Dor de mare. Şi carmol

Cuminte, şoptind frânturi de amintire, un gând timid
Atinge, cu vârful buzelor, marea ce-şi tace acum învolburările
Rătăcind chemări, amestecând doruri, plămădind simţiri,
Modelându-i, cu palmele uscate, leagăn al regăsirii născute
Odată cu primul val ce spală pe ţărm urme de nemaiveniri
Lăsând ochii, şterşi de aşteptări, să se scalde-n limpeziri.

Putem iubi şi oameni şi animale în acelaşi timp?

Poate voi fi înjurată în urma acestei postări, nu ştiu. Îmi asum şi voi primi cu drag înjurăturile dacă le voi merita. Voi încerca să fiu cât se poate de obiectivă deşi vă mărturisesc faptul că am un nod în gât şi nu pot înţelege, oricât de mult m-aş strădui. Sper că mă veţi ajuta voi să-mi clarific nedumeririle, ăsta fiind de fapt scopul postării şi nu acela de a pune la zid pe cineva. Nu vreau să judec, nu vreau să condamn sau să amendez un comportament chiar dacă, recunosc, mă depăşeşte şi mi-e greu să găsesc „luminiţa”.
Nu aş vrea să generalizez şi nici nu e cazul să o fac dar nu am cum să formulez întrebarea altfel. Aşadar, pornesc de la Iubirea pentru animale nu e compatibilă cu iubirea pentru oameni?

Cine vine cu mine?

Nu, mamă, nu sunt beată! Aşa cred…

După mini trauma suferită la vizionarea casetei (despre care am scris în postarea trecută), crezând că încep să mă dilesc de tot, m-am băgat în şedinţă şi am făcut eforturi disperate să-mi demonstrez că încă pot fi lăsată singură pe stradă. Am răscolit printre cele mai vechi amintiri, să-mi arăt că încă pot. Şi am ajuns la una şi apoi la alta şi apoi la alta şi am constatat că toate au ceva ce le-ar putea face de nepovestit dacă aş ţine la imaginea mea. Dar cum eu le-am făcut, eu le-am suportat, eu suport consecinţele şi acum. Când am observat că nu găsesc niciuna mai light, mi-am amintit (semn bun 😀 ) de o vară de demult când un prieten de familie a venit în satul bunicilor mei, în concediu, dorind să stea câteva zile departe de nebunia din oraş.

Nu-i musai dar în caz că

Potecuţo,
ăsta e blogul tău. Când intri din PC, obişnuieşti să scrii în google poteci de dor(că ţi se pare mai uşor aşa), click pe prima opţiune adică blogul, te duci la partea de jos a paginii, click pe autentificare, scrii potecidedor în prima căsuţă şi parola în următoarea. Parola e salvată-n telefon. Tu scrii aici despre ce-ţi trece prin cap dar de cele mai multe ori prin suflet sau prin dor şi câteodată despre boacănele pe care le faci prin zile. Ca acum. Primeşti like-uri şi comentarii. Ai grijă că îţi comentează oameni minunaţi şi tare dragi ţie! Să nu te întrebi cum au ajuns la tine, ei vin în căsuţa ta de fiecare dată, nu eşti în pericol. Înainte să citeşti mai departe, du-te până la bucătărie şi verifică apa, aragazul, uşa de la frigider. Să fie închise. Dacă frigiderul are altă culoare în afară de argintiu, ieşi repede de unde eşti, înseamnă că nu eşti la tine-n casă. Hai că mai vorbim!
Calde salutări,
eu pentru eu.

Umbre în creion

Aveţi alimente pe lista neagră?

Ştiţi momentele alea când, dimineaţa, după o noapte-n care ai băut şpriţ (cu votcă-n loc de apă minerală), ai stins cu bere şi ai spălat gustul cu whisky, te trezeşti, te uiţi în jur, habar n-ai unde eşti şi nici despre cine eşti nu ai prea multe date, te pipăi de câteva ori să te convingi că n-ai murit, cauţi prin casă o piscina deşi tu n-ai piscină dar acum dai orice în schimbul uneia şi, când în sfârşit îţi aminteşti ce te-a adus în starea aia, cu ultimele puteri te apuci de invocat d’alea grele cu să aia io cine o mai pune gura în următoarele 10 vieţi pe strop de alcool, acum să mă aia de eu mai gust vreodată orice în afară de apă, cine moare că eu mor, văleu şi vai şi cum am zis, eu de alcool nu mă voi mai apropia mai mult de 10 metri. Ştiţi? Nici eu nu ştiu. Nu am testat asta dar am auzit la alţii. Şi zău că păreau sinceri.

Prea multă vară

E tot atâta vară şi la tine?
Pe-aici, prin oameni, a secat speranţa
Şi nici măcar un gând nu mai adie
Cuvintelor să le redea nuanţa

Pe străzi sunt numai urme, niciun pas
E plin de praf şi nicio revenire
Puţinele tăceri care-au rămas
Au evadat la umbră de-amintire

Când habar n-am de preţuri…

Din când în când, mă macină curiozitatea. Nu m-am exprimat corect, reiau: tot timpul mă macină curiozitatea dar din când în când, îmi iau inima-n dinţi şi, dacă nu mă pot lămuri singură, fără ajutor, mă fac mieluşel şi întreb. Asta s-a întâmplat şi acum. Am primit un mail. Cineva s-a arătat interesat de un advertorial pe blogul meu. Mno, nu daţi ochişorii peste cap că la mine astea nu-s la ordinea zilei şi eu m-am bucurat. Nu, nu stau la pândă şi nu, nu mă rog să primesc astfel de mailuri aşa că… tocmai de aia m-am bucurat. Că eu mă gândesc că omul ăla n-a spart nicio bază de date să trimită astfel de mailuri la nimereală şi, dacă are noroc ca din 500 de adrese, 5 să aparţină unor „bloggeri”, se cheamă că şi-a atins scopul. Aşa-mi place mie să cred. Şi vorba aia, dacă până acum n-am auzit de kendama şi abia azi am văzut-o, azi m-am mirat, azi m-am entuziasmat, azi am zis că wow chiar dacă juma’ de planetă e deja plictisită de ele. Acum exagerez puţin că ăsta n-a fost chiar primul mail în care sunt întrebată de advertoriale sau colaborări dar e oricum rara avis.

Pâine şi… tata