Aparenţe…

În sala veche de teatru tocmai s-au stins luminile. Unii încă se mai foiesc, alţii încearcă să ajungă la locurile lor, bâjbâind în beznă. Câţiva domni, ca şi cum n-ar vrea să deranjeze spectacolul, îşi dreg vocile încercând să alunge tusea care le dă târcoale. Se trage cortina şi odată cu ea, ca la un semn, se opreşte şi zumzetul sălii. De undeva din culise se aud paşi hotărâţi, apăsaţi. Unu, doi, trei, şapte… dar încă nu au adus pe nimeni în faţă. Un spectator încearcă să desluşească, cu programul în mână, primul nume care ar trebui să intre-n scenă. Nu reuşeşte, întunericul nu-i dă voie să citească nimic. Cineva îşi drege vocea în spatele cortinei. Se mai aud trei paşi şi se aprinde reflectorul pe scenă. Un bărbat între două vârste priveşte dezorientat. Mai întâi în stânga, apoi în dreapta, apoi în sus şi iar în dreapta. Se întoarce cu spatele şi face aceleaşi mişcări. Se întoarce din nou cu faţa, îşi pune mâna la frunte de parcă ar vrea să evite cumva lumina puternică, pare că se sperie şi face grăbit trei paşi înapoi. Dă de înţeles că nu se aştepta să vadă lume. Atâta lume.

Se uită iar în stânga ca şi cum acolo ar fi văzut pe cineva: Ce-i aici? Şi ce-i cu lumina asta pe mine?, şi ridică din umeri, aşa cum fac copiii atunci când nu ştiu răspunsul la o întrebare dar au gura prea plină de bomboane ca să spună „nu ştiu”. Scoate apoi un sunet de mirare şi îşi duce repede mâinile la gură. În sală se aud câteva râsete, lumea crede că e comediant. Alţii sunt nedumeriţi, nu ştiu dacă (şi) asta face parte din spectacol. O doamnă cu coc înalt, din primul rând de scaune, priveşte încruntată. Ceva îi pare cunoscut. Omul acela… da, pelerina aia udă, el e. El e?? Şi încearcă să se facă mică în scaun ca şi cum ar vrea să se ascundă.
Bărbatul îşi mai drege vocea o dată şi rosteşte, la început alungind cuvintele, ca pe un monolog şi nu ca pe o poezie, cu pauze-ntre cuvinte, aşa cum ai spune o poveste. Pe parcurs grăbeşte ritmul şi gesticulează amplu, pentru a accentua stări, apoi reia rostirea gravă, lentă, amânând finalul.

Tâăănăruuuul… ăăăă, tânăruuul…

Tânărul stă pe-o bancă, c-o floare-n mâini
iubita aşteptând
Bătrânul stă la sfadă, cu floarea la rever
ani duşi rememorând
Nebunul…
Nebunul stă pe gânduri, o floare pe-o alee
admiră fluierând.
Pe tânăr, ploaia-l face
să pară-ngândurat
Bătrânu-şi ţine-n palme
un dor înfrigurat
Iar el, nebunul,…
Doamne!, cât e de-nsingurat!

Oamenii trec agale şi-şi spun în gând
„ferice!”,
de el, de tinereţe, de fata ce-o aşteaptă.
Bătrânului, în grabă, îi dau din cap bineţe
Şi spun şoptind
„săracul!”
… dar soarta e nedreaptă.
Întorc apoi privirea,
şi-şi văd cinstit de drum
scuipă în sân, se-nchină
şi ţipă „e nebun!”

Tânăru-aruncă floarea şi pleacă-apoi
grăbit
Poate de teama ploii iubita…
n-a venit
Bătrânul şchiopătează, priveşte
-nmărmurit
Cum dorul se-ofileşte chiar dacă
l-anvelit
Nebunu-acum dansează şi cântă
fericit
A fost tânăr odată, bătrân e…
doar un pic

Tânărul plânge şi strigă-n jur
„ferice!”?
voi nu vedeţi că astăzi pierdut-am
ce-am iubit?
Bătrânul le zâmbeşte şi spune calm
„săracul?”
eu duc cu mine-o viaţă, ce dar
nepreţuit!
Nebunul râde tare, şi-şi spune-n gând
„să scuipe”!
nu-s vinovaţi că nu ştiu tot ce
am pătimit.

Şi-acum, stimată doamnă, pe-aici
m-am rătăcit
să-ntreb, doar într-o doară
de ce m-aţi umilit
şi aţi strigat în stradă
cu gesturi de mirare:
„ha, ha, uitaţi nebunul! se uită la o floare!”?
Domnule drag, mă iartă,
cumva te-am murdărit
când ai trecut în grabă
prin parcul părăsit
în care eu, pe-alee,
cântam şi fluieram?
Eram doar eu cu ploaia
şi rolu-mi repetam.
Îţi par nebun? Se poate…
nu voi mai deranja.
Nebunii ştiu să cânte
şi ştiu şi a dansa…
prin ploaie sau prin viaţă,
depinde de ursită…
mai plâng şi mai oftează
când pierd câte-o iubită
şi doru-i schiopătează
când cad într-o ispită

dar… tac!

Ei nu strigă că-i doare
nici că li-i viaţa scrum
îşi fluieră durerea
şi merg cântând pe drum.
Căci uneori, prin lumea
-nvăluită-n fum,
e mai uşor să treacă
acei ce… par nebuni.

Nu mai aude aplauzele, nu a stat să cadă cortina, nu-i pasă că doamna din primul rând a plecat, la un moment dat, capul în pământ şi nici că o alta a lăcrimat. Poate de mila tânărului, poate a bătrânului. Că de nebun nu-i e milă nimănui. A ieşit în stradă alergând şi s-a oprit abia când a simţit că inima-i sare din piept. S-a aşezat pe-o bancă şi a început să cânte. Doi tineri, de pe-o bancă alăturată, s-au luat repede de mână şi s-au ridicat. A apucat să audă „hai să plecăm, ăsta-i nebun!”.

foto

Publicitate