Gânduri prin fumul de ţigară III

Plouă. Aberant şi frenetic. De două zile. Nu ştiu dacă e mult, cum nu ştiu nici dacă e puţin. Totul în jurul meu e relativ: timpul, ploaia, cârciuma asta obscură, oamenii din ea, oamenii din oameni, gândurile lor, şi eu. Plouă de două zile, dar pentru mine e ca şi cum ar fi plouat secundă după secundă, oră după oră, zi după zi, de la începutul lumii, de la un capăt de pământ la altul, de sus până jos şi de jos până sus şi iar invers şi iar de la capăt. Rece şi tăioasă, intră în pământ şi intră în piele, în vene şi oase, picătură cu picătură, până se confundă cu fiecare celulă, de ajungi să nu mai ştii cât eşti gând şi fum şi cât eşti ploaie. Apoi încearcă să evadeze din tine. Ca şi tine. Şi tu te zbaţi să ieşi, să scapi, să fugi, să dispari, să te cauţi şi apoi să uiţi. Să te uiţi pe undeva, prin viaţă. Şi să-ţi vezi de viaţă mai departe. Aşa, de unul singur. Fără de tine. Şi culmea, să nu-ţi pese. Ploaia aia care te inundă se adună pe undeva pe la colţ de ochi, întunecă priviri, apleacă umeri, încetineşte paşii, încărunţeşte tâmple, face orice să scape. Şi reuşeşte cumva. Dar tu? Ea te inundă şi apoi te pustieşte. Dar tu? Tu nici măcar asta nu mai poţi face.

Încerc să mă împac cu ploaia. Am urât-o ani întregi, toamnă după toamnă. La fel de mult pe cât o iubea ea, am învăţat să o urăsc eu. Da, iubea ploaia. Şi pe mine. Ea mă iubea, eu îi scriam poezii de dragoste în care făceam uneori să plouă. La început, doar de dragul rimei. Apoi doar de dragul ei.
Mi-a spus într-o zi, în joacă, că iubeşte cu disperare ploaia. Şi pe mine. În altă zi, când nu se mai juca, mi-a spus doar că iubeşte cu disperare. Şi n-am aflat niciodată dacă tot despre ploaie vorbea. Sau despre mine. Am fost prea laş să încerc să aflu.
Avea motive s-o iubească, în jurul ei ploua aşa cum n-am mai văzut niciodată să plouă în jurul cuiva. Nu ştiu dacă ea făcea ploaia să pară că se strecoară, să n-o rănească prea tare cu atingeri, sau ploaia o făcea pe ea să pară mai firavă decât era, dar atunci se întâmpla ceva cu ea. Şi cu ploaia. Cu ea în ploaie şi cu ploaia în preajma ei. Şi am înţeles.

Nu i-am spus niciodată „te iubesc” atunci când o iubeam. I-am spus abia atunci când nu mai aveam ce să ne spunem. Şi când oricum n-a mai contat. Dacă i-aş fi spus când o simţeam, aş fi muşcat aproape vulgar din tot ce simţeam. Le-am spus-o altor femei înaintea ei. Minţind, căutând scuze, crezând că aia era iubire, ca o încercare jalnică de cucerire, ca încercare la fel de jalnică de ieşire din ce credeam că e iubire. Nu-i puteam spune acelaşi lucru. Ar fi trebuit să inventez altceva. Eu, poetul, ar fi trebuit să ştiu o altă formulă. Dar n-am ştiut. Am căutat, am schiţat începuturi de vers pe care le-am aruncat, ucigându-le înainte de a le lăsa să se nască. Şi apoi am tăcut. Am continuat să-i scriu poezii în care vorbeam despre iubire şi uneori şi despre ploaie până când n-am mai avut cui.
Într-o zi, a plecat. Sau a murit. E acelaşi lucru.
În ziua în care m-a lăsat fără ea, am fost convins că cel mai firesc lucru din lume ar fi să nu mai plouă niciodată. Atunci am crezut că ploaia a fost doar un moft al ei, că pentru ea a fost inventată. Şi că acum ar trebui să plece şi ploaia. Sau să moară. E acelaşi lucru. Dar ploaia mi-a rămas. E tot ce mi-a mai rămas. Şi tot ce-am urât de atunci. Până când nici asta n-a mai contat.

Plouă. Aberant şi frenetic. De două zile. Nu ştiu dacă e mult, cum nu ştiu nici dacă e puţin. Pentru mine plouă de la începutul lumii. Şi va ploua până la sfârşitul ei.