Tu… câte trepte ai?

 

Mama ei de treaptă!, gândeşti în timp ce eviţi la milisecundă o căzătură spectaculoasă pe scările alea… ah, scările alea! Aşa sunt din omienouăsute… dar imediat îţi aminteşti de prima căzătură cu adevărat spectaculoasă pe acele trepte, prea abrupte atunci, prea apăsate de amintiri acum. De amintiri şi de plecări şi veniri, veniri şi plecări, sus-jos, jos-sus. Aveai câţiva ani, ajung degetele de la o mână să-i numeri. Şi erai atât de protectoare cu păpuşa pe care o duceai în căruciorul ăla pentru păpuşi încât, atunci când roţile din faţă au scăpat şi ai vrut să-l prinzi, o mişcare greşită te-a aruncat de pe prima de sus, până la prima de jos treaptă a etajului unu. A durut. Şi te-ai speriat. Şi ai ieşit afară să plimbi păpuşa. După doi sau trei ani, o altă căzătură, aproape la fel, de această dată cu bicicleta cu 4 roţi, după acelaşi model. Deşi a durut la fel de rău, ai ieşit imediat afară să te plimbi pe tine. Zâmbeşti şi amintirii alergatului în jos şi-n sus, mai mult în sus pentru că şi acum, ca şi atunci, ţi-e frică să cobori în fugă, păşitului peste două trepte, mersului atent pe primele tocuri şi… şi ai venit acasă. Din nou.

Deşi nu vii chiar rar, e totuşi mai rar decât ţi-ai dori, stai puţin, prea puţin, şi de fiecare dată, până ajungi la etajul tău, te prinde de mână câte o amintire din asta de prin vremea în care scările păreau prea abrupte pentru paşii tăi mici, prea multe pentru când erai aşteptată în cortul făcut afară, de prietenii din cartier, din cearceafuri, prea puţine pentru când aveai de spus acasă câte o notă pe care tu o credeai mică, prea lungi pentru când în parc ştiai că-l vezi pe cel care a fost prima iubire, aia foarte tânără şi foarte firavă.
Ţi-au numărat paşii, graba şi emoţia, nerăbdarea şi visele, plecările şi întoarcerile, venirile şi amânările, bucuriile şi revederile. An după an, pas după pas. De la cei mici, la cei sprinteni. De la cei nesiguri, la cei tremuraţi, de la cei grăbiţi, la cei mai apăsaţi sau îngreunaţi de doruri.
Ele, treptele vieţii noastre, ne ţin, tăcute şi reci, contul anilor scurşi. Ne mai iartă câte o amânare, ne mai acceptă câte un dezechilibru, ne mai lasă să le sărim, câte două, în goana noastră nebună prin dimineţi. Dar nu se opresc din numărat. Unu, doi, trei, douăzecişişapte, osutăpatruzecişiunu, sus-jos, jos-sus, dus-întors, şchiopătat sau săltat, ele ne ştiu anii la fel de bine cum îi simţim noi. Că păşim după cum simţim. Uneori prea apăsat pentru cât ar fi normal. Ele ne ştiu. Mai ales ele. Şi mai ales cele care ne-au învăţat paşii de la primul, până acum. Chiar dacă uneori ne-au aruncat de la prima de sus, până la prima de jos, rostogolit.

Tu? Tu câte trepte ai?

Foto

Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

55 de răspunsuri la Tu… câte trepte ai?

  1. Mona zice:

    Uf, ce urcuș și coborâș prin amintiri mi-ai oferit. Am și eu ca fiecare. Sunt multe puține, nu mai rețin. Au trecut ceva ani de când le-am văzut ultima oară. Însă, acum știu că ele nu m-au uitat.
    Mulțumesc, Potecuță!

    Apreciază

  2. illusion zice:

    Eu? Trepte împiedicate? Fără număr – și la propriu (că de aia am două picioare stângi) și la figurat (că viața ar fi plictisitoare dacă ar fi liniară)…

    Apreciază

  3. ane zice:

    Treptele copilăriei au fost drepte. Pe treptele vieții urcam si coboram, in fiecare zi. Le știe cineva numărul. Eu nu. Dar uneori le simt. 😉
    Seara liniștita,Potecuța!

    Apreciază

  4. Mugur zice:

    În timp ce citeam, mă gândeam cum am să-ți povestesc despre treptele copilăriei mele, cu balustradă din beton, cum le urcam și coboram câte două odată si cât de lustruită era balustrada de la turul pantalonilor mei. Pe acele trepte n-am căzut niciodată.
    Însă celelalte… nu le-am numărat si nici acum nu am de gând să o fac. Dar sigur au fost cu suișuri și coborâșuri, iar uneori am mai luat si câte o trântă, asta așa, ca să se stie „cine-i șeful”. 😀

    Apreciază

    • Uite, mă gândeam şi cât am scris, niciodată nu am avut curaj să mă dau pe balustradă. Se dădeau vecinii, apoi colegii la şcoală. eu nu. Mi-a fost frică. Şi stăteam la etajul doi, nu ar fi fost chiar dezastru dacă aş fi picat peste ea. Dar nu . 😳
      Pe celelalte mai bine le lăsăm nenumărate.
      Mulţumesc, Mugur!

