Suflet în patru nuanţe

Nu vă supăraţi, ştiţi unde-şi ţin anotimpurile sufletul? Vă rog să-mi spuneţi şi mie, să-mi indicaţi locul cu precizie. Deşi mă îndoiesc că-i la vedere. De fapt, nici nu cred că-l au. Dacă anotimpurile ar avea suflet, nu şi-ar mai schimba înfăţişarea atât de uşor şi atât de firesc de parcă ar fi un gest normal, aşa cum, de pildă, fac oamenii când vor să alunge  o musculiţă ce le dă târcoale. Le-ar fi imposibil. La urma urmei, până şi cel mai bun actor mai plânge în spatele măştii de clovn care stârneşte hohote de râs. Şi atunci, cum e posibil să înfloreşti într-o clipită după ce te-au nins atâtea zile şi te-au năpădit atâtea ploi? De unde puterea de a umple lumea de culori înmiresmate după atâta noapte şi tăcere care te-au acoperit? Cum să poţi încălzi cuprinsul dacă pe tine, până mai ieri, te-au ţinut captiv atâtea nopţi îngheţate?

Şi totuşi… domnule, mă iertaţi! Dumneavoastră ştiţi unde-şi ţin anotimpurile sufletul? Nu, nu râdeţi, e cât se poate de serioasă întrebarea. Şi justificată, dacă vreţi. Aş vrea să ştiu. L-aş putea lua în palme. Să-l ating, să-l simt, să-i înţeleg textura. Nu, nu i-aş face niciun rău. Poate doar aş încerca să-i aflu secretul. Secretul înfloririi după desfrunzire. Şi al înfrunzirii după viscol. Poate l-aş lăsa puţin în ploaie şi apoi aş fugi cu el lângă foc. Să nu răcească. Şi să văd cum îşi poate reveni atât de uşor. Cum face, de unde îşi culege puterea. Atât. Şi apoi l-aş lăsa liber. Oare sufletul anotimpurilor are aripi? Ştiţi să-mi răspundeţi?
Doamnă, mă puteţi ajuta? Dumneavoastră ştiţi unde se ascunde? Nu vi se pare că primăvara, de exemplu, ne cere să-i zâmbim doar pentru că e? Uită că abia am ars vise la gura sobei, că ne-am suspendat amintiri în bătăi de vânt şi am pierdut dorinţe în nămeţi. Ea uită. Noi… noi nu putem uita. Şi cum să zâmbim din neuitare?
Oare anotimpurile au suflet? Şi atunci cum fac să-şi schimbe culorile şi trăsăturile atât de uşor, fără cicatrici, fără urme de nopţi plânse?
Sau… ele împrumută puţin câte puţin din al nostru? Şi atunci, de ce ne mirăm că-s atât de capricioase?
Nu vă supăraţi, ştiţi cumva în ce direcţie e sufletul anotimpurilor?