Un suflet şi patru chitare

Bine, ca să fiu corectă, au fost câteva sute de suflete da’ nu mă-nteresează, al meu a contat cel mai mult şi a fost atât de fericit, că a făcut cât toate alea nişte sute la un loc. Am nimerit pluralul la chitară? Cre’ că da, de data asta nici asta nu mă-nteresează. Ştiţi cum fac copiii când vor să povestească ceva wow, ceva extraordinar, ce au văzut sau au făcut şi vor să spună mai multe deodată şi se bâlbâie sau pocesc cuvinte? Dacă ştiţi, atunci imaginaţi-vă un copil care tocmai s-a întors de la Disney şi acum vă povesteşte şi vrea să zică şi de aia, şi de aia, şi de aia, şi nu ştie cum să le aşeze. No, aşe-s eu acum aşa că vă rog să-mi iertaţi incoerenţa. Am renunţat şi la poezia din titlu pentru că nu e loc de poezie, e prea mare entuziasmul. Şi gata, nu vă mai ţin mult, vă zic de ce-s aşa de zuză, că dacă mai lungesc mult, parcă aud pe urmă „ooo, pentru atâta lucru, atâta zarvă?” şi nu vreau asta pentru că pentru mine chiar a fost ceva supercalifragilistic şi voi spune mai târziu şi de un of din sufleţelul meu, acum nu spun că introducerea o citeşte toată lumea dar pe parcurs nu mai rămân toţi şi mă pot desfăşura.

Cum să scriu?

Ce să scriu? Ce cuvinte-ar putea cel mai bine
Să se-aşeze aici, să vorbescă de mine
Cea de ieri -ce-nvelea în tăceri rătăciri-
Cea din zori -ce-ndulcea în cafea nerostiri-
Cea de-acum -ce se-ascunde-n perdele de fum
şi-mpleteşte păreri din fărâme de scrum-?

Să mă scriu în culori? N-ar avea niciun rost
Chiar de-i plin de nuanţe tot ce sunt sau ce-am fost
N-aş găsi un decor, n-aş putea să mă mint
Că-i albastru sau simplu ce gândesc şi ce simt
Uneori, în seri reci, port eşarfă-nflorată
Unui vis de demult să îi fie-asortată

Din birouri adunate…

Închide vara asta undeva…

Adună-ntr-o clepsidră vara asta
Să o întorci când îţi aduci aminte
Închide uşa, ‘nchide şi fereastra
Să nu laşi noaptea-n gânduri să îţi intre

Priveşte-o apoi cum nefiresc îşi cerne
Nisipul fin pe malul unei clipe
Şi cum copii-ajunşi bătrâni- cioplesc castele
Din tot ce n-a fost dat să se întâmple

Spune-mi cum mănânci ca să-ţi spun… ceva

Din când în când, se recomandă o cură intensă de săpături interioare pentru a-ţi reaminti ce, cine sau cum eşti tu în cele mai deep cotloane, vorba ardeleanului. Sigur, te cunoşti destul de bine şi fără să-ţi pui muşchii minţii la eforturi arheologice, dar nu strică să faci măcar o dată pe an o astfel de revizuire, că de revizie nu poate fi vorba. Nu vorbesc de teste din alea care circulă pe net şi care-ţi spun ce fel de om eşti în funcţie de felul în care-ţi legi şireturile la sandale şi nici de cărţile de dezvoltare personală sau de cunoaştere de sine, pe sine se, pe tine te. Vorbesc aşa, de chestii banale pe care poate nici măcar nu le conştientizezi dar care contează şi ohoo, cât contează când eşti pus în faţa faptului gata de împlinire.
La mine, de exemplu, exerciţiul ăsta care se putea rezolva numai cu puterea minţii, s-a declanşat în faţa unei singure întrebări care, deşi pare extrem de simplă şi firească, mi-a dat serioase bătăi de cap: ce vrei să mănânci?

Dau cu subsemnatul

– Cum a fost în concediu?
– Foarte frumos! În primul rând, ca în orice concediu şi ăăă…
– Te-ai odihnit?
– Nu prea. Cam deloc
– Păi de ce? Ce s-a întâmplat?
– Nu s-a întâmplat nimic dar am vizitat mult, am mers mult, am…
– Aaaa, păi ce concediu e ăla să te întorci obosit la muncă?
– Nu e oboseală dar nici n-am lenevit deloc
– Nu există aşa. Concediul e făcut ca să stai toată ziua pe plajă, să te bronzezi, să dormi şi să mănânci
– Nu şi pentru mine. Eu mă relaxez vizitând şi făcând plimbări fie în locuri cunoscute, fie în locuri noi
– Na, nu mi se pare aşa, eu văd concediul altfel

„Un dar mai frumos nu se puteaaa”

Înainte de a purcede, io la scris şi voi la citit, vă rog să vă amintiţi de porcuşorul agresiv din reclama la pate de ficat. Ăla cu ficaat, ficaaaat. Îl ştiţi? Ţineţi-l aproape. Şi vă zic aşa: de o bucată de timp, una sănătoasă cam ca bucata de slană din traista ciobanului, dacă cineva mă întreabă ce-mi doresc de ziua mea, chiar dacă răspund nimic că deh, nu se cade să faci liste, sigur gândesc (şi aici intervine porcuşorul ăla nervos) vacanţăăăăă. Când o gândesc, mă văd rostind asta printre dinţi, cu ochii tulburi şi ameninţători. Potecuţo, ce vrei să-ţi aducă Moş Crăciun? Vacanţăăăă. Potecuţo, ce cadou ai vrea cu ocazia? Vacanţăăăă 👿 Potecuţo, ce-ai vrea să te faci când vei fi mare? Vacanţăăăă! Comenteeezi? 🙄

Când nu e loc de judecată

Mall, magazin mare, foarte mare. Sau suficient de mare ca să te pierzi uşor sau să faci patinaj artistic. Dinspre ieşire, un domn cu un copil în braţe. Lângă ei, o doamnă cu un aer precipitat. Îl atinge pe copil cu palma la fund şi îl scutură puţin. „De câte ori ţi-am spus să nu te mai mişti de lângă mine?”. Copilul începe să ţipe isteric.
Sigur, poate părea uşor de judecat şi de condamnat. Sigur că e uşor de spus că în public nu se face aşa ceva. Sigur că şi eu pot fi acuzată de neimplicare dacă spun acum că nu, nu m-am dus să o iau pe mamă de păr, nu i-am strigat că e nebună şi nici nu am sunat la poliţie. Da, mi-a fost milă de copil. Şi da, m-am gândit că poate corecţiile astea nu trebuiau aplicate mai ales cât timp copilul era în braţele tatălui dar nu-s în măsură să dau lecţii nimănui. Tatăl era stană de piatră. Nu ştiu şi nici nu mă interesează ce-ar zice un expert în parentig dar episodul ăsta mi-a amintit de o scenă din copilăria mea:

Aproape… departe

Departe de zi şi aproape de seară
Într-o aproape tomnatică şi nesigură vară
După aproape un zbucium, o aproape tăcere
Se simte aproape de-un gând-adiere

Între aproape aici şi mult prea departe
Un aproape senin e tot ce desparte
Aproapele singur de aproape în doi
Căutându-şi norocul în lan de trifoi

Surprize la hoteluri