Creionând tăceri

Reclame

Jurnal de om întors la muncă

Azi… e ziua aia-n care ştii că e luni, ştii că e august, ştii că e prima zi de după concediu… şi cam atât. Nu ai habar ce dată e, nu prea-ţi găseşti locul, ai impresia că totul e pe dos, că nu mai ştii să faci nimic şi că… în fine, ştiţi voi cum e prima zi după concediu. Aş zice că e naşpa, dacă nu m-aş feri de termenii ăştia.
E luni. Şi e ciudat. Pe la serviciu bate vânt de „liberare” şi nu ştiu de ce e aşa de linişte, nu ştiu pe unde-mi umblă colegii, mă simt ca şi cum în prima zi de şcoală aş fi singură-n curtea şcolii. Data sigur n-am încurcat-o, de locaţie nu-s sigură. Până acum n-a sunat nicio alarmă, cred că-s unde trebuie 😀

Pot să stau şi eu cu voi?

Sărut-mâna şi bine v-am găsit! Sau bine aţi venit! Sau bine am venit? Of, am uitat ce trebuia să spun. Eu sunt blogul Potecuţei şi e prima dată când vorbesc cu dumneavoastră şi am emoţii mari, de aia am uitat. Eu ieri am împlinit şase ani şi am rugat-o mult pe Potecuţa să mă lase şi pe mine să vă spun ceva, că acum sunt băiat mare şi eu şi pot. Dar ea la început nu a vrut. Că ea s-a dus la şcoală când avea 6 ani, în septembrie era, ştiţi că atunci nu erau clase zero, din astea pregătitoare, ca acum, şi ea nu ştia să scrie când era aşa ca mine şi eu am râs de ea şi ea s-a supărat pe mine. Şi nu m-a crezut că eu pot să scriu, ea nu ştie că acum copiii de şase ani rezolvă integrale, nu ca pe vremea ei?

Ora exactă se dă de la… OZN-uri?

64. Şi suntem în acelaşi punct

Dragă…,

nu aş vrea să abuzez de scrisori, nici de timpul tău. Nu vreau să devină obositor şi nici să le transform în ceva banal, la ordinea zilei. Dar te rog, accept-o şi pe asta. Pentru că nu pot altfel. Nu pot scrie asta decât aşa. Nu o pot spune altcuiva în afară de tine. Pentru că, aşa cum am spus în scrisoarea trecută, tu înţelegi că eu nu-mi impun punctul de vedere, eu doar spun dacă şi ce mă doare, şi tu ştii să asculţi şi apoi să-mi spui, la rândul tău, părerea ta, fără să mă arăţi cu degetul, fără să mă judeci, fără să mă îndepărtezi doar pentru că privim de pe maluri diferire curgerea aceluiaşi râu. De aia-ţi scriu iar. Pentru că am încercat să schiţez altceva şi nu am reuşit. Simt că trebuie să-ţi spun asta şi apoi voi încerca să iau o pauză. Nu s-a uscat bine silaba ultimului cuvânt din scrisoarea abia ajunsă la tine şi iată că dau buzna din nou în gândul tău. Dar numai tu…

Nu ştiu să scriu, doar mă scriu

Dragă…,

se pare că mi-am format un tic, am intrat într-un cerc căruia i-au fost smulse colţurile, n-am unde fugi, n-am unde m-ascunde, n-am unde-mi lăsa nespusele şi nescrisele la umbră, totul e expunere, totul e pe tavă. Bucăţi mari de suflet stau în soare sau în ploi, în ninsoare sau în vânt, n-am cum să le acopăr. Mai acoperi din trup, mai acoperi ochii, mai astupi gura când situaţia o cere, când ieşi prin lume sau intri printre oameni. Dar cu ce acoperi suflet ţâşnit dintre cuvinte? Semnele de punctuaţie nu au puterea asta. Nici menirea. Când îţi rosteşti sufletul, te mai joci cu tonul. Spui adevăruri crude şi lumea se prăbuşeşte de râs. Hei, ce om glumeţ. Hei, ce om spontan. Heei, ce om! Că o spui c-un hohot de râs şi speri că nu se prinde nimeni. Că nu a simţit nimeni ironia. Nici esenţa. Nici sensul. Dar când îl scrii? Îl scrii aşa cum e, aşa cum îl ai, aşa cum vrea să-l simţi. Şi n-ai cum să-l îndulceşti.

Voi aţi făcut roboţi din pachete de ţigări?

Joaca de-a timpul

Ce frumos ne jucăm noi de-a îmbătrânirea. Cu câtă uşurinţă ne lăsăm aruncaţi peste timp şi cât de mult ne amuzăm de chipurile noastre ridate de pixeli, şi nu de ani, de algoritmi, nu şi de vreme. Ne place să ne vedem proiectaţi într-un timp fără de timp. Şi ne bucurăm. Oh, cât ne bucurăm că momentul ăla, din care chipul nostru îmbătrânit ne zâmbeşte senin, e atât de departe de noi! Că ceea ce suntem acum e atât de diferit de ceea ce vedem în chenarul alăturat fotografiei noastre. Că mai sunt atâtea de făcut până când, iată, vom avea faţa brăzdată de cute. Că mai e timp. Ne place să ne jucăm cu un viitor atât de nesigur. Ne amăgim şi ne jucăm. Şi nu e rău că ne jucăm. Ne scapă unele amănunte, dar în joacă e permis aproape orice dacă sunt respectate reguli minime. Şi aici nu prea există reguli. Ne uităm azi la noi, cei de peste 20-30-40 de ani, poate, şi ne mirăm. De aspect.

Despre albul dintre cuvinte

– Scrie!
– Ce să scriu?
– Nu ştiu, orice.
– Orice. Ce simplu pare. Deschizi o pagină, scrii orice, ori-ce, fără să te gândeşti la nimic, fără să-ţi pese de efectele acelui nimic, publici şi aştepţi. Ce aştepţi? Ce să aştepţi? Chiar, ce poţi aştepta atunci când scrii orice gândindu-te la nimic?
– Poţi aştepta orice primind… nimic. Sau nu aştepţi nimic şi primeşti orice. De multe ori primeşti totul dacă nu aştepţi nimic. De ce-ai aştepta ceva? Scrisul nu îndatorează. Scrisul nu aşteaptă. Scrii şi-ţi laşi scrisul să existe dincolo de tine. Oricum te va conţine, nu mai are nevoie de aşteptările tale. Şi el va trăi dacă va fi respirat de cei care-i vor atinge literele cu privirea. De atât are nevoie pentru a nu se risipi. Hai, scrie!

Condimentând tăceri