Tăceri încărunţind pe-o pânză

Continuă lectura

Publicat în Miercurea fără cuvinte | 45 comentarii

Cel mai frumos „echipaj”

Nu mă puteţi contrazice, nu aveţi cum. Eu aşa am simţit, asta cred şi aşa voi crede mult timp de acum încolo. Şi vă spun şi de ce, chiar dacă pare că amestec ideile şi cumva, poate, asta trebuia să fie undeva pe la mijlocul prezentării: pentru că deşi e foarte bine sudat, echipajul ăsta m-a primit cu braţele deschise de la început, chiar dacă de obicei se acceptă mai greu noi membri. Nu am dat decât proba nerăbdării (şi am scris bine, că despre nerăbdarea mea a fost vorba), am lăsat greu, spre deloc, cartea din mână şi da, au fost dimineţi în care abia am deschis ochii să ajung la muncă, dar cam asta se întâmplă când o carte se lipeşte repede de suflet. Se lipeşte şi de mâini. Şi nu numai cartea asta mi-a făcut aşa ceva, am avut plăcerea şi onoarea să citesc mai multe cărţi semnate de Marina.
Vorbesc, da, despre „Echipajul” Marinei Costa. Şi e ca şi cum aş vorbi despre prietenii mei. Cum poţi face asta în câteva fraze? De la primele rânduri, am simţit că-s cu ei, că mă joc şi explorez cu ei locuri ascunse şi pline de mister. Am iubit-o pe Emilia, devenită Marina (cum altfel?) printr-o împrejurare atât de frumoasă şi firească încât am avut senzaţia că ăsta ar fi trebuit să-i fie numele de la început şi apoi, datorită ei, i-am iubit pe rând pe toţi: Mihaela, Virgil, Narcisa, Dionisos, Daşenka şi mă opresc aici deşi, aşa cum am spus, toţi îmi sunt prieteni, dar nu stric toată surpriza descoperii numelor lor. Nu voi povesti cartea, ştiţi deja că nu fac recenzii. Continuă lectura

Publicat în Suflet pe poteci | Etichetat , | 45 comentarii

E bine şi cald pe la noi

E bine şi-i cald, e frumos pe la noi,
Se vând în pieţe iluzii,
Femei şi idei şi legume de soi,
Tutun şi război şi concluzii

E plin de nimic camuflat într-un tot,
Vin oameni curioşi să îl vadă,
Nimicul rânjeşte flămând dintr-un colţ,
Privindu-i pe toţi ca pe-o pradă

Oferte la mere şi reduceri la plâns,
Iubirea se-mparte-n borcane,
„La trei legături de speranţă în plus,
Ai zece cireşe amare”
Continuă lectura

Publicat în Un fel de... Poezie | Etichetat , , , , , , , , | 78 comentarii

Tăceri… pufoase

Continuă lectura

Publicat în Miercurea fără cuvinte | 67 comentarii

Din culisele unei poezii

Observaţi aparenta importanţă pe care mi-o dau, da? Că deh, numai producţiile de mare succes au parte de asta şi fie vorba-ntre noi, uneori acest „din culise” e mai bun decât producţia. 😀 Dar nu, nu despre asta e vorba şi veţi vedea că deşi spun despre culisele poeziei de mai jos, nu pun link spre ea, să nu-i fac reclamă gratis 😀
I-am spus lui Fee în comentariu că vă voi povesti cum a fost scrisă poezia aia aşa că asta fac acum. Şi să ştiţi că din acest punct de vedere, şi doar din acesta, poezia e unicat. Pentru mine. Că în astfel de condiţii,  în toţi anii de când scriu pe blog, n-am mai scris nimic.
Încep prin a vă spune că vineri a nins serios pentru prima dată anul ăsta şi sezonul ăsta. A-nceput cu noaptea-n cap şi a ţinut-o aşa ore-ntregi. Şi înainte de a trece la punctul doi, şi cel mai important, vă spun că dacă v-aţi uitat vineri la ştiri, pe orice post românesc, aţi auzit şi de mine. Continuă lectura

Publicat în Din viaţă... | Etichetat , , , , , , , , , , | 76 comentarii

E alb prin oraş

A nins în oraşul în care
Te-aştept de aproape un veac,
Şi toată această ninsoare
Îmi e şi durere, şi leac

