Jurnal cu nostalgii

Afară… aş spune că e cenuşiu, aş spune că e gri, ar merge şi mohorât, ar merge şi indecis, şi poate urât, după cum ar spune unii dacă i-am întreba cum e pe-afară. Dar cred că cel mai potrivit e să spun doar că e… normal. Sigur, normal pentru acest acum, al zilelor noastre. Că-n anii de demult, acest acum era deja acoperit de alb. Dar ne-am obişnuit şi cu asta. Nu ne mai mirăm atât de mult că ne plouă-n ziua de Crăciun sau ne e soare blând sau ne e uscat şi curat trotuarul pe care ne ducem paşii. Aşa cum ne-am obişnuit şi cu altele. Poate mai grele, poate mai absurde, poate mai gri decât gri-ul de afară. Deci e normal. Un normal al zilelor noastre. E drept, ne e dor. De zăpezile de altădată, de vremurile de atunci, de noi, cei de atunci, de oamenii care ne erau atunci aproape, ne e dor de tot şi oricum ar fi acum, dorul va rămâne. Dar e parte din noi aşa că ne-am învăţat şi cu asta.

Azi… nu prea ştiu. Oraşul în care locuiesc a ieşit din carantină. E singura noutate şi nici măcar asta nu era de amintit, dar nu pot lăsa rubricuţa goală. M-am mai întrebat cândva, tot la jurnal, care-i diferenţa dintre „azi” şi „afară”. În mare, ştiu. Dar ce-ar fi trebuit să scriu la azi? Doar data? Ce folos are? Apare data la publicare. Da, în jurnalele clasice era nelipsită şi extrem de importantă. Dar aici? Să scriu ce-am făcut azi? Eu? Nici în jurnalul clasic pe care l-am avut prin liceu şi facultate nu am scris la modul ăsta. Sigur, regret acum. Aveam tot gânduri, tot întrebări, tot câte un monolog. Rar, rar de tot, am scris exact ce am făcut. Şi sigur că acum aş fi vrut să pot citi ce-am făcut. Dar se pare că mi-e mai uşor să mă scriu aşa, prin gânduri. Adevărul e că nici nu fac în fiecare zi ceva care să rămână „consemnat”.
Deci care o fi diferenţa între acest azi şi acel afară de mai sus?

Mă gândesc… am avut azi parte de o surpriză. Draga mea colegă, o ştiţi de la poezia „Ne desparte o frunză”, a pus pe grupul de FB al clasei noastre din liceu o fotografie cu noi, cei de atunci, în clasa noastră dragă, cu unul dintre cei mai simpatici profesori. Şi nu ştiu cum să vă spun, dar am simţit şi mirosul de burete ud, atât de „acolo” m-a trimis cu totul fotografia aia. Ce copii eram! M-am uitat atent la fiecare coleg în parte. Curios, pe atunci nu-i vedeam aşa. Sigur, ne credeam mari, ne credeam tari. Avem visele prea mari pentru cât de mici eram noi, dar nu asta e problema. Chiar eram copii.
Mă uit şi la copiii pe care îi ştiu acum, unii la liceu şi ei. Parcă ei chiar sunt mari, faţă de cum eram noi. Nu, nu, nu. Nu eram mai buni, nu eram mai cuminţi, nu eram mai deştepţi. Eram tot copii. Ca ei. Dar parcă ei par mai maturi. E posibil să mă înşel, nu ştiu. Mă întorc la ce ştiu, la noi. Pe unii dintre ei nu i-am mai văzut de atunci, de la banchet. Pe unii i-am zărit în câte o fotografie pe FB, dar nu pe toţi.
Cu unii m-am întâlnit, am parcurs împreună alţi câţiva ani, la facultate. Dar aveam altă imagine despre cei pe care nu i-am mai văzut. Mă întreb, dacă azi i-am văzut atât de copii, cum o fi să-i văd acum? Trebuie să-mi iau albumul de atunci, să-l răsfoiesc. Da, nostalgii…

Ascult… ascult ceva ce mi se pare, pe cât de inedit, pe atât de potrivit şi de frumos. Când poezia primează, şi nu linia melodică, nu vocea, nu „imaginea”, şi totuşi se combină, iese ceva ce-mi place mult. Bine, e drept că îndrăgesc de mai multă vreme versul Mihaelei Baran. Aşa că piesa ASTA a fost o surpriză frumoasă.

