Nu prea ştiu ce-mi place…

Voi ştiţi cum e când deschizi un blog, te aşezi comod, citeşti, te gândeşti, zâmbeşti, zici că da, da, şi eu fac aia, da, da, şi eu sunt aşa şi, pe la final, brusc şi fără preaviz, îţi vezi numele acolo, strigat la leapşă, şi nu mai ştii dacă sigur eşti tu sau nu şi dai click pe tine, să vezi dacă eşti? Ăsta e echivalentul ciupitului, să te convingi că nu visezi. 😀
Azi am păţit, la Diana, şi cum i-am spus şi ei, nu am primit notificare că m-a linkuit, nici nu mă prindeam că-s şi eu acolo, dacă nu intram, cum intru de obicei, să citesc postarea. Diana, şi voi toţi, eu nu mă fac că n-am văzut. Adică, să nu credeţi că ies pe vârful picioarelor şi tac mâlc, ca şi cum n-ar exista o strigare din asta. Am refuzat lepşe, am spus unde nu puteam, ceva, orice, tot am spus. Dacă se mai întâmplă să ziceţi de mine, cu link, şi eu nu zic nimic, înseamnă că n-am văzut. Mno, bine 😀
Şi cum ziceam, m-am bucurat, nu mi s-a părut ceva greu, mi-am zis că mă apuc de treabă. Dar când să scriu, mi-am amintit şi că eu nu prea pot vorbi despre mine, şi că nu prea ştiu ce-mi place. A părut uşor, dar când să scriu 10 care da şi 10 care ba, am ajuns la concluzia că ori sunt foarte fiţoasă şi n-am 10 care să-mi placă, ori sunt aşa… dusă cu valul şi-mi place tot. Continuă lectura

Publicat în Din viaţă... | Etichetat , , | 61 comentarii

Când reclamele-ţi râd în faţă

Ştiu că au curs râuri-rânduri legate de ce vreau eu să vă zic. S-au risipit tone de tuş şi tot nu s-a remediat nimic, ce aş putea rezolva eu? Nu pot. Dar nici nu vreau. Adică, eu nu vreau să rezolv, eu vreau să mă plâng şi gata. Decât, cum ar spune unii. Prea mulţi, aş zice eu, dar nu despre asta vreau să vă spun. Am văzut o reclamă care m-a jignit. Bine, ştiu, ştiu că multe reclame ne jignesc. Ba inteligenţa, ba logica, ba buzunarul, e una dintre calităţile lor de bază, nu stau să le disec, am butoane pe telecomandă, trec uşor de la una care mă jigneşte, la una care-mi râde-n faţă. Dar azi am cedat. A fost prea mult. Mă dădeam şi pe eu Fb, ca tot omul plictisit, şi m-a ciupit de nas o reclamă cu o chestie lipită de un telefon şi ceva cum că-i practic, comod, că uşor de transportat, că fără geantă, că alea alea. Ştiţi cum sunt alea care se lipesc pe spatele telefonului, pentru a ţine mai uşor de el? Mno, una din aia, dar cu fermoar. Şi punea tipa din reclamă bani, o cheie, un ruj, sau ceva în genul ăsta, şi gata, era plin, dar ei ziceau că-i destul.
Păi bine, măi, nenea. Că sigur numai un domn ar fi putut inventa aşa ceva. Domnilor, nu-i jignire, pe cuvânt. Dar numai un domn. Pentru că numai un domn ar reuşi plece de acasă numai cu cheile şi banii şi să nu-i fie deloc rău aşa. Continuă lectura

Publicat în Din viaţă... | Etichetat , , , , | 89 comentarii

Când tăcerile prind viaţă…

Continuă lectura

Publicat în Miercurea fără cuvinte | 51 comentarii

Dacă nu aflu, nu mai dorm

Dragilor, salvaţi un om cu pata pusă. Pe mine. Nu-i bine, se înţelege că eu stau sub pata cuiva sau că ăla de are pata pusă pe mine trebuie salvat. Nu. Eu sunt personajul principal în toate variantele. Eu-s victima, eu-s cu pata. Sau eu-s pata, mno. Da, mă macină. Şi cred că v-am mai spus că am două mari probleme: scama de pe covor şi lapsusul ăla care apare fix când ţi-e lumea mai dragă, adică atunci când începe un film, tu eşti aşezat comod, îţi tragi răsuflarea după lupte crâncene ba cu perna, ba cu plapuma, ba cu perdeaua care a avut un moment de răzvrătire şi s-a pus într-o dungă, şi te izbeşte un actor care aduce cu el tsunami de întrebări: cum îl cheamă pe ăsta? A jucat în filmul ăla cu aia… aia, măi, bruneta care a jucat şi-n filmul ăla cu… mamiţicile mămicuţelor lor de lapsusuri, că nici nu te mai poţi concentra la film, nici să cauţi repede nu poţi, că durează până-ţi calmezi tot zbuciumul. Apropo de asta: cum se numea filmul ăla cu ăia care-au plecat în vacanţă şi au ajuns prizonieri şi s-a iscat o revoltă, cu actorul ăla…, ăla blond, ăla de joacă mişto orice rol? 🙄 Nimic, dar absolut nimic nu puteam stoarce din cap. Numele lui, deşi foarte cunoscut, îmi stătea-n vârful limbii, şi de acolo nici un milimetru nu mai făcea în faţă. Continuă lectura

Publicat în Din viaţă... | Etichetat , , , , , | 62 comentarii

Cum ar fi?

