Nu vă supăraţi, ştiţi unde-şi ţin anotimpurile sufletul? Vă rog să-mi spuneţi şi mie, să-mi indicaţi locul cu precizie. Deşi mă îndoiesc că-i la vedere. De fapt, nici nu cred că-l au. Dacă anotimpurile ar avea suflet, nu şi-ar mai schimba înfăţişarea atât de uşor şi atât de firesc de parcă ar fi un gest normal, aşa cum, de pildă, fac oamenii când vor să alunge o musculiţă ce le dă târcoale. Le-ar fi imposibil. La urma urmei, până şi cel mai bun actor mai plânge în spatele măştii de clovn care stârneşte hohote de râs. Şi atunci, cum e posibil să înfloreşti într-o clipită după ce te-au nins atâtea zile şi te-au năpădit atâtea ploi? De unde puterea de a umple lumea de culori înmiresmate după atâta noapte şi tăcere care te-au acoperit? Cum să poţi încălzi cuprinsul dacă pe tine, până mai ieri, te-au ţinut captiv atâtea nopţi îngheţate?
Şi totuşi… domnule, mă iertaţi! Dumneavoastră ştiţi unde-şi ţin anotimpurile sufletul? Nu, nu râdeţi, e cât se poate de serioasă întrebarea. Şi justificată, dacă vreţi. Aş vrea să ştiu. L-aş putea lua în palme. Să-l ating, să-l simt, să-i înţeleg textura. Nu, nu i-aş face niciun rău. Poate doar aş încerca să-i aflu secretul. Secretul înfloririi după desfrunzire. Şi al înfrunzirii după viscol. Poate l-aş lăsa puţin în ploaie şi apoi aş fugi cu el lângă foc. Să nu răcească. Şi să văd cum îşi poate reveni atât de uşor. Cum face, de unde îşi culege puterea. Atât. Şi apoi l-aş lăsa liber. Oare sufletul anotimpurilor are aripi? Ştiţi să-mi răspundeţi?
Doamnă, mă puteţi ajuta? Dumneavoastră ştiţi unde se ascunde? Nu vi se pare că primăvara, de exemplu, ne cere să-i zâmbim doar pentru că e? Uită că abia am ars vise la gura sobei, că ne-am suspendat amintiri în bătăi de vânt şi am pierdut dorinţe în nămeţi. Ea uită. Noi… noi nu putem uita. Şi cum să zâmbim din neuitare?
Oare anotimpurile au suflet? Şi atunci cum fac să-şi schimbe culorile şi trăsăturile atât de uşor, fără cicatrici, fără urme de nopţi plânse?
Sau… ele împrumută puţin câte puţin din al nostru? Şi atunci, de ce ne mirăm că-s atât de capricioase?
Nu vă supăraţi, ştiţi cumva în ce direcţie e sufletul anotimpurilor?
Un articol provocator,as zice , chiar un test de verificare al perceptiei extrasenzoriale,subconstiente,paranormale,infinite,dincolo de perceptia spatio-temporala a materiei limitate,finite.
Îmi place enorm aceasta abordare.Admirabil !:)
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mulţumesc mult! Nu ştiu dacă merit lauda dar mulţumesc. Şi pentru videoclipul de mai jos. E minunat!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cu atâta inocență ai așternut aceste gânduri…vaaai, m-am topit de dulceață. 😊
Sublim!!! 💚
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eşti o drăguţă! Mulţumesc mult!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Poate în acest clip,vei gasi dezlegarea… „enigmei”.:)
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Nu mi-aș dori a ști, nu mi-aș dori descifrări, dar mi-aș dori să-ți pot citi adeseori astfel de frământări, de forfote de gând. Eu cred că direcția e clară. Trece prin noi, altfel nu m-aș simți uneori toamă în primăvară și vară în ierni cu ochi de sticlă. Dar mai bine tac până nu mă întrebi și pe mine spre ce mă-ndrept. De o vreme nu știu, simt însa ca am culori de anotimp prinse in cele patru incaperi ale inimii. Uneori se muta intre ele și tare mă sacaie asta. Atunci..te citesc pe tine și se linișteste totul. Acum, mă duc sa ma culc. E cald, pare vara in suflet, dar iți spun mâine in ce anotimp mă trezesc…pe poteci.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eu ţi-am mai spus că faci tu ce faci şi îmi laşi pe potecuţe miresme şi căldură şi liniştire. Şi stau cu gândul tău în faţă şi doar zâmbesc larg, fără să ştiu ce şi cum să răspund…
Mulţumesc mult, Adriana!
Să-ţi fie plin de bucurie anotimpul inimii!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
..am ras, sa stii, nu doar am zambit. Inseamnă că ne suntem de folos. Vezi?
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Natura e un dictator care-şi emite şi-şi respectă propriile legi fără crăcnire. De unde suflet?! Sufletul e numai în noi, atîta cît mai e…
Totuşi, nu facem şi noi parte din Natură…?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Facem. Dar cred că uneori facem degeaba. Adică… uneori parcă am fi doar de decor, aşa…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Doar uneori, zici tu…? 🙄
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Am vrut să fac pe optimista 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ştii cum scrie pe interiorul capacelor PET-urilor de bere cînd mai e cîte-un „concurs”? ‘Mai încearcă’. 😀
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Cred ca sufletele lor s-au pitit in noi si au impartit viata oamenilor in anotimpuri. Asa stiu sigur ca intram in bucla renasterii si-mi place gandul! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Şi mie îmi place gândul tău. Sper să fie precum zici! 😉
ApreciazăApreciază
Eu îmi duc anotimpurile în mine. 🙂 Pe rând, câte unul, sau toate deodată. După împrejurare. Cât despre suflet… grea întrebare…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Să-ţi fie blânde anotimpurile, Sonia!
