţiune de punere-n practică a acestui ceva. Un ceva care-mi dă târcoale de vreo 3 ori pe an. Nu ştiu dacă e vinovată sau nu plăcerea asta a mea, nici nu-mi prea pasă, sinceră să fiu. Când mă apucă, cum a fost ieri, mă desfăşor şi gata, fără să-mi pun întrebări existenţiale.
Vă spun deci că îmi face o plăcere deosebită să intru incognito în casele oamenilor, să mă plimb prin bucătărie, dormitor, sufragerie, mă rog, living, că sufrageria a dispărut din limbajul imobiliar, baie, balcon, terasă şi ce mai are omul, dacă mai are. Şi să stau în fiecare cameră până analizez tot ce găsesc acolo. Asta când nu-s oamenii acasă. Şi de obicei, când fac asta, nu cred că sunt. Altfel, când sunt şi oameni, nu văd nimic în jur în afară de oameni.
Mi se întâmplă să merg în vizite şi să nu ştiu dacă avea sau nu televizor în cameră sau alte detalii absolut inutile pentru mine. Bine, mi s-a întâmplat şi să vreau să fac cuiva un cadou personalizat şi când a trebuit să aleg nuanţa, să mi se sugereze să fie în ton cu mobila sau covorul sau canapeaua persoanei şi să rămân ca bătută de ploi şi vânt, şi atunci să realizez că ar fi fost totuşi util să mă şi uit prin casa omului, nu doar să fiu concentrată la discuţie.
Nu ştiu, serios. Nu mă uit. Deci dacă mă invitaţi la voi şi vreţi neapărat să văd ceva de la voi din casă, mie să-mi ziceţi. Altfel… noroc bun Ardeal, io pe cuvânt că nu observ.

Savurând tăceri