Daa, daaa, ştiu ce ar zice unii dintre voi. Dar vise, taică, vise, aş vrea io 😀 😛

 

Foto

Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

81 de răspunsuri la Jurnal cu nostalgii

  1. Diana zice:

    Da, trăim vremuri ciudate, dar măcar mai avem frumosul pentru a ne refugia 😀 Te îmbrățișez draga mea ❤ P.S. Mulțumesc pentru surpriză.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Ești grozavă! Paginile tale de jurnal sunt un răsfăț. Seria mea din liceu nu s-a întâlnit niciodată! Clasă de 36 de fete! Nici grupa din facultate! Tot fete! 🙂
    Dar am văzut de curând o clasă în care era un băiat de care credeam că… Știi tu…
    I-am recunoscut pe unii dintre cei de acolo, dar pe el nu! 🙂

    Apreciat de 2 persoane

  3. stela9 zice:

    Mi-a atras atentia melodia, versurile si vioara. Parca ar fi o doina moderna🙂

    Apreciat de 1 persoană

  4. Issabela zice:

    Îți spun eu diferența între azi și afară, cu speranța că e rândul meu să-ți storc un zâmbet: unu-i adverb de loc, altul – de timp 🙂

    Apreciat de 5 persoane

  5. Ileana zice:

    Îmi este tare drag jurnalul tău ! Da, copii de azi și mie mi se par puțin maturi. Copilăria sa transformat în tehnologie, încă de când se nasc, păcat. Dar cine sunt eu să comentez ?
    E frumos când avem amintiri dragi !
    Te îmbrățișez cu tot dragul ❤️🤗🌹🌹🌹
    Seară frumoasă 💐

    Apreciat de 1 persoană

  6. ane zice:

    La copilărie m-am gândit azi, ce frumos a fost iarna. Ce vremuri trăim azi, incredibile. O să treacă sper, și o să ne bucurăm, ca după război. 🙂
    „Ani de liceu cu emoții la romănă. Scumpii ani de liceu când la mate dai de greu”

    Apreciază

  7. Floare de mai zice:

    Care clasă unde poză,vreau să te văd şi eu.Da’să-mi zici şi care eşti😊😊

    Apreciază

    • Floare de mai, am râs, după ce mi-a trecut starea aia de dor tare. Eu am uitat că în liceu purtam o… ceva-n cap. Îmi strângeam părul în vârful capului cu un elastic şi îmi făceam ceva nedefinit, nici coc, nici strâns, nici… ceva ca un cuib de berze, cum i-am zis sofisticatei 😀
      Vrei să râzi de mine? Ţin la imaginea mea, să ştii 😀 😀 😀
      Te pup, draga mea!

      Apreciază

  8. ina02s zice:

    Jurnalul tau există și noi îl citim. Sunt vremuri noi și noi ancorați un pic in trecut, cu un picior in prezent și câteva gânduri in viitor. Cenușiu in iarna-i firesc, acuM, cum bine specifici. M-am bucurat să te revezi copil, privindu-l cu ochi de acuM. 🙂
    De vers ce sa zic?? Te seacă și o vioara-i tine isonul.
    Ce ne faci Potecuță?? 😘❤️

    Apreciază

    • A fost interesant, Ina. Că sigur, am o grămadă de poze cu mine copil, deci nu a fost ceva unic. Dar e drept că la poze din şcoală nu m-am uitat de mult timp şi acum, văzându-ne pe toţi, am avut o senzaţie ciudată, nu aveam impresia asta despre noi în liceu.
      Ce mult mă bucur că îţi place ce ai ascultat!!
      Io? Nu fac io nimic! Sunt cea mai cuminte ever 😀 😀
      Zi frumoasă, Ina dragă!

      Apreciat de 1 persoană

  9. Iosif zice:

    Eclesiastul, cu mii de ani în urma ne spune, ca totul în aceasta lume e desartaciune. Mi-au placut enorm versurile ascultate. în rest (zic si eu) totul e nostalgie, DORinte neîmplinite, relativitate, injustitie si nedreptate, pâna când omul îsi va regasi, adevarata identitate ! Merci !
    O seara linistita, relaxanta, binecuvântata, o saptamâna cu bucurii, pace, libertate,si cât mai multe împliniri în toate, draga Potecuta !