Mulţumesc!
Mai caut răspunsul…
ApreciazăApreciază
Și anotimpurile sunt ca oamenii. Dacă noi nu ne înțelegem unul pe altul, cum am putea să știm de ce se schimbă ele, după atâta amar de vreme și suplicii de tot felul?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
E mai uşor să dăm vina pe vreme pentru stările noastre. Cred că de aia. 😉
ApreciazăApreciază
Cum ar putea fi altfel ?! La fel ca omul și anotimpurile se nasc, aspiră, creează, suferă și mor… apoi renasc din cele patru zări!
ApreciazăApreciază
Oare noi semănăm cu ele sau ele cu noi? 🙄
ApreciazăApreciază
Cred că suntem un „tot”… perfect echilibrat.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sufletul anotimpurilor în toate nuanțele vieții rămâne la fel de frumos!…
ApreciazăApreciază
Sigur! Indiferent de formă sau culoare, rămâne frumos.
Mulţumesc! Seară liniştită!
ApreciazăApreciază
Ai scris frumos.. puțin trist? Un posibil răspuns la întrebarea din final, dacă răspund eu, așa.. ca pentru mine, tine sau.. oricine, ar fi ..direcția tot înainte. 🙂 Spun bine și legendele multe, despre.. hm, privitul în urmă (în acel anume.. fel, nefel, desigur). Deci, poate putem „zâmbi din neuitare” înapoi. Ori putem încerca. : ) Poate aici e ..secretul, sau măcar o parte din el. Și cred că da, sufletul anotimpurilor are aripi. Poate chiar ..de foc. 🙂
ApreciazăApreciază
Foarte interesant punct de vedere. Aripi de foc, zici? Nu m-aş fi gândit. Dar asta explică multe. 😉
Mulţumesc mult, nicol! O seară frumoasă îţi doresc!
ApreciazăApreciază
Așa cum ele sunt diferite, așa și sufletul nostru cunoaște toate anotimpurile sentimentelor. Eu sunt uimită cât de repede putem să schimbăm aceste anotimpuri.
ApreciazăApreciază
Câteodată da, le putem schimba repede. Atât de repede încât nici nu realizăm când. Alteori însă… e mai greu. Spre imposibil.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Perfect de acord cu tine. 😊
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu știu direcția. Dar știu că noi, oamenii, dăm mereu vina pe anotimpuri. Ele niciodată n-au dat vina pe noi…pentru înfloriri, înruginiri și-nghețări. Oare ar fi trebuit ?!
ApreciazăApreciază
Şi asta nu învăţăm de la ele. Să nu mai vina pe… exterior. Ar trebui să „furăm” asta de la ele.
ApreciazăApreciază
Cine află că anotimpul are suflet îi știe și ascunzătoarea. Dar e ca în montajul tău foto, de-acum câteva săptămâni, în care se ascundeau copiii. 🙂
Un admirabil poem în proză, felicitări!
ApreciazăApreciază
Cred că e exact ca un copil sufletul ăsta al lor..
Mulţumesc frumos!
ApreciazăApreciază
In razele soarelui? In spatele curcubeului? Ori poate…se preda precum stafeta de la unul la altul,facandu-se subtil…sub o frunza….o pojghita de gheata….un boboc de ghocel…
ApreciazăApreciază
Sau poate peste tot 😉
Cred că da, că e unul singur care se transmite cum tare frumos ai spus…ca o ştafetă. Mulţumesc!
ApreciazăApreciază
Nici eu nu mi dau seama de unde atat de multa putere… pana sa dea caldurica asta, liliacul de la scara blocului nu avea nici muguri, acum brusc, in 2 zile a inflorit… E minunata natura! 🙂
ApreciazăApreciază
Poate împrumutăm şi noi puţin din farmecul ei…
Mulţumesc mult!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, anotimpurile au suflet. Unde e? Eu cred ca e ascuns in inaltul cerului, in raza de soare, picatura de apa si adierea vantului, petale si miros de flori. Veselie, joaca, seriozitate, visare asa ar putea fi definite. Cate un pic din fiecare salasuieste si in noi si suntem legati prin fire invizibile de sufletul anotimpurilor. Cum rezista un copacel intre nopti inghetat si mai apoi devine spectacol de culori? E creat din si cu dragoste . Incotro merge ? Mereu catre noi, catre oameni, asteaptand sa fie imbratisat.Superb text, Potecuta.
ApreciazăApreciază
Eşti toată o poezie, Laura! Uite aşa, cu rândurile astea ale tale în gând, voi păşi zâmbind prin ziua asta de vineri. Îţi mulţumesc!
ApreciazăApreciază
Ai pasit cu bine prin ziua asta innourata?Sper ca da .
ApreciazăApreciat de 1 persoană
În mare, da. A fost de bine.
ApreciazăApreciază
Aaa. Asta este o intrebare simpla. Am sunat anotimpurile. Vor sa le iei interviu. Dar, pe rand. Fiecare anotimp, un anotimp, detaliat. Abia astept sa citesc primul articol-interviu: Floare de primavara. Succes. 🙂
ApreciazăApreciază
Îţi mulţumesc pentru interes! Au vorbit frumos despre mine anotimpurile?
Dar eu nu ştiu cum se iau interviurile, n-aş şti ce să le întreb.
ApreciazăApreciază
Ma depaseste. Daca as fi stiut raspunsul, m-ar fi ales. Dar, la cum ai scris tu despre ele, Sufletul lor s-a simtit bine de tot.
ApreciazăApreciat de 1 persoană