Tu… câte trepte ai?

 

Mama ei de treaptă!, gândeşti în timp ce eviţi la milisecundă o căzătură spectaculoasă pe scările alea… ah, scările alea! Aşa sunt din omienouăsute… dar imediat îţi aminteşti de prima căzătură cu adevărat spectaculoasă pe acele trepte, prea abrupte atunci, prea apăsate de amintiri acum. De amintiri şi de plecări şi veniri, veniri şi plecări, sus-jos, jos-sus. Aveai câţiva ani, ajung degetele de la o mână să-i numeri. Şi erai atât de protectoare cu păpuşa pe care o duceai în căruciorul ăla pentru păpuşi încât, atunci când roţile din faţă au scăpat şi ai vrut să-l prinzi, o mişcare greşită te-a aruncat de pe prima de sus, până la prima de jos treaptă a etajului unu. A durut. Şi te-ai speriat. Şi ai ieşit afară să plimbi păpuşa. După doi sau trei ani, o altă căzătură, aproape la fel, de această dată cu bicicleta cu 4 roţi, după acelaşi model. Deşi a durut la fel de rău, ai ieşit imediat afară să te plimbi pe tine. Zâmbeşti şi amintirii alergatului în jos şi-n sus, mai mult în sus pentru că şi acum, ca şi atunci, ţi-e frică să cobori în fugă, păşitului peste două trepte, mersului atent pe primele tocuri şi… şi ai venit acasă. Din nou.

Deşi nu vii chiar rar, e totuşi mai rar decât ţi-ai dori, stai puţin, prea puţin, şi de fiecare dată, până ajungi la etajul tău, te prinde de mână câte o amintire din asta de prin vremea în care scările păreau prea abrupte pentru paşii tăi mici, prea multe pentru când erai aşteptată în cortul făcut afară, de prietenii din cartier, din cearceafuri, prea puţine pentru când aveai de spus acasă câte o notă pe care tu o credeai mică, prea lungi pentru când în parc ştiai că-l vezi pe cel care a fost prima iubire, aia foarte tânără şi foarte firavă.
Ţi-au numărat paşii, graba şi emoţia, nerăbdarea şi visele, plecările şi întoarcerile, venirile şi amânările, bucuriile şi revederile. An după an, pas după pas. De la cei mici, la cei sprinteni. De la cei nesiguri, la cei tremuraţi, de la cei grăbiţi, la cei mai apăsaţi sau îngreunaţi de doruri.
Ele, treptele vieţii noastre, ne ţin, tăcute şi reci, contul anilor scurşi. Ne mai iartă câte o amânare, ne mai acceptă câte un dezechilibru, ne mai lasă să le sărim, câte două, în goana noastră nebună prin dimineţi. Dar nu se opresc din numărat. Unu, doi, trei, douăzecişişapte, osutăpatruzecişiunu, sus-jos, jos-sus, dus-întors, şchiopătat sau săltat, ele ne ştiu anii la fel de bine cum îi simţim noi. Că păşim după cum simţim. Uneori prea apăsat pentru cât ar fi normal. Ele ne ştiu. Mai ales ele. Şi mai ales cele care ne-au învăţat paşii de la primul, până acum. Chiar dacă uneori ne-au aruncat de la prima de sus, până la prima de jos, rostogolit.

Tu? Tu câte trepte ai?

Foto