    Apreciază

  10. Diana zice:

    Cred ca pe multi dintre cei alaturi de care am fost in anii de liceu nu i-as mai recunoaste, dar imi amintesc cu drag de ei. Clar: nu eram mai buni, mai destepti mai… orice decat cei de azi! 😊 Doar epoca era alta.
    As minti sa afirm ca mi-e dor de ieri, dar mi-e dor de o iarna serioasa – nu si furioasa! 😊
    Ritmul melodiei – sunetul – imi place mult (sunetul mi se pare cunoscut – poate am mai ascultat muzica aceasta si nu stiam ce ascult).
    Hmmm. Unele dorinte au obiceiul sa se indeplineasca. Asa ca… viseaza in continuare. ❤️
    Saptamana frumoasa iti doresc, Potecuta!

    Apreciază

  11. Ella zice:

    Ce fericita trebuie sa fii … ati iesit din carantina! La mine toata tara a intrat in carantina … pana pe 19 Ianuarie! Da, cred ca ar fi bine sa scriu si eu, asa pentru mine, un jurnal cu nostalgii …
    Imi este dor de fiica mea, de nepoti de baieti, de nurori … si nu pot sa-i vad! 😥
    Pot sa visez cu tine in continuare…?!
    Te îmbratisez!

    Apreciază

    • Ella, asta a fost carantină zonală, oraşul a fost, ca şi alte câteva, în perioade diferite. Dar sunt sigură sigură că de Sărbători vom avea restricţii multe, deja unele au fost anunţate. Deci n-a trecut. E stare de alertă, cu reguli multe. Dar cât a fost carantină, au fost restricţii-n plus. Doar alea s-au ridicat, în rest e tot cum a fost.
      Of, draga mea…
      Da, hai să visăm! Şi să credem ca va fi bine! 😉
      Te îmbrăţişez şi eu!

      Apreciază

  12. Ecoarta zice:

    Oare mă poți înțelege cum mă simt acum!? Decembrie! Frig, iarnă, zăpadă! La tine!
    La mine! La mine!?!? Decembrie! Teoretic iarnă! Copaci înfloriți, cald, peste 20 grade cu plus;
    Şi noi aşteptăm Crăciunul…un Crăciun fără omăt, dar nouă ne ninge peste amintiri…

    Apreciat de 1 persoană

    • Ioi, stai aşa, nu ti supăra: e decembrie, da. E iarnă, da. Dar unde-am zis că am zăpadă? N-am. Bine, nici 20 de grade nu-s, nici copaci înfloriţi, dar nici zăpadă. Deci nu mă invidia. Şi promit că dacă va ninge, trimit şi la tine trei bulgări, să facem pace. Vrei? 😀
      Zi frumoasă, draga mea!

      Apreciat de 1 persoană

      • Ecoarta zice:

        N-ai zis, dar ai toate şansele din lume să ai! Eu am toate şansele din lume să merg la…plajă!
        Nu te invidiez, dar m-aş bucura dacă v-ar ninge puțin! Într-o iarnă cam tot aşa, când nori grei de furtună se abăteau asupra familiei mele, scriam „Colindul pribeagului”:
        Colindăm, colindăm
        printre frunzele uscate
        aşteptând să vină iarna
        să le-acopere pe toate!
        Nici acum nu ştiu ce-a fost în capul meu atunci! De ce al pribeagului!? Nici prin cap nu-mi trecea să plec! Şi totuşi în mai puțin de doi ani…
        🤗🙏

        Apreciat de 1 persoană

  13. Potecuta, stai asa! te-am prins! trebuie neaparat sa pui buton pentru feedback, gen a survey cum a facut Diana. ♥️ ( vrem si noi poze din liceu cu Potecuta!) pup!

