Luna s-a urcat pe scări…

Vă rog,
Nu-i daţi drumul de-acolo,
Lăsaţi-o puţin mai în jos,
Nu mult, mă ridic eu pe vârfuri,
S-ajung, de-un secret s-o descos!

Aş vrea şi să-i spun la ureche
Din viaţă, de mine, de dor,
Cuvinte ce nu-şi au pereche
Şi-n şoaptă, se spun spun mai uşor
Continuă lectura

Publicat în Un fel de... Poezie | Etichetat , , , , | 49 comentarii

Înfrunzind tăceri

Continuă lectura

Publicat în Miercurea fără cuvinte | 63 comentarii

Jurnal cu dorinţe închipuite

Afară… zăpuşeală, zăpăceală, zdrăngăneală, zădărnicie(?). Nu, asta ultima nu, că nici măcar nu rimează cu primele. Despre afară ăsta nu aş avea prea multe de spus. E cald şi e între două coduri, ca de obicei. Că aşa a fost în ultimele zile, un cod de caniculă şi un altul de instabilitate, cu posibile averse, posibile intensificări, posibile acumulări, posibile descărcări şi tot aşa. Nu au fost. Cel puţin nu „pe strada mea”. Şi nici pe cele din apropiere.
V-as spune însă despre un alt afară, unul pe care-l văd seara, din balconul meu, când luna se prinde în joacă de braţul macaralei şi pare că vrea să se dea ca-ntr-un leagăn care atârnă de un lanţ invizibil. Şi braţul macaralei se joacă, după ce trudeşte ziua-ntreagă şi, seară de seară, o prinde de după umeri şi o ţine aşa, captivă, preţ de minute bune. Dar vreau să prind momentul perfect. Şi apoi vă voi spune despre acel afară. Şi poate vă las şi versurile pe care le-am scris, tot în joacă, văzând joaca lor. Continuă lectura

Publicat în Din viaţă... | Etichetat , , , , , | 84 comentarii

Mi-e simplu cu tine în gând

Mi-e simplu să-ţi spun te iubesc
Când vântul acoperă şoapte
Şi pot să mă-ascund cât păzesc
Speranţe, pe pragul de noapte

Mi-e dor să-ţi mai spun că mi-e dor
Când ploi rătăcesc pe afară,
Dar poate mi-ar fi mai uşor
Să tac şi să las să mă doară
Continuă lectura

Publicat în Un fel de... Poezie | Etichetat | 68 comentarii

Încremeniri printre tăceri II

Continuă lectura

Publicat în Miercurea fără cuvinte | 49 comentarii

În ce cheie citim poeziile?

Sunt într-un mic impas. Foarte mic. Minuscul. Bine, hai, aproape inexistent. De fapt, de când am început să scriu despre el, s-a dus. Deci nu-i impas, e aşa, o mirare. E mai bine? Normal că nu-mi puteţi răspunde din moment ce nu ştiţi ce vreau de la voi. Ştiu că în ultimul timp am tot vrut ceva de la voi. Şi cum aia recunoscută e pe jumătate…, ştiu sigur că m-aţi iertat de tot. Pentru că voi sunteţi mişto şi buni, nu vă lăsaţi afectaţi de nimicurile astea.
Şi gata, vă spun acum, staţi uşor că-s ardeleancă şi nouă graba ne aduce vertiju’n prag şi nu mai ştim de capul nostru, ne pierdem ideile şi o luăm prin cucuruz în loc să trecem duios, precum Anastasia, pe câmpuri pline de margarete şi muşeţel.
Vă zic acum ce vreau: vreau să vă întreb ceva. Voi cum citiţi poeziile? Le excludem pe cele scrise de oameni pe care nu-i mai putem întreba ce-au vrut să spună şi nu i-am putut întreba nici când ne-am mâncat timp preţios de ţopăit pe-afară încercând să aflăm singuri asta şi tot nu ne-a ieşit. Ne limităm la cele postate pe bloguri, pe FB, pe… pe unde se mai postează ele. Continuă lectura

