Ce amânăm când amânăm?

Dragă…,

şi la tine a adiat vânt cu nuanţe de primăvară? A fost doar o iluzie sau a fost o clipă de respiro pentru cei înverşunaţi, cei care parcă nu se mai potrivesc în niciun decor, în niciun anotimp? Ca şi cum ar fi vrut iarna să-i îmbuneze, cum ar face o gazdă bună cu musafirii ei, indiferent de cât de variate le sunt dorinţele şi gusturile. Are şi zahăr brun, are şi lapte, are şi miere, are şi zaharină. Şi pune cafeaua neîndulcită-n ceşti, să facă fiecare aşa cum vrea, aşa cum îi place.
Că prea ne-am împotmolit în nemulţumiri generate de un fapt atât de normal, încât parcă nu mai putem concepe că aşa trebuie să fie. Nu mai putem lăsa nici iarna să fie, nici ploaia să plouă, nici vara să toropească. Avem mereu nevoie de o pauză de la toate astea, ca să o putem lua de la capăt, să mai ridicăm privirea, să mai descreţim din frunţi. Continuă lectura

Reclame
Publicat în Scrisori | Etichetat , , , , , , , , | 87 comentarii

Risipind secunde

Ce bătrâni ne-am făcut
tot sperând că-ntr-o zi
vom fi tineri din nou,
vom mai fi iar copii.
Şi ce trişti am ajuns
căutând fericiri
printre umbre-n apus,
prin mirese şi miri

Ce departe ne-a dus
căutarea de noi,
risipind aşteptări
Continuă lectura

Publicat în Un fel de... Poezie | Etichetat , , , , , , , , , | 65 comentarii

Şi reclamele pot fi inteligente

Continuă lectura

Publicat în Miercurea fără cuvinte | 50 comentarii

Pe vremea mea…

Azi dimineaţă, pe la 11, când munceam mai cu spor, pac, se stinge lumina, se opresc calculatoarele, se închide televizorul, se face linişte. Toate odată, da. După 15 secunde, se aprinde lumina, ţiuie calculatoarele, porneşte televizorul. Din nou, toate odată. După 5 secunde, operaţiunea inversă şi iar se face linişte. După 5 secunde, iar se aprind toate. Şi imediat se sting. Şi rămân aşa cam un minut. Apoi pornesc iar toate. Mai puţin internetul, ăla n-a vrut să pornească. Nici cu restart, nici cu setări, nici cu nimic. Concluzia? S-a prăjit jucăria care dă net. Am stat câteva minute până am analizat situaţia şi, pentru că o mare parte din munca mea depinde de net, am început să vorbesc cu mine. Ah, nu, asta e ceva la ordinea zilei, nu s-a declanşat doar din cauză de lipsă de conexiune. Dar mi-a venit un chef nebun de a face pe niznaia. Şi am început să mă iau peste picior, că ce ocazie mai bună să ai pentru asta dacă nu aia-n care omul de lângă tine sau oricare alt om îndrăzneşte să spună că se confruntă cu o problemă, un disconfort, o situaţie? Continuă lectura

Publicat în Din viaţă... | Etichetat , , , , , , , , , , | 115 comentarii

Picurând sărat

Ţi-am spus că iubesc marea
pentru liniştea pe care o dă învolburarea ei.
Şi pentru săratul care-mi apărea sub gene
când o reconstruiam din amintiri.
Mă jucam cu nuanţele de albastru şi
râdeam de încăpăţânarea cu care
le amestecam deşi ştiu,
ştiu foarte bine
că ea, marea mea, nu e albastră.
Ţi-am spus că pentru mine,
Continuă lectura

Publicat în Suflet pe poteci | Etichetat , , , , , , , , , , , | 110 comentarii

Poveste-n poveste

Continuă lectura

Publicat în Miercurea fără cuvinte | 69 comentarii

Jurnal în aşteptare

Afară… O iarnă care parcă vrea să le facă pe plac tuturor. Şi celor care-o iubesc, şi celor care o gonesc, şi celor cărora le e indiferentă, şi celor care nu prea ştiu ce vor. Se amestecă alb şi gri, soare cu ger, se ning păreri de rău şi se troienesc dulci amăgiri. Copiii, cei mai fericiţi dintre toţi nefericiţii vremii, fac bulgări din regretele aruncate-n alb de adulţii indiferenţi. Şi râd în timp ce clădesc oameni de zăpadă, crezând că se va face mai frumos în jur. Şi chiar se face. Ei nu ştiu, dar tocmai râsul lor face să fie aşa. Oamenii mari, mai reci decât omuleţii proaspăt apăruţi din alb, îşi maschează nefericirea într-un rictus hidos. Nu poţi părea inocent când în tine arde mocnit durerea. Şi nu poţi părea cald când ascunzi gheţari adunaţi cu grijă cu fiecare pas. Degeaba încerci să le copiezi copiilor magia din privire, nu eşti decât un biet actor părăsit de muză.
Şi ninge absurd şi plouă aberant şi apoi se-nseninează şi apoi se înserează. Tăcut şi discret. Ca şi cum nici măcar seara n-ar vrea să deranjeze. Continuă lectura

Publicat în Suflet pe poteci | Etichetat , , , , , , , , | 56 comentarii

Cum spunem când n-o putem spune?

Mă întorc în trecut
şi mă opresc într-un moment
cu un profesor pus pe şotii,
inventând un joc,
tăind bileţele,
scriind cuvinte
şi punând reguli:
descrie cuvântul
fără să rosteşti:
nici
nici
nici
nici
şi sub nicio formă… nici
.
Continuă lectura

Publicat în Suflet pe poteci | Etichetat , , | 61 comentarii

Când culoarea devine muzică

Continuă lectura

Publicat în Miercurea fără cuvinte | 71 comentarii

Când mercur retrograd te apelează

Când astrele vor să-ţi spună ceva, e bine să fii ochi şi urechi şi să desluşeşti mesajul lor, că ele nu-s ca distribuitorii de… diverse care te umilesc cu mesaje în genul „stimate client, te informăm că în data de… a fost emisă factura nr…, ai de achitat suma de… până în data de…”. Nţ. Nu, ele-s mişto de felul lor şi îţi dau de înţeles că au încredere în capacitatea ta de a înţelege orice, fără să-ţi dea mură-n gură, te iau cu subtilităţi şi e fix treaba ta dacă te prinzi sau nu. Ele mizează pe faptul că te prinzi, că de aia te şi contactează. Şi cumva e onorantă treaba. Că ştiţi cum e cu cei care vor să pară deştepţi considerându-te din start prost. Nu dau exemple, îi ştiţi şi voi. Astrele astea-s din altă lume, una mai rafinată şi mai şmecheră, şi te lasă prost dacă eşti prost, n-au nicio apăsare să te schimbe în vreun fel. Dar nu te consideră prost din prima. Continuă lectura

Publicat în Din viaţă... | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 83 comentarii