    Apreciat de 1 persoană

  14. tink3rbe11 zice:

    Copii noștri trăiesc timpuri care le-au furat copilăria.
    Timpuri care le-au îngrădit orice comunicare reală, directă, palpabilă.
    Timpuri triste și întunecate căci inevitabil starea psihică a părinților, de cele mai multe ori se revarsă asupra lor,o absorb.
    Timpuri care a început să îi marcheze, să îi maturizeze grăbit, timpul lor de fapt…nu mai este al lor.
    Sunt păsări închise în colivii.
    Noi în schimb am avut libertate,copilărie dragoste,tradiții și liniștea de …acasă.
    Chiar dacă aceste timpuri ne-au închis în case împreună, nu înseamnă că ne-a și apropiat.

    Apreciat de 1 persoană

  15. rofstef zice:

    Cam gri și la mine, de joi tot cu ploi.
    Nu-mi imaginez ce zăpadă bogată ar fi fost dacă ploaia asta multă era transformată în zăpadă..😇
    Noi să fim sănătoși; vine ea și iarna, că așa zicea binica, că pe iarnă n-o mănâncă lupul😅
    Zi minunată îți doresc, Potecuțu !

    Apreciat de 1 persoană

  16. Cred c ne-am adaptat amintirile în funcție de felul în care ne-am trăit viața de după copilărie, tinerețe… Poate că, dacă ne-am întâlni cu noi, cei de pe acele vremuri, nu ne-am recunoaște decât cu poza în față.
    Spre minunate versuri ne-ai trimis, Potecuță!

    Apreciat de 1 persoană

    • Da, fix aşa e.! Eu la liceu m-aş întoarce oricând. Am iubit tot din perioada aia: profesorii, colegii, tot. Aş mai face liceul de încă 5 ori. Şi clasele 1-4. Restul, adică V-VIII rămână pe veci unde e. Nici să nu aud. Nu mi-e dor de nimic din perioada aia. A, ba da, de vacanţe. 😀
      Mulţumesc, Petru!

      Apreciat de 2 persoane

  17. si mie imi e dor de nametii aia de jumatate de metru (pe vremea aia mai inalti decat mine), de rasete copiilor de la derdelus, de lunecus (caci aveam teroare, dar multi se laudau cat de mult poti resista ei acolo)…..chiar si de mirosul de creta, de buretele acela vesnic murdar si ud….de vremuri apuse ..cu oarecare nostalgie ……mi-e dor de focul din soba, cartofi copti si copilarie..

    Apreciat de 1 persoană

  18. anasylvi zice:

    Si vin eu sa sparg asaltul nostalgiilor. Daca mi-e dor de putina zapada? Da, e drept, dar recunosc ca nu duc dorul iernilor din anii ’80-’90 si a frigului indurat acasa, la scoala, peste tot. Maini vinete, degete strambe care s-au mai indreptat putin in timp, din fericire. La liceu e drept ca se mai indreptasera lucrurile din punct de vedere termic. 😀 Verile erau domeniul meu de talent si haz, toamnele, in fine.

    Apreciat de 1 persoană

  19. Mishuk zice:

    avea alifantis o melodie… „rar” parcă se numea… azi, afară… rar 🙂

    Apreciază

  20. daurel zice:

    E o discutie interesanta.
    Felicitari!

    Apreciază

  21. Floare de mai zice:

    Dacă ar merge poză ti-as arăta cum eram eu în liceu.Dacă tu ai nostalgii eu ce să mai zic,am terminat de 21 de ani liceul,facultate am facut doar putin,inima mea m-a trimis în spital nu la facultate apoi a trebuit sa renunț.Stres si emotii la examene nu erau de mine

    Apreciază

  22. Drugwash zice:

    Am o poză din Generală. Vai mama ei, unii abia se mai văd. Clase amestecate. Eu – ca mai totdeauna în viaţă – cam la un metru distanţă de restul grupului.
    Cu cîţiva – puţini – ani în urmă o colegă de Generală a făcut eforturi să ne adune pe cîţiva într-o revedere. N-am idee de ce. Să fi ştiut ceva dinante despre ce va fi să fie…? Presupuneri.
    Ne-am adunat puţini, foarte puţini, am vizitat vechea şcoală unde tablele negre şi bureţii uzi fuseseră de mult înlocuite cu videoproiectoare, apoi ne-am relaxat la un local din apropiere. Ne-am revăzut maturi, graşi – vai, ce urît sună! – şi complet deconectaţi unii de alţii. Am făcut schimb de numere de telefon, de adrese e-mail… pe care nu le-am mai folosit niciodată după aceea – cu una-două excepţii poate.

