Din pragul serii

Mi-e dor, mi-e simplu şi mi-e primăvară
Păstrată-n buzunarul de la piept,
Să o presar, din loc în loc, pe-afară,
Să ştii să-mi vii, când afli că te-aştept

Mi-e soare şi un stop de curcubeu
Rămas într-un sertar cu amintiri
În care, din frânturi de tu şi eu,
Renasc, în taină, fostele iubiri

Mi-e cer senin, lăsat pe dinafară,
Şi-s stele multe undeva prin gând
Ce îmi veghează, dintr-un prag de seară,
Chemările ascunse în cuvânt

Jurnalul unor module

Azi… o zi care va intra în istorie. A intrat deja. Se va vorbi despre ziua asta şi peste mulţi ani, unii vor avea poate ca subiect la vreo teză sau examen o întrebare legată de asta, şi noi vom putea spune că… că ce? Ne vom aminti, vom putea poate spune ce făceam, puţin probabil şi ce simţeam, cum eram, cât de tineri sau obosiţi, cât de entuziasmaţi sau fără de viaţă eram. Dar ce-am făcut n-am putea spune. Ce-am făcut? Ne-am trezit, am muncit… ce facem în oricare altă zi, de multe zile. Şi nu, n-are legătură cu nicio restricţie. Să nu ne mai tot amăgim că am mutat câte un munte în fiecare zi până în 2020, că ştim prea bine că nu-i aşa. Am pe birou un calendar tip carneţel, cu filă separată pentru fiecare zi, cu evenimente importante petrecute-n timp. Dacă am avea unul personal, ce-ar fi scris la ziua asta? Nu-mi răspundeţi mie, faceţi-o pentru voi, e destul. Dar acum 2 ani, într-o zi de 9 aprilie, ce-aţi făcut? Ce-am făcut? Vedeţi, despre asta e vorba.

Când tăcerile iau loc la masă

Ascultă-mă puţin…

Ascultă, copilă, ascultă de mine:
Când omul se uită curios peste lume,
El vede mistere şi-ncepe să spere
Că poate-ntr-o zi ar putea să adune
Puţin cu puţin, din a lumii minune

Ascultă-mă, fato, ascultă-mă bine:
Când omul se uită cu ură prin lume,
El vede şi-n tine ce are în sine
Şi nici nu îi pasă, şi nici nu o spune,
Dar pas după pas, se va pierde-n mulţime

Ascultă puţin, căci vorbesc pentru tine:
Când omul se uită cu zâmbet spre lume,
El poate, în joacă, pe ceilalţi să-i facă
Să creadă în bine, şi-atunci poate spune
Că, om lângă om, pot aprinde-o minune.

Foto

P.S. E aparent o joacă. Nu voi mai scrie o perioadă lungă nimic la modul general, cum a fost dilema de ieri. Nu sunt în stare să gestionez reacţii. Şi am vrut să schimb subiectul cu postarea de azi. Vă rog nu-mi scrieţi nimic despre P.S, e decizia mea, of-ul meu. 😀
Vă mulţumesc!

Cui şi de ce îi dăm unfollow?

Vremea de ieri, nici aşa, nici aşa, mi-a dat o stare poetică de nu vă pot explica. Aş fi scris texte melodramatice şi versuri dă inimă halbastră, să curgă râuri-valuri. Noroc că duminica nu scriu. Că nu vreau, nu că ar fi blogul meu într-o formaţie/orchestră/gaşcă din asta care are interzis la taste în vreo zi anume. Când voi vrea, voi scrie. Că sunt berbec şi fac fix ce şi cum vreau, şi duminica mi-e lene să stau în poziţie de drepţi pe lângă laptop, orice-ar spune orice mari îndrumători în materie de când avem voie să ne luăm liber de la social media. Dar aş fi scris. 😀
Mi-a trecut starea poeticistă şi aş fi scris apoi despre cine mămicuţa ei de telecomandă m-a pus să-mi pierd două ore la un film tâmpit despre una care-i scriitoare şi… şi. La început, am crezut că-i despre altceva, pe urmă m-am uitat din inerţie, cred că de aici şi expresia cu boul şi poarta cea nouă. Pe cuvânt că vă povestesc filmul, vă zic finalul, numai să fiu sigură că nu vă uitaţi şi voi. Iluzii mortale se numeşte şi am dat play pentru Kirsten Davis pe care nu am mai văzut-o în alt film în afară de Sex and the City şi am vrut să văd ce face. Deşi mult diferită de cum o ştiam, face foarte bine, rolul e mişto, dar filmul e prost. Avem scriitori printre noi, zău că nu cred că… bine, hai, tac. Dar dacă ziceţi că vreţi să-l vedeţi, vă zic finalul, parol!

Drumul înspre rost

Prin visul nostru singuratic,
Ce-şi leapădă ades culoarea,
Ne ţinem uneori de mână
Când stelele sărută marea

Lăsăm tăcerea să îşi facă
Pe buze, tainic adăpost
Şi depărtarea, dintr-o dată,
Devine drum înspre un rost

Mai răscolim prin amintire,
Când promiteam că ne vom fi,
Şi râdem că, din amăgire,
Rodeau speranţe zi de zi

Tăceri evadând dintre cuvinte

Şi totuşi, cu ce preţ?

Să presupunem deci că
eşti tot ce ţi-a mai rămas
-nu-mi spune că-i mult sau puţin,
că e mai nimic şi nu contează,
nu e loc de nuanţe şi nu e nici timp
de risipit între unităţi de măsură-
şi nu mai ai decât două variante:
poţi pierde totul sau nu mai e nimic de pierdut,
atât de simplu e şi la asta se reduce totul.
Ce faci? Ce-ţi faci?
Rişti totul, încercând să obţii totul,
chiar şi să te pierzi,
sau nu faci nimic, să nu te pierzi,
ajungând în final să te abandonezi?

Jurnal de om care testează

Azi… cum stăteam eu aşa, liniştită şi gânditoare, ca ciobanul ardelean sprijinit în bâtă, cu blogul deschis, dar fără să-i fac nimic, am avut vaga impresie că parcă ceva e schimbat faţă de momentul în care l-am deschis mai de dimineaţă. Eram în panoul de control şi chiar părea că partea aia din stânga e mai mare şi mai altfel. Dar mie mi s-au mai părut chestii şi n-a fost nimic. Totuşi, să fiu sigură, am intrat la articole, să probez articol nou, că ceva-mi spunea că bănuiala mea nu-i a bună. Am urmat paşii pe care îi ştiam de la Zina care m-a salvat anul trecut de la scufundarea în neştiinţă şi m-a readus la editorul clasic. Ei bine, acum n-a mai fost varianta asta deşi azi dimineaţă era. Ce să fac, ce să fac?
Nu, nu vă amăgiţi c-aş fi fost vreun elev silitor şi conştient care-şi face în iulie temele pentru septembrie. Normal că m-am culcat liniştită pe-o ureche, de fiecare dată aceeaşi, că dorm pe partea stângă, şi am zis că dacă merge aşa, ce rost are să o iau uşurel, din timp, cu cel nou, să învăţ, să fiu pregătită la marea schimbare? Nţ. Am lăsat-o aşa. Am răscolit setările, nu am găsit nimic de ajutor. Am găsit în schimb varianta de a-mi pune culori la panou. Au un roz ţipător, o minunăţie, ceva de vis! L-aş vedea şi din elicopter. Cred că-l aleg pe ăla. Şi verde neon. Există culoarea asta? Stroboscop fac 😀

Tăceri privite-n ochi