E frig şi e alb, şi mi-e teamă
Că dacă-aş striga să revii,
Chemarea s-ar pierde firavă
În râs zgomotos de copii

Oraşul începe să-mi pară
Mai tânăr şi parcă-nţelept,
Acum, când prin oameni e iarnă,
Eu legăn iluzii la piept Continuă lectura

Publicat în Un fel de... Poezie | Etichetat , , , , , | 63 comentarii

Punctând… tăceri

Continuă lectura

Publicat în Miercurea fără cuvinte | 97 comentarii

Am dovezi solide că-s tot eu

Păi nu rămân tot eu şi-n anul care tocmai a început? Chiar îmi făceam griji, sincer. Că na, am citit pe la oamenii mari şi deştepţi cum că trebuie să ne dorim mai mult de la noi, cum că e bine să ajungem să fim cea mai bună variantă a noastră, cum că la început de an e bine să-ţi propui chestii, pe care ar fi bine să le şi faci, cum că nu e rău deloc să lucrezi tu cu tine, să îmbunătăţeşti chestii la tine, să aia şi să aia, ştiţi voi. Şi tot oamenii mari şi deştepţi spun că treaba asta trebuie începută de „azi”. Iar dacă azi e şi început de săptămână, de lună sau de an e mai mult decât perfect. Încetasem să sper când au spus ei asta, gen 😀
Şi să ştiţi că deşi nu mi-am propus nimic, că am văzut eu cum şi-au propus mulţi să răstoarne munţii în 2020 şi ştim toţi că munţii au avut alte planuri, m-a lovit un pui de frică. Dacă schimbarea asta vine fără să-ţi propui, din partea casei? Nu, nu că n-aş avea ce să schimb, nu că aş fi perfectă, perfect-compusă, perfect-simplă, nu. Dar aşa de bine m-am obişnuit cu mine aşa, cu toate zdrăngănelile mele, că mi-ar lua timp să mă cunosc şi să mă accept schimbată şi sclipitoare. Dacă mă fac fiţoasă şi mă enervez? Şi zău că mă gândeam că poate noaptea aia dintre ani a făcut ceva magii, ca-n filmele alea-n care se schimbă locurile şi tata devine fiul şi şeful devine angajatul, şi mă trezesc alta? În 1 ianuarie am dormit cam toată ziua, n-am avut timp să verific dacă-s tot eu, deşi ăsta ar fi fost un mare semn că nu s-a schimbat nimic. Şi azi am avut o revelaţie. Să vă explic. Continuă lectura

Publicat în Din viaţă... | Etichetat , , , , , , , , , | 84 comentarii

Rânduri la început de an

Dragă…

La mulţi ani! Nu ţi-am urat la final de an, nu am ştiut ce să-ţi spun mai mult decât atât. Poate ţi-ar fi fost suficient, nu ştiu. Dar tu ştii oricum că gândul a fost trimis. Şi dacă tu ştii asta, mie mi-e suficient. Cum ţi-e începutul de an? Cum eşti la început de an?
M-a uitat ieri la un film. O prostioară, am zis. Şi m-am întrebat apoi de ce cred asta. Un film uşurel şi previzibil, cum sunt şi filmele de Crăciun, cu poveşti siropoase şi imposibile-n viaţa reală. Hm, chiar sunt imposibile? Un el şi o ea care se întâlnesc întâmplător, se îndrăgostesc şi rămân împreună. El e romantic şi bun, ea e frumoasă şi amuzantă. Le spunem siropase, le spunem prostioare şi nu credem în ele. Oare de ce? Ne par exagerate şi nu ne impresionează cu nimic. Ne e ruşine să spunem că plângem la finalul lor. Se termină cu ei îmbrăşiţaţi, ce-ar fi de plâns? Dar, e drept, nici nu e nimic de impresionat. Dar nu ţi se pare interesant totuşi cum ne debarasam de ele şi cum nu credem că ar putea fi posibile, în timp ce dramele, de pildă, ne par toate parcă rupte din realitate? Cele mai multe chiar aşa sunt. Dar la ele acceptăm mai uşor orice exagerare a regizorului. Continuă lectura

Publicat în Scrisori | Etichetat , , , , , , , | 75 comentarii

Tăceri la final de an

Continuă lectura

Publicat în Miercurea fără cuvinte | 61 comentarii