    Vremurile de acum? Nici nu vreau să încep. Mi-e milă de bieţii copii; am deja un nepot de vîrstă şcolară (de care nu ştiu nimic) şi o nepoată de vreo doi ? ani. Cenuşiul-plumburiu de odinioară pare un alb strălucitor faţă de azi. Şi mai bine tac, fiindcă doare (nu doar în mine ci şi în alţii).

    Apreciază

    • E normal să fie deconectarea aia, Dragoş. În şcoală, contextul de ţine împreună. Şi vârsta, cu pasiuni comune. Apoi… fiecare cu viaţa lui. E greu să mai găseşti ceva-n comun după 10-20-50 de ani departe de un om. Dar e tare plăcut să-ţi revezi colegii. Să-i vezi pe unii la casele lor, cu copii deşi-n liceu erau total opuşi imaginii de familist. Sau invers. Să o vezi pe tocilara clasei acum roz în cap… Mă rog, era doar un exemplu. 😀

      Apreciat de 1 persoană

      • Drugwash zice:

        Mhhh… nu ştiu ce să zic… sigur că nu poţi forţa o afinitate. Dar mi se pare cumva bizar să nu rămîi în relaţii fie cît de distante cu persoane ce ţi-au fost aproape timp de opt ani (sau mai puţin pentru cei transferaţi între timp). Şi e vorba de copilărie, de anii de formare care ar trebui să fie printre cei mai importanţi în viaţă.
        Poate sînt eu defect, dar nu mi-e deloc uşor să renunţ la fiinţe – şi aici nu mă refer numai la oameni – care au avut un impact asupra existenţei mele.

        Apreciază

        • Eu am fost dezamăgită de atitudinea a trei colegi. La o întâlnire cu mai mulţi dintre ei, noi toţi, în afară de ei, ne-am simţit, şi aproape ne-am purtat ca-n liceu. Ei parcă nu ne cunoşteau. A fost un şoc. Abia au răspuns la salut deşi eram toţi la fel pe atunci şi nu au existat conflicte sau, ştiu eu, ceva nerezolvat din anii ăia. Mă rog, poate că atitudinea era dată de meserie. Mare avocat unul dintre ei, sau aşa se credea, noi, în viziunea lui, eram nişte mărunţi. Soţia lui, tot colegă de clasă cu noi, cu unii dintre noi încă din clasa a V-a, s-a purtat fix la fel. Sta departe şi abia mormăit un ceau, de foarte de sus şi cu scârbă. Şi atunci mi-am zis că uite, caracterul de nimic e mai tare decât orice amintire şi decât anii ăia cei mai frumoşi.
          Şi nu eşti defect deloc. Sau dacă eşti, nu eşti singurul 😉

          Apreciat de 1 persoană

          • Drugwash zice:

            Da, experienţa ta e puţin spus neplăcută. Toată viaţa am evitat asemenea indivizi care se credeau deasupra tuturor prin prisma unei profesiuni sau a altor pîrghii. Evident, caracterul e o moştenire genetică şi orice eventuală şlefuire ulterioară nu-l poate îmbunătăţi decît superficial.
            Din fericire nu am avut asemenea experienţe la acea reuniune, însă nici nu a apărut vreo rezonanţă vizibilă, cel puţin nu între toţi. Unii au rămas în contact de-a lungul timpului şi au păstrat acea legătură, ceea ce mă bucură, însă a extinde acea legătură s-a dovedit a fi fără succes. Eu unul le doresc tuturor multă baftă în viaţă, indiferent dacă-şi mai amintesc de mine sau nu.

            Apreciat de 1 persoană

          • Floare de mai zice:

            Tot din cauză de inimă n-am ajuns la nici o întâlnire deşi cred (?)au fost vreo două,dar nu prea regret.Din liceu erau nişte colege fix aşa, cu nasul pe sus,nici nu vreau să mi imaginez cum ar fi fost acum.Mai bine să mi amintesc de cei”normali”cum îi ştiam atunci

            Apreciază

            • Da, în cazul ăsta, mai bine să rămâi cu amintirea de atunci. 😉
              Pe mine m-a şocat tare că el nu era deloc, dar deloc aşa. Era chiar amuzant şi simpatic. Şi atunci parcă a fost alt om. Total schimbată atitudinea lui. Efectiv ne-am simţit ignoraţi cu totul. Şi la masă a stat cu soţia şi cu alţi câţiva, dar numai cu soţia a vorbit. Soţia lui, cum am zis, şi ea fostă colegă, era cuminţică în liceu, fată studioasă, mai timidă, dar totuşi vorbea cu noi toţi, ca orice coleg.
              A fost tare neplăcut, dar a fost o lecţie şi aia.

