Simple cuvinte

Câteodată, unele cuvinte mă încurcă prin lungimea lor,
altele prin imposibilitatea de a le înţelege
sensul într-o propoziţie care este
atât de simplă prin mesajul ei
şi atât de frumoasă prin
sensul dat ei, încât
un cuvânt prea
complicat o
face să
nu mai
fie.

Nu
poţi
spune că
adori toamna
pentru sunetul pe care
îl fac, peste frunze, stropii
reci scuturaţi frenetic de norii formaţi
atunci când „aerul este răcit de expansiunea adiabatică”
pentru că se pierde tocmai acel simplu şi frumos care te face să o adori

şi nu
va rămâne
în urmă decât
un zâmbet, aşa cum
probabil a apărut şi acum,
lăsând la o parte senzaţia de toamnă
adorată care-şi plânge ploile printre frunze uscate.
Ce simplu ar fi dacă nu ne-ar mai fi ruşine sau teamă
de simplitate! Ce frumos ne-ar fi
dacă am lăsa frumosul
să fie simplu
sau doar să
fie!

Vă rog,
luaţi-mi toate
cuvintele complicate,
toate cuvintele lungi şi greu
de rostit şi pe cele care, strigate,
muşcă buza de jos şi rănesc sensuri şi ard
înţelesuri, lasă semne adânci şi încleştează visele,
strică şi strivesc, alungă şi pătează, ard simplităţi şi rup,
prin preţiozitatea lor, naturaleţea şi firescul a ceea ce încerc să spun.

Lăsaţi-mi câteva, mici, simple, moi, din care îmi voi putea plămădi
lumea mea aşa cum cred eu că vreau să-mi fie sau aşa cum simt
eu că e, fără să mai caut definiţii, doar să o ating şi
să o las să fie. Lăsaţi-mi deci potecile
şi culoarea, frunzele şi visarea,
muzica şi mirarea şi mai
lăsaţi două, atât:
dor
şi
tu.

Foto

Publicitate