Fără de aripi,
Cum să fii zbor
Şi cum poţi fi ploaie
Fără de nor?

Cum să fii seară
Fără apus,
De ce-ai mai fi lacrimă,
De n-ar mai fi plâns?

Ce-ar mai fi valul
Fără de mare
Sau ziua de vară
Fără de soare?
Continuă lectura

Publicat în Un fel de... Poezie | 48 comentarii

Ascuţind tăceri

Continuă lectura

Publicat în Miercurea fără cuvinte | 47 comentarii

Jurnal de… abia iunie

Azi… iunie, luni, abia iunie, încă luni, şi tot aşa. Ne putem juca la nesfârşit. Sau măcar până la finalul zilei. Văd iar cozi pe drumurile dinspre mare şi munte, iar nervi, iar nerăbdare, iar zgomot de fundal. Ce repede ne-am întors la ale noastre. Şi ce frumos am visat. Se făcea că lumea… dar n-a fost decât un vis. Mai bine aşa. Cum am fi trăit într-o lume schimbată, cum ne-am mai fi găsit reperele, unde ne-am mai fi retras şi de ce-am fi făcut-o fără toate motivele astea de căutare a unui punct de sprijin? E abia iunie. Şi vara e lungă.

Afară… sufocant. Nu mă plâng, doar constat. Se anunţau ploi şi furtuni. N-au fost. În schimb, soarele a ars cu putere. Asta face soarele, ştiu. Dar bunicii voştri nu spuneau că „prea arde soarele, vine ploaia”? Nu am înţeles niciodată cum de ştiau, dar acum o mai zic şi eu. Sigur, nu o nimeresc prea des. Îmi amintesc că eram la bunici, la ţară, niciun nor pe cer, era seninul ăla de poveste, nu adia nici vântul, şi o auzeam pe bunica: „prea arde soarele, va vini o ploaieeee”. Şi mie mi se părea normal să ardă soarele, era iulie, cum să nu ardă? Dar nu, ea ştia „arsura” aia şi ştia când arde de ploaie şi când arde că aşa face el. Continuă lectura

Publicat în Suflet pe poteci | Etichetat , , , | 52 comentarii

Cât de rustic să fie „rustic”?

Nu ştiu dacă m-aş fi gândit vreodată să abordez acest subiect aici, dar am văzut nişte fotografii care mi-au stârnit reacţii şi emoţii diferite. De gândit, aşa, în treacăt, în perioada concediilor, când „vâsleam” pe diverse site-uri, m-am mai gândit, dar nu la modul foarte serios. După ce le-am văzut însă, parcă am perceput altfel decât înainte şi ştiu că e vorba de foarte mult subiectivism. Dar nu pot şi nu vreau să mă debarasez de el.
Am mai povestit aici, am mai spus şi prin comentariile voastre cu acest subiect, că nu exista vacanţă de vară în care să nu merg şi la bunici, la ţară. Un sătuc capăt de linie, cum îi spuneam noi. Cu maşina, mai departe de sat, nu se putea merge. Şi spun numai de vacanţele de vară pentru că, în multe ierni, nici până-n sat nu se mai putea ajunge cu maşina din cauza nămeţilor. Şi oricum, trecea o maşină la câteva zile bune, când mai venea câte-un orăşean. Continuă lectura

Publicat în Suflet pe poteci | Etichetat , , , , , , , , | 100 comentarii

Tăceri la margine la val

Continuă lectura

Publicat în Miercurea fără cuvinte | 51 comentarii

Un gând pe-un veşnic „azi”

Când viaţa din urmă te-ajunge şi nu vrei să mai faci niciun pas,
Adună-ţi visarea în palme şi stai, cu un gând, la taifas,
Împrăştie griji şi durere, acolo, la margini de drum,
Şi lasă-le-n vânt să se piardă, precum un balon de săpun!

Să uiţi şi de vorbe deşarte, iluzii şi uşi nedeschise,
Şotron peste timp fă din ele, solfegiu, din vise promise.
Şi prinde-ţi în plete speranţa sau fă-i în tăceri adăpost,
Să fie ca-n timpul acela când totul în jur avea rost.

Dă-i clipei răgaz să-ţi arate că-i bine să crezi şi-n poveste,
Că „zâna cea bună”-i aproape şi-n oameni adesea trăieşte.
Continuă lectura

Publicat în Un fel de... Poezie | Etichetat , , , , | 58 comentarii