Şi ce chef de muncă-aş fi avut…

Despre zilele de 15 iunie din viaţa noastră de bravi elevi n-are rost să vorbesc, se ştie din start că alea erau definiţia fericirii absolute, alea erau zilele-n care iubeam şcoala mai mult decât oricând, îi declaram iubirea din toată inima noastră şi eram ferm convinşi că ne vom întoarce cu mult mai mult chef de carte, cu şi mai multă admiraţie pentru dascălii noştri, cu şi mai mult avânt. Cât de plouaţi ne întorceam, iar se ştie mult prea bine. Despre ultima zi dinaintea vacanţelor de iarnă sau de primăvară, la fel. Alea erau cu mai puţin entuziasm, mai ales la liceu când ştiam că în prima zi de şcoală ne aştepta teza la psihologie, dar tot era ceva. Plecam din curtea şcolii cu senzaţia că două săptămâni înseamnă o veşnicie. Sigur, dacă plecam într-un an şi ne întorceam în altul e de înţeles că aveam senzaţia că Revelionul şi Crăciunul vor dura cât o viaţă de elev chinuit de sistem.

Vine Eric, jos textila

„După atâta frig şi ploaie iar se-arată soarele de-acum nu ne mai îngheaţă nasul şi picioarele”, zice un câtinşel vechi. Cam asta fredonam şi eu marţi sau miercuri(?) că memoria mea nu bate până acolo. După câteva zile-n care am fost convinsă că m-au răpit omuleţii verzi în septembrie şi m-au adus cu răscumpărare-n ianuarie, la primele raze de soare iţite de după nişte nori groşi şi gri care mi-au îngheţat timp de vreo 5 zile până şi amintirile din copilărie, am ieşit în oraş cu treabă. Care treabă era la orele 18 trecute fix. Cum io-s punctuală de când m-am născut (orele 13:15 fix), am plecat de acasă la ora 16. Ce vreţi dacă nu ştiam locaţia şi m-am gândit că n-ar fi rău să-mi iau o marjă de două ore în caz de rătăcire? Că eu, când am o treabă unde n-am mai avut, plec la drum cu psihicul pregătit pentru o rătăcire. Pi şentru, la terase, pustiu. În Piaţa Mare se montau nişte chestii. Trenuleţe, maşinuţe. Dacă erau gata, mă dădeam în carusel că am o vagă impresie că mă asortam la ora aia cu un căluţ roz cu coamă verde. Apropo, ştiţi că zilele trecute iar au făcut ăştia mişto de frumosul oraş pe străzile căruia păşesc graţios în fiecare zi, pe motiv de cal fugit de la stână şi tropa-tropa prin oraş? Ce oameni, domn’le! Când a fugit tigrul de la zoo au zis că auoleu, când a fugit calul au zis că ha-ha-ha.

Protest autumnal

Frumoasă-i toamna scrisă de poeţi
în versuri cu miros de mere coapte
în care-o Cosânzeană-n dimineţi
dezmiardă ruginiul printre şoapte

Rostit de-aceleaşi buze ce-au gustat
din mustul proaspăt stors în bătătură,
Răpciune pare blând, înmiresmat,
feeric chiar, o gingaşă făptură

Septembrie, miercuri

Şi a fost duminică…

Duminică dimineaţa, ora… o oră oarecare. Că dacă spun la ce oră e dimineaţă în zilele în care îmi permit să fie dimineaţă la ora 12, ziceţi că uite-o, bă, şi p-asta. Aşa că nu zic. Te trezeşti cu gândul la o cafea bună, savurată-n liniştea balconului, cu razele soarelui mângâindu-te pe picioare. Că la ora aia soarele îţi atinge numai picioarele şi numai dacă stai cu ele-ntinse. Altfel, nu-ţi atinge nimic că are şi soarele demnitatea lui, nu îşi prinde mintea cu toţi puturoşii care nu-i apreciază spiritul matinal. Înainte de a te ridica din pat, stai câteva secunde şi încerci să-ţi aminteşti exact ce zi e şi dacă ai întârziat sau nu la muncă sau dacă trebuie să te grăbeşti ca să ajungi la timp la muncă. Nu-ţi iese din prima, mai încerci o dată. O iei logic, sistematic, inginereşte: ieri ai fost la muncă. Înseamnă că ieri a fost sâmbătă. Deci azi e duminică, nu mergi la muncă. Rezolvat. Stop.