      Apreciază

      • Mugur zice:

        Probabil că la fică am renunțat demult.
        Acum realizez că în blocul copilăriei nu am mai călcat de vreo 25 de ani, de când mama s-a mutat în București. Am fost însă în preajma lui, dezvelind sumedenie de amintiri. Acolo și aerul pare că a rămas același, cu un ușor parfum de pin și fructe, de plop tremurător și de copilărie.

        Apreciază

  5. Wonderful post !! Love from INDIA 😉

    Apreciază

  6. ecoarta zice:

    Care trepte am!? Cine stie!? Poate ploaia sau vantul stiu, pentru ca ele urca si coboara acum! Eu nu-s! Am urcat sau am coborat ( nu ma pot hotarî!) treptele vietii! Dar cred ca ambele!
    Numai bine!
    M-ai bulversat cu amintirea pasilor…

    Apreciază

  7. Toți avem o scară cu amintiri. Eu am tras niște trânte memorabile la viața mea pentru că mereu am fost grăbită și e ușor să omiți o treaptă, ori două din cauză de viteză și brusc scara să se transforme în tobogan iar tu să te asemeni cu maimuța cu fundul albastru. 🙂

    Apreciază

  8. Iosif zice:

    „Scarile” sunt vechi, anevoioase, obositoare, periculoase si demodate. Azi, tehnologiile ascensoarelor ne protejaza de multe nenorociri si pacate.
    Fii binecuvântat, Suflet minunat !

    Apreciază

  9. De felul meu sunt cam impiedicat si m-am tot prabusit pe scari. In acelasi timp am o incapatanare demna de o cauza mai buna, astfel incat de fiecare data m-am tot agatat de balustrada si am urcat din nou.

    Apreciat de 1 persoană

  10. Toată viața am numărat trepte, fie că li se mai ziceau etape sau din acelea la propriu. Pe alea din urmă le învățam cu conștiinciozitate, ca lățime, lungime, aderență și grupare. Probabil că de aceea nu am prea căzut pe ele, dar și datorită balustradelor. Acum am de urcat sau coborât 35, împărțite astfel: 6-8-5-9-7.

    Apreciază

  11. fosile zice:

    Le săream.Din două în două sau din trei în cinci.Pe multe am încercat să le ocolesc , dar mi-am construit altele pe care le-am urcat cu grijă, în amănunt.Ba chiar, o dată am tras linie, pui joaca, în speranţa ( atunci) că voi încheia scara, ciclul.N-a fost să fie şi sînt aici.Încă.

    Apreciază

  12. tink3rbe11 zice:

    Eu? Am 41 de trepte, am urcat și coborât, coborât și urcat ,dar, gata…. nu mai am decât 3,nu am timp nici să mă mai împiedic, nu mă mai grăbesc să le urc sau să le cobo… Am amintiri dureroase legat de acest sport… M-am lăsat!

    Apreciază

  13. anasylvi zice:

    Am urcat, am coborat, iar am urcat si tot asa. Am si cazut spectaculos de vreo cateva ori. Sunt foarte recunoscatoare ca am putut sa ma ridic din nou.

    Apreciază

  14. castanman zice:

    Aaaa, păi n-are legătură cu scara lui Iacob scara ta, Po. Nu e pe verticală, e pe orizontală, treapta ta e inflexiunea din deal-valea lui Blaga. E o chestie ontologică banală, un alibi pentru fiecare julitură sufletească. Şi nici nu cred că pot fi numărate în sistemul zecimal treptele tale. E o chestie care nu ține de matematică, ci de antropologie. 🙂

    Apreciază

  15. Sunt o împiedicată, la propriu. La figurat, am multe trepte. Multe, multe. Și din toate felurile. Am petrecut și câteva zile căzută fara sa îmi găsesc curajul pentru a mă ridica. Atunci au venit cărțile. Și cuvintele. Și anumiți oameni. Treptele le putem depăși.

    Apreciază

  16. Ce ușor era când eram mici.. cadeam, ne ridicam, priveam rana și apoi fugeam iar la joaca… păcat ca acum stam sa ne gândim ada mult la orice (overthinkingul asta ne omoară cu zile:)

    Apreciază

  17. Roximoronica zice:

    Dragă Potecuță, mi-ai amintit că liceul meu nu avea trepte de coborât, ci doar de urcat. Cum vine asta? Balustrada știe povestea prea bine. Pe atunci nu mă gândeam că aș fi putut să-mi rup mâini ori picioare, ci doar mă bucuram de viteză. O seară lină să ai!

    Apreciază

    • Te invidiez, Roxi. Mă uitam cu jind spre colegii mei care ajungeau în pauze, în curtea şcolii, mai repede decât mine. Mă temeam de cădere. Dar îmi era şi jenă de profesori. Că dădea balustrada aia direct în uşa cancelariei şi asta era una dintre reguli: nu pe balustradă. Eu sunt şi acum aia care dacă le sfidează, măcar să nu pară chiar că e pe față.
      Sigur, frica de cădere era mai mare. 🙄
      Îți mulțumesc mult! Seară bună îți doresc şi eu!

      Apreciază

  18. Alex zice:

    Viața cu trepte ei, niciodată la fel și niciodată simplu de urcat. Plus că pe unele mai și coborâm, apoi iar urcăm. Și mai sunt și scări care se bifurcă și stai și te gândești încotro să o apuci mai bine… Iar căzăturile…. eeei, sunt și de-astea. Destule!
    Ce frumos ai scris, Potecuță. Numai bine îți doresc și zile frumoase. Și… trepte cu flori! 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s