Din praf şi noroi, ridicam palate

1În faţa blocului meu era un părculeţ cu „leagăne”. Acolo ne petreceam aproape toate zilele de primăvara până toamna târziu. Eu şi mulţi alţii de vârsta mea. În vacanţe,  părculeţul ăla ne era a doua casă. Când eram deja mare pentru a ieşi însoţită afară dar încă mică pentru a pricepe că trebuie să fiu atentă când mă urc pe leagăne, am căzut de sus, de pe tobogan, direct pe spate. Îmi amintesc perfect, de parcă a fost ieri. Am rămas fără aer şi atunci, la câţiva ani câţi aveam, am simţit că mor. O perioadă nu m-am mai urcat acolo dar nu a fost o problemă, aveam de unde alege, erau „aparate” pentru toate gusturile. Alergam mult şi evident, cădeam mult. Dacă era doar o julitură, ne continuam jocul liniştiţi. Dacă era mai rău şi curgea sânge, fugeam în casă, punea mama rivanol, apă oxigenată, leucoplast şi ieşeam din nou, mândri tare de faptul că eram răniţi, parcă eram eroi dacă aveam genunchiul bandajat.

Iarna, părculeţul era înlocuit cu lacul îngheţat pe care patinam până seara târziu, când ni se făcea prea foame ca să mai rezistăm sau eram prea îngheţaţi ca să mai putem patina. Intram în casă, mâncam, încălzeam apă pe aragaz, ne spălam şi dormeam până a doua zi fără probleme.
Dacă foamea venea prea repede şi credeam că ar mai fi timp şi de stat afară, fugeam în casă, mâncam pe fugă şi apoi ceream voie să ieşim iar. Şi eu şi toţi ceilalţi. În casă, mama mă întreba înainte de a mă aşeza la masă dacă m-am spălat pe mâini. Mă spălam. Îi ceream apoi bani de pufuleţi. Şi îmi dădea. Pe o străduţă lângă blocul meu, la o casă, cineva avea maşină de pufuleţi. Îi făcea pe loc şi îi vindea în pungi mari. Prea mari pentru noi. Îi mâncam fără să ne mai spălăm pe mâini. În punga aia intrau, rând pe rând, toate mânuţele de copii care erau în jur. Mânuţe care au scris cu cretă pe asfalt un şotron sau au umplut cu pământ şi pietre o groapă ca să semene a castel.
Vara intram în grădinile din spatele blocului şi luam ardei şi roşii şi le mâncam acolo. Nu erau spălate. Nici noi nu eram. Muşcam eu, apoi muşca şi Corina, Nicoleta, Iulia, Bogdan, Sergiu şi toţi ceilaţi. Transpiram şi ne aşezam pe bordură. Mai striga câte o mămică de la balcon să ne ridicăm, să nu fie rece pe jos. Ne ridicam până intra ea în casă, apoi o luam de la capăt. Şi cu alergatul şi cu odihna pe iarbă sau pe câte o scară. Ploile de vară ne prindeau pe toţi tipând de bucurie, aşteptând să se formeze bălţile, să avem unde ţopăi. Ne strigau părinţii, pe rând, să intrăm în case. Sau măcar să ne adăpostim în scara blocului, să nu ne ude. Îi ascultam. Până intrau în case. Apoi iar săream în ploaie râzând în hohote. „Măi, copii! să nu răciţi, măi”, se mai auzea de la câte un geam deschis. Uneori, se auzea şi câte un ferm „Andrei, ştii că ai făcut injecţii. Vrei să păţeşti iar aşa? Treci în casă îmediat”. De injecţii ne era frică tuturor. Şi aşa ne mai potoleam şi noi.
Când lipsea cineva de la apel şi aflam că e bolnav, ne gândeam la el ca la un semizeu. Pe atunci, să ai roşu’ în gât sau vărsat de vânt, era un merit deosebit. Cel care revenea la joacă şi spunea că a suferit de una din astea două, era privilegiat. Era considerat un premiant şi reuşea să adune în jurul lui roi de curioşi şi de admiratori. „Ai făcut injecţii în picior? Uauuu, ce tare!” era leitmotivul zilei. Fostul suferind era adulat o zi întreagă. Până se aducea o minge sau aflam că altcineva e la pijamale cu termometrul lângă el.
Ce frumos se juca viaţa cu noi şi ce frumos ştiam şi noi să ne jucăm cu ea, în ea, prin ea! Or fi fost vremuri mai grele sau mai speciale, nu ştiu. Or fi fost părinţii noştri mai ocupaţi sau, ca să expun şi părerea pertinentă(oare?) a unora, mai … puţin informaţi. Iar nu ştiu. Eu n-aş zice dar nu intru în polemici. Cert e că de iubit, ne-au iubit nespus de mult. Pe mine şi pe toţi ceilalţi copii din marea gaşcă a cartierului. Nu ne supravegheau fiecare mişcare şi nici nu aveam în buzunare geluri dezinfectante. Aveam iarbă pentru „stop verde” şi bomboane şi gumă de mestecat. Uneori lipită bine de materialul pantalonilor scurţi.
Nu ştiu de ce mi-am amintit de asta. Ah!, ba ştiu. Mi-am amintit când am auzit că una dintre fetele care muşca pofticios din roşia nespălată şi din pufuleţii pe care îi lua fără să se spele pe mâini, spală cu spirt orice jucărie a copilului ei dacă a căzut pe covor şi abia apoi o dă copilului înapoi. Şi îl creşte la gramaj, după o carte pe care o laudă mult. Nici 5 grame în plus dar nici în minus. Şi nu e voie în mulţime că sunt microbi. E foarte bine că face asta, eu nu comentez cum îşi cresc oamenii copiii, nu despre asta e postarea.
Doar îmi e dor de noi, copii fiind. Şi de zilele în care ne mai cădea câte o bomboană pe jos şi o suflam bine înainte de a o mânca.
Zic şi eu amintindu-mi….