Publicat în Din viaţă... | Etichetat , , , | 80 comentarii

Oameni rătăciţi prin oameni

Într-un oraş oarecare, la o terasă oarecare, la două mese apropiate, doi bărbaţi îşi butonează telefoanele, ignorând cafeaua deja răcită care-i aşteaptă pe masă. Espresso lung, fără lapte, doar cu puţin zahăr. Brun, că ar fi mai puţin dăunător. Sau doar pentru că pliculeţele erau primele în rând şi pe alea le-au nimerit, nici nu contează. La prima masă, un om de afaceri care aşteptă un posibil viitor colaborator, încearcă să facă faţă valului de mesaje care-i inundă aproape toate aplicaţiile: alţi colaboratori, clienţi, angajaţi, toţi vor ceva şi pentru toţi e urgent. Urmăreşte şi bursa, ceva nu e în regulă şi, pentru el, o prăbuşire ar însemna un mic dezastru. A mai pierdut, s-a ridicat, o va face şi acum. Dar, mai mult decât orice, e vorba de orgoliu. De o satisfacţie personală. Aceea de a fi un bun strateg. A pierdut o dată cât alţii nu strâng într-o viaţă. Şi asta-n câteva minute. Tot la bursă. S-a reinventat, a reinventat şi un set de reguli, doar pentru că putea, şi şi-a revenit. Financiar. Că altfel nu o arată. Ce simte, uneori îi e inaccesibil chiar şi lui. Şi-a construit cu greu un zid de apărare faţă de propria persoană şi a devenit de nezdruncinat. Zidul. Că în spatele lui, el încă se teme. Continuă lectura

Publicat în Suflet pe poteci | Etichetat , , , , , , , , | 96 comentarii

Lumi mici în ziduri mari

Continuă lectura

Publicat în Miercurea fără cuvinte | 39 comentarii

Vrei? Ba vrei!

Eu ştiu că sunt defectă. Am mai spus-o şi o voi mai spune. În multe situaţii, la multe capitole, punctual dar şi la modul general. Dar am o chestie pe care vreau să mi-o lămuresc cu ajutorul vostru, să-mi spuneţi voi dacă problema e la mine sau nu, într-o chestiune punctuală: vizitele şi „servitul” cu forţa. Dar înainte de a spune exact ce vreau, fac o mică paranteză legată de subiect şi vă spun că la mine-n casă e o regulă bătută-n cuie când e vorba de mâncare: nu există nicio regulă. Şi asta se aplică oricui, indiferent de. Regula aplicată şi musafirilor e aşa: fiecare mănâncă ce vrea (din ce am, ce n-am se comandă sau se rabdă) când vrea, cât vrea. Sau nu vrea. Nu contează ce am, eu dau cu tot dragul. Dar la fel accept şi refuzuri şi la fel de bine le spun că nu e absolut nicio supărare dacă nu le place. Am două variante: ori caut repede altceva, ori sunăm şi comandăm. Nu vă imaginaţi că am zilnic invitaţi la masă. Nu am. Dar se mai întâmplă să fie ori o aniversare, ori ceva, o vizită prelungită care impune şi ceva de papa. Le spun tuturor că îi rog ca nu cumva de ruşine să mănânce ceva ce nu le place. Nu mă supăr deloc şi chiar nu aş vrea să se forţeze. Prefer să fie sinceri şi să ronţăim pufuleţi decât să nu le pice bine ceva. Continuă lectura

Publicat în Din viaţă... | Etichetat , , , , , , , | 91 comentarii

Când ploaia s-a năpustit…

S-a năpustit peste ţinut
O ploaie-atât de supărată,
C-am vrut să fac un împrumut
Să-mi cumpăr repede o barcă

Romanticii au început
Să fredoneze-n fa diez
Că plouă, iată, infernal
Şi prin mansarde se iubesc

Un pictor cam ciudat un pic
Şi-a-ntins în stradă toată pânza,
Să deseneze, pic cu pic,
Să prindă, în cădere, frunza
Continuă lectura

Publicat în Un fel de... Poezie | Etichetat , , , , , , , , , | 85 comentarii