Din pragul toamnei

Cad frunze, iubite, dă-mi visul
Sau spune-mi poveşti din trecut,
Să nu mă mai pierd în abisul
Simţit când nu pot să te-aud

Ne plouă, iubite, ia-mi dorul
Sau lasă-mă-n vers să îl scriu,
Să-i picur în rime şi zborul
Când ştiu că se face târziu

E ger iar, iubite, ia-mi griul
Sau pune-i un şal de culori,
Să nu mă mai frângă pustiul,
Când paşi-mi se pierd pe cărări

Lumi despărţite de tăceri

Declaraţie de toamnă

Nu voi mai spune că mi-e dor
Când frunzele rătăcitoare
Se tot despart de ramul lor
Chiar dacă despărţirea doare

Şi ploile-şi abandonează
Toţi stropii într-un singur plâns,
Dar niciun picur nu-i oftează
Şi nici tot plânsul nu-i deajuns

Nici vântul nu se mai opreşte,
Îi e suspinul ne-ntrerupt,
Doar câteodată îl şopteşte
Şi-apoi, o ia de la-nceput

Ne jucăm cu logica lui nu şi da?

V-am mai spus că mi-a plăcut mult logica-n şcoală? Cred că da. Dar că am avut-o la BAC? Nu cred că am ratat şansa de a mă lăuda. Dacă totuşi mi-a scăpat, vă zic acum: am avut logică la BAC. Motivele pentru care mi-a plăcut sunt multe, nu le înşir acum. Asta pentru că nu vreau să recunosc că le-am uitat, nu din alte motive. Destul de logic, nu? Totuşi, nu voi putea uita că la fiecare sfârşit de oră, profa ne dădea ca temă de casă câte o problemă de logică. Ne spunea o poveste, apoi ne lăsa-n ceaţă, să o prelucrăm, să o gândim, să o analizăm, să găsim un fir, să punem cap la cap lucruri şi, în ora următoare, să o rezolvăm împreună. Nu erau genul de ghicitori cu „ghici ciupercă ce-i?”, cu răspuns clar. Trebuia să căutăm noi o oarecare explicaţie deşi era greu tare. Şi în ora următoare, după ce ne preda, noi începeam să o chestionăm, să încercăm să găsim drumul corect spre cheia problemei. Sigur v-am mai zis, ceva îmi e cunoscut. Nu-i nimic, mai zic.

Tăceri ruginii

Toamnă mai simplă

Mi-ar fi mai simplu de mi-ai fi aproape,
Să-mi pot ascunde gândul în tăceri,
Doar din priviri să le rostim pe toate,
Să nu mai răscolim acelaşi ieri

N-aş mai lăsa cuvinte-mpachetate
Pe praguri netrecute de vreun pas,
Şi nici pe la ferestre n-aş mai bate,
Să-ntreb de pot frânturi de vis să las

Aş aduna din frunzele căzute,
Sortând dorinţe, le-aş ascunde-n sân,
Şi aş sorbi arome cunoscute
În timp ce ţi-aş promite că rămân

Jurnal şi Fluturi, ploi şi Frunze

Azi… da, vineri. Constat că aproape de fiecare dată mă mir când scriu că e vineri. Cum, când? Până şi mirarea devine obişnuinţă şi nu mai ştiu exact dacă mă mir cu adevărat sau o scriu aşa, că e un fel de tic, un fel instinct care lipeşte metodic mirarea de această zi. Am în faţă un calendar de birou care-mi spune că au trecut din anul ăsta 282 de zile. Sau mai bine le spun pe cele rămase: 84. Mă credeţi că încă simt mirosul rămas în Piaţă după artificiile de la Revelion? Dacă nu mi s-ar părea complicat să deschid calculatorul, v-aş spune şi câte ore mai sunt din anul ăsta. Dar pe cine interesează asta? Sau cui i-ar folosi? Şi la ce i-ar folosi? Ce am face cu ele? Cifra aia, poate mult mai mică decât credem, ne-ar putea determina să le facem să fie mai pline de sens, mai frumoase sau mai bune? Eh, poate pe primele 5. Bine, hai 10. Şi pe urmă, le-am trata aşa cum tratăm zilele din ianuarie, după ce ne trece entuziasmul listei cu schimbări sau planuri pentru noul an. Nu, nu zic de anul ăsta. Acum avem cu toţii o scuză bună că n-am făcut mare lucru din ce-am propus sau promis în decembrie trecut. Deşi multe puncte de pe lista aia nu aveau legătură cu plecări şi veniri, nu-i aşa? Şi nici răbdarea sau bunătatea promise nouă sau altora de Crăciun parcă nu se împiedică de obicei de nişte restricţii. Dar, cum spuneam, avem o scuză bună. E bine. Că suntem constanţi.

Împletiri de necuvinte

Scrisoare din alt decor

Dragă…,

Am schimbat puţin modul în care-ţi scriu. Calitatea hârtiei şi culoarea literelor. Am dat stiloul pe un creion tocit. Şi decorul e altul. Nu-ţi mai scriu din fotoliu, m-am mutat pe un scaun care mă obligă să stau cu spatele drept. O fi mai sănătos, nu ştiu. Dar cu siguranţă nu mai e la fel de comod. Nu mai cade lumina pe coala albă, nu mai apare jocul de umbre care mă făcea de multe ori să scriu ca şi cum m-aş juca şi eu cu ele. Nu simţeam că scriu, mi se părea că doar alerg literele de umbre şi ascund umbrele de litere. Era frumos. S-a schimbat tot. Cu tot. Şi nu eu am schimbat, a fost schimbat, mi-a fost schimbat. Şi forma plicului e alta. Mi-e teamă doar de faptul că nu vei mai recunoaşte expeditorul. Dar asta s-ar putea întâmpla doar până când vei deschide plicul. Pentru că în el, dincolo de multele schimbări, e tot cuvântul meu. Şi sunt tot eu. Şi asta nu se poate schimba la fel de uşor, mai ales fără voia mea. Uneori, chiar şi cu voia mea e foarte greu să schimb ce aş vrea la mine. Deci din afară e imposibil. Şi asta e cumva încurajator. Asta mă face să vreau să învăţ repede să scriu aşa cum mă obligă acest nou format. Nu şi ce. Că, orice-ar spune unii, asta încă o pot face fără obligaţie. Căci uite, îţi pot scrie ce vreau eu. E mai greu, da. Şi nu-mi place deloc aşa. Dar ce simplu ar fi să nu o mai fac doar pentru că scaunul şi lumina şi decorul sunt aşa cum n-aş fi vrut să fie. Pot sta fără să scriu? Nu. Atunci nu am decât o variantă: să fac tot ce pot să învăţ să folosesc creionul ăsta care zgârâie hârtia. Şi-mi pot imagina că, pe albul infinit din faţa mea, e joc de lumini şi umbre la adăpostul cărora-mi pot lăsa cuvântul să se odihnească.

Doar o poveste

A fost odată…

demult, acum vreo câteva vieţi si două zile fix,
când toamna era un laborator în care
se coceau cele mai bune prăjituri şi dulciuri
din cele patru zări ale lumii întregi.
Ea toată era din ciocolată,
pletele-i erau din caramel,
ochii îi erau două praline
şi în obraji purta dropsuri
făcute din sirop de fructe de pădure.
Dimineaţa, picura siropul din petale de trandafiri
la încheieturile mâinilor
şi aştepta ca parfumul să ia în braţe
lumea-ntreagă.
Îşi mai scutura din când în când
fustele lungi şi atunci, peste oameni,

se cernea zahăr pudră

şi asta-i făcea pe toţi să râdă.