              Apreciază

  23. adrianport zice:

    Sunt curios… daca te-ai intoarce inca o data in liceu ai lasa totul la fel, traind inca o data tot ce-a fost sau ai schimba cate ceva, pe ici pe colo, şi-anume in punctele esentiale? 🙂

    Apreciază

    • Grea întrebare! Dar frumoasă!
      Dacă m-aş întoarce cu mintea de acum, nu că ar fi prea multă, dar a mai aflat câte ceva între timp, sigur că ar fi altfel. Dacă nu, toate ar fi la fel.
      Sincer, aş schimba la mine nişte chestii, aş savura mai mult unele momente, aş trăi mai intens alte momente, ar fi puţin altfel doar din punctul ăsta de vedere.
      Să îţi spun un secret? La final de a 12-a, diriga a vrut să îmi dea un premiu special-exemplu, pentru absenţe. În sensul că n-aveam niciuna nemotivată în 4 ani şi din alea motivate vreo câteva. Şi i-am zis să nu facă asta. Mă gândeam că voi fi huiduită de cei prezenţi la careu. Îţi dai seama cum gândeam?
      N-am fost tocilară, nu am fost prima din clasă. Dar da, îmi era frică şi jenă să chiulesc. Deci eram prezentă cam tot timpul. În a 12-a, am mai tras de câte o oră, la filosofie, de obicei, că profu’, săracul, era uşor de înduplecat. Spuneam că mergem la bibliotecă pentru material pentru atestatul pe care îl aveam înainte de Bac. Şi na, nu mergem întotdeauna unde spuneam. Dar a fost rar şi asta.
      N-aş chiuli mai mult, clar. Nu s-au schimbat prea mult lucrurile astea, sunt ani mulţi de când muncesc şi niciodată nu am luat nici măcar o zi de concediu medical. Mulţumesc lui Dumnezeu, nici nu am avut nevoie. Dar na, ştii că se practică medicalul pe nimic, luăm medical să mergem la mare, să-l lipim de liberele de la stat, să avem liber mai mult. Eu nu. Mi-e frică şi jenă, exact ca atunci.
      Dar cred că aş fi mai îndrăzneaţă. Asta aş vrea să pot. Să vorbesc mai mult la ore, să am îndrăzneala de a spune când am ceva de spus.
      Uite ce mi-ai făcut, nu mă mai opresc din vorbit 😀
      Mulţumesc!

      Apreciat de 1 persoană

      • adrianport zice:

        Daca tot te-am intrebat pe tine mi-am pus si mie aceeasi intrebare. Chiar e greu. In mare, am ajuns cam la acelasi raspuns. Chiar si cu medicalele sunt pe-aproape, desi eu am avut 3 zile de concediu. Dar chiar am avut oreion. 🙂

        Apreciat de 1 persoană

  24. Floare de mai zice:

    Eu….timidă nu prea deschideam gura,la ore dacă eram ascultată dar nu vorbeam în ore,erau unii care întrerupeau profesorii cu întrebări,vorbeau peste,eu….daca eram strigată….Şi absențe….doar când făceam crize de inimă…una am făcut-o în clasă la teza de istorie.Am dat teza cu inima”bubuind”,îmi era rău da am dat.Nu prea îmi plăcea istoria😊luam note cam mici la teză dar atunci am luat 8.S-a mirat şi profa,care era şi dirigă.Şi eu m-am mirat,că am mai avut cum să scriu să iau şi 8.😀

    Apreciază

  25. Că tot ai vorbit de liceu, îmi amintesc un an în care în zăpadă s-au săpat șanţuri ca să putem circula. Eram într-un labirint alb, prin care abia puteau trece două persoane una pe lângă cealaltă.
    S-au dus acele ierni și din nefericire modificarea climatică nu este în avantajul omenirii.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s