Am fost cuminte dar am o scuză

Aşa cum cred că i se întâmplă oricui şi cum îmi place să cred că e normal, anumite amintiri sau, din contră, frustrări legate de lipsa lor, vin în funcţie de anotimpuri. Vara, de pildă, toate ştirile-bune sau rele, mai toate reclamele de peste tot şi toate hiturile, îmi amintesc că nu ştiu să înot şi mă oftic că nu ştiu. Iarna îmi amintesc că am căzut în lac în timp ce patinam şi iar mă oftic că nu am învăţat să înot atunci, în apa aia pe care pluteau bucăţi de gheaţă şi mă mai oftic că nu am experimentat şi eu ca 80% dintre copiii din cartier treaba aia cu limba pe uşa de fier de la intrarea-n bloc. Şi tot aşa. Dacă nu ştiţi, vă spun eu. Mulţi se lăudau că şi-au lipit limba pe uşa pe care era o pojghiţă de gheaţă şi că ar fi mişto. Eu n-am experimentat şi îmi aduc aminte din când în când de asta şi mi-e ciudă. Bine, pentru asta nu-i târziu, numai să nu uit să-mi amintesc. Cu toamna e şi mai mare problemă. Că nici nu începe bine şcoala şi cineva se trezeşte să se ia de copii. Ba haine nepotrivite, ba nu ştiu ce, ba nu ştiu cum, ba absenţe, ba note proaste, ba copiat cu wireless. 

Tăcând prin România de demult

Dacă magia-ar avea culoare…

Hai, gata, lasă-i să strige! Lasă-i să ceară bis, lasă-i aşa, bucuroşi, uimiţi şi fericiţi! Nu te mai întoarce, stropul ăla de glorie nu ţine mai mult de câteva minute şi te va putea costa destul de scump. Nu l-ai văzut pe cel din primul rând cu câtă atenţie studia cutia aia? Sunt sigură că a observat locul ăla mic din colţ şi ştie exact cum ai făcut. Va striga de acolo că ştie, te va demasca, îţi va distruge numărul. Rişti asta doar pentru că unii strigă că te vor înapoi? Pentru câteva zâmbete-n plus şi dezamăgiri în minus? Vor ţipa, e drept! Vor cere mai multe baloane, mai multe bile colorate, mai multe batiste legate şi mai multe sfori desfăcute ca prin farmec. Şi? Cu ce rămâi dacă cel mic va veni cu aerul ăla de omuleţ care-a descoperit lumea şi va spune sec că a văzut sertăraşul? Vor fi şi mai dezamăgiţi decât dacă nu te mai întorci. Aşa că hai, lasă-i să ţipe. I-ai vrăjit, ţi-ai atins scopul, eşti vedeta serii, ce mai vrei?

Când îţi rămâi mic…

Îţi aminteşti de orele de desen când depăşeam cu pensula înmuiată-n acuarele linia trasată uşor cu creionul şi tovarăşa ne punea să refacem desenul sau ne scădea un punct din notă? Acelaşi lucru se întâmpla şi în cazul cărţilor de colorat când ieşeam din contur. Ne părea prea mic pentru câtă culoare aveam noi de oferit.
Dar de orele de caligrafie sau de dictare când, pentru că nu ne ajungea rândul, aveam tendinţa să despărţim aiurea câte un cuv-ânt pentru că nu anticipam finalul de rând şi rămâneam cu prea multe litere pe care nu le puteam strecura pe foaie? Se întâmpla şi să înghesuim cuvântul atât de mult încât nu se mai desluşea nimic şi rezulta ceea ce atunci numeam porcuşor. Asta şi urechile făceau ca tema de casă, dacă scăpa de ochiul vigilent al mamei, să devină tablă de şah pentru cerneala roşie a dascălului care corecta. De obicei se rupea pagina şi o luam de la capăt, cu mai multă atenţie acordată finalului de rând.

Fugim din casă spre… acasă?

Hai să ne mutăm…
acolo, pe norul din stânga!
Pare suficient de încăpător
pentru noi
dar nu atât cât să ne permită
să primim oaspeţi.
Vom avea astfel o scuză
pentru cei care vor vrea să
ne viziteze.
Le vom spune că avem confort II, sporit,
decomandat între noapte şi zi
dar nu avem scaune
şi n-am vrea să-şi murdărească
secundele
cu praf de eternitate.