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

64 de răspunsuri la Din praf şi noroi, ridicam palate

  1. Drugwash zice:

    Eu ar fi trebuit să fiu zeu deja, dacă ar fi să mă iau după ce spui. 🙂 Dar nu-i bai, cred că mă apropii de regatul lor deja. 😉

    Unii motivează – probabil corect – că viruşii şi bacteriile s-au diversificat şi s-au „întărit” de-a lungul anilor, că azi sînt posibile infecţii mult mai multe şi mai grave decît odinioară. Aşa o fi şi poate aşa a fost de cînd lumea. Şi tot de cînd lumea au fost copii care au eludat sfaturile părinteşti şi au trăit viaţă lungă sănătoasă, aşa cum au fost şi din cei care au ascultat totul cu sfinţenie, au trăit ca sub un clopot de sticlă pînă ce i-a doborît ceva mai mult sau mai puţin banal. C’est la vie.

    Treaba e că tuturor ni se face dor din cînd în cînd, poate din ce în ce mai des de la o vreme, de perioada lipsită de griji dar plină în schimb cu visuri şi speranţe. Şi asta poate fiindcă realizăm, cu trecerea timpului, că maturizarea nu face decît să ucidă spiritul liber şiu parcă l-am vrea înapoi, aşa cum era atunci.

    Nostalgii…

    Apreciat de 4 persoane

    • E şi nostalgie şi dor şi chef să mănânc de pe jos 😀
      Nu comentez despre alegerea de a proteja exesiv copilul. Nu am aşa că tac. Că numai când eşti părinte înțelegi cum e. Dar parcă totuşi era bine şi cum am fost noi. Zic şi eu.
      Ai fost bolnăvicios?

      Apreciat de 1 persoană

      • Drugwash zice:

        Cu mîncatu’ de pe jos se rezolvă mai la bătrîneţe, cînd încep să tremure mîinile şi mai scapi una-alta, iar pensia nu-ţi permite să iroseşti mîncarea (sau orice altceva). 😀

        Dacă am fost bolnăvicios? Ha! La descrierea gîlcilor în dicţionar scrie „vezi cazul Dragoş”. 🙄 😀

        Apreciat de 1 persoană

        • Bătrâneţea e a doua copilărie, ai voie cu ghiduşii 😉
          Auch! Asta nu e bine. Ţie îţi ridicam statuie, clar 😀

          Apreciat de 3 persoane

          • Drugwash zice:

            Da, probabil la bătrîneţe o să apuc şi eu un loc în autobuz fără să se uite cineva urît la mine sau să mă apostrofeze că nu cedez locul nu-ştiu-cui de lîngă mine care-i mai în vîrstă sau are copil în braţe sau… 🙄 Na, c-am luat-o tutuca pe cîmpi! 🙂

            Statuie mi se poate ridica şi acum. Sau mai repede mă daţi cu var, că şi de împăiat e costisitor. 😛 XD

            Apreciat de 1 persoană

  2. opantazi zice:

    M-am văzut iar copil, îţi mulţumesc că mi-ai adus aminte de vremurile frumoase! Ce mai întindeam de lamele de ciungă… Aşa, mestecată, o făceam jumi-juma cu ceilalţi… 😀

    Apreciat de 1 persoană

  3. Frumoase nostalgiile copilăriei Potecuță! Ce bine ar fi dacă ne-am putea întoarce câteodată. Totul era mult mai simplu atunci. 🙂

    Apreciază

  4. july zice:

    Vad zilnic zeci de parinti care sunt confuzi in privinta educatiei. Din pacate, nu stiu sa discearna ce e mai bine pentru copil si de multe ori uita ca fiecare copil e unic, nu doar la parinti, ci ca entitate si sa-l lase sa se dezvolte si sa creasca liber de prejudecati, cum ar fi aceasta ca nu imparti mancarea cu alt copil ca iei microbii de la el sau jocurile din parc sunt periculoase. Nu e vina parintilor in totalitate, cat bombardarea lor cu informatii controversate din toate partile, antivaccinarea fiind ultima moda in prostie parentala.

    Apreciază

    • La capitolul ăsta, tu eşti cea mai în măsură să spui. Chiar, se observă diferenţa între un copil ţinut în „vitrină” şi unul lăsat şi prin noroi, dacă înţelegi ce vreau să spun?

      Apreciază

      • july zice:

        Bineinteles! Cand am avut prima activitate de pictura anul acesta la grupa mica, cativa au inceput sa planga ca ei nu vor pentru ca se murdaresc. Era dactilopictura, distractie maxima pentru copii de obicei, pentru cei tinuti in vitrina un stres. Pentru mine putina educatie parentala cand au venit sa-i ia. 😀

        Apreciază

  5. Isabella zice:

    Știi, am citit în dimineața asta un banc. În „descriere” se spune că bancul ar fi despre corporatiști dar eu cred că se aplică și copiilor din ziua de azi. Din păcate.
    Dialog :
    – Băi, ce mișto ninge …
    – Daaaa ??? Trimite-mi și mie link-ul.

    Apreciat de 2 persoane

  6. Mugur zice:

    Noi am lăsat sistemul imunitar să se fortifice, să-și creeze propriile arme de luptă. Azi s-au înmulțit bolile, căci le-am ajutat făcând germenii imuni la diverse medicamente, prin „consum excesiv”.
    În schimb, eram și noi bolnavi, de „viață”.

    Apreciat de 1 persoană

  7. Trecând peste nostalgii, cu tot regretul, sunt sigur că, în acele timpuri, noi ne-am imunizat singuri, tocmai prin microbii pe care-i ingeram. Astăzi ni se administrează prin vaccinuri, dar și ele au neajunsurile lor, la fel ca și cele pe care le luam noi, inconștient. Doar că pentