Gânduri-rânduri de luni

Am păstrat titlul folosit în urmă cu un an, când am pus acest text aici. Aşa… doar aşa. Cred că v-am spus şi de Lulu cândva. Sper că v-am spus! E tot luni. Şi pun iar textul. Azi parcă îl citim într-o altă cheie. Sau poate că nu, contează prea puţin. Când l-am cunoscut pe Cornel Udrea, m-a întrebat câţi ani am. „Nu se întreabă, da-s curios”, mi-a spus. I-am spus. „Să-ţi fie ruşine!”, mi-a spus. Şi ne-a tratat pe toţi cei din jur de la egal la egal deşi, Doamne, nu era cazul. Dar oamenii de spirit, oamenii de valoare, cu adevărat de valoare, asta fac. Aşa fac. Las doar textul. Ca şi atunci, nu redactez nimic, nici măcar spaţiile între cuvânt şi semn de punctuaţie. La Cornel Udrea nu se punea problema să facă greşeli pentru că n-ar fi ştiut. E text de pe FB, sunt doar scăpări. Rămâne umorul. Şi fineţea cuvântului. Sau tăişul lui.

„Cui folosește experiența mea de viață? Tinerilor? Haida-de! Să le povestesc ce din viața mea care poate deveni cu folos pentru existența lor de acum ? Din anii, dinainte de ’89?
Credeți că ar avea o tresărire de curiozitate, dacă le voi povesti, despre cum se trăia cu burta goală, sub cerul unei plăpumi devenită acoperiș, în igloo-uri comuniste unde frigiderul la deschidere făcea ecou, de gol ce era?
Despre cozile mute, interminabile, pentru a ridica rația, drămuită ” științific”, despre rușinea bătăilor între oameni cumsecade, dar disperați, pentru iluzia unui kilogram de carne neagră, cu zgîrciuri?
Despre edificarea comunismului, care ne-a costat atît de scump ? Despre sutele de de mii de vieți mutilate, sau suprimate, la Canal, în deportarea din Bărăgan, în pușcăriile Piteștiului și Aiudului, despre batjocorirea crucii și a slujitorilor săi, despre industrializarea dementă, despre morții de pe șantierele construcțiilor faraonice, gen Casa Poporului, rod al megalomaniei cuiva oprit la cartea clasei a IV-a., care a urît țăranul român, fiindcă a cunoscut sărăcia lucie, și și-a văzut tatăl oglindindu-se mai mult în pahar, decît în oțelul coasei?
Despre cum mirosea rubașca soldatului rus, care numai rus nu era?
Să le întreb pe duamnele politiciene, de ce se travestesc în iubitoare de țară, prin purtarea iei? În scurta lor copilărie au purtat, de acasă, ia ? Știu că Elena Ceaușescu n-a purtat niciodată ie, chiar mare patrioată fiind, și nici bărbatu-so, spre lauda lui, nu și-a umilit originea cu maimuțăreli pseudo-folclorice?

Să le spun, celor de după Decembrie ’89, că am un DUI, ( Dosar de Urmărire Informativă) pentru ” atitudine și activități dușmănoase împotriva regimului comunist ” , aceste activități fiind, printre altele, întîlnirile cu studenții în ” Hașdeu „, dus acolo de Călin Nemeș și Dorin Andone, cînta Imi ( Emeric Imre) unde recitau poezii de-ale mele, parodii, bășcălii, se citea din ” Obiceiuri de nuntă la cangurii șchiopi”, sau pamflete?
Nu reprezint, cu așa ceva, vreun interes pentru cei tineri. Să le spun că nu am participat niciodată la vreo demonstrație de 1 Mai sau 23 August, nici ca tînăr, nici ca adult, nici ca ziarist ? Să le povestesc despre contrele mele, deja folclor, cu secretarul de partid pe CUG, în 1986-87, cînd fusesem repartizat de județeană acolo, după desființarea Studiourilor teritoriale de radio, ca director de club, fără club ? Despre viața trăită periculos în episoadele ” Pescarul”, împreună cu Tudor Dumitru Savu, Giuseppe Poenaru?
Cred, tot mai mult, că am fost un fraier care a măcinat în gol. Și treaba asta să o folosească? Cum? Pentru ce? Prezentul le oferă alte dezamăgiri, pe care eu nu mai am de ce să le trăiesc. Suntem diferiți, în tot ceea ce facem și mai ales în ceea ce credem. Unde ar fi locul și punctul, întîlnirilor de valori asumate? Nicăieri. Nu conjugăm, firesc, aceleași verbe, la viitor. Scriu acestea cu gîndul la nepoții mei, cu vîrste cuprinse între 41 și 12 ani.

Cu multă pudibonderie, se spune ” vîrsta a III-a”, persoană în etate, „vremea tîmplelor de-argint”, dar azilele sunt ” de bătrîni” scurt, unde decrepitudinea este starea comună. Nepoții văd pe mine, mă citesc, prin răsfoire, între două internări, chit că eu nu povestesc nimic despre acestea, și înțeleg că mașinăria dă rateuri, de la un timp, că piesele de schimb ajută, dar nu rezolvă. Ei, acum sunt nemuritorii de serviciu, cum am fost și noi, la vremea noastră, trăiesc pe repede înainte și bine fac.
Fiecare va ajunge, încet-încetuț un Robinson Crusoe voluntar, pe o insulă a sa, electronică, iar a-i povesti ce minunat era gustul victoriei de a ține de mînă, fata de lîngă tine, în întunericul complice, al sălii de cinematograf, mi se pare deja o aventură periculoasă, ce poate stîrni zîmbete nedumerite.
Și este îndreptățită opinia lor că bătrînețea e nasoală. Sunt nițel nedumeriți, de ce, din cînd în cînd, ne apucă pofta de a zîmbi iar, cu dinții la vedere: vor înțelege, la vremea potrivită, ce mare lucru este o dantură nouă, bine făcută…

Ce ne deosebește, totuși, șubrezind puntea de legătură? Noi căutam oamenii, prietenia, credeam în ea, vorbeam, vorbeam între noi, cîteodată pînă dimineața și eram gata să murim pentru o iubire, cea mai mare iubire a vieții ( de fiecare dată, fiecare iubire, fiind cea absolută și definitivă) ne bucuram pentru lucruri mici, și aveam bunici la țară. Ei nu vor înțelege deplin ce însemna să ai bunici la țară. Gata, s-a terminat și cu ei: satul românesc e cu bagajele la poartă…
Ei nu sunt cu nimic de vină pentru amintirile noastre, despre oameni și lucruri care nu mai sunt.”
(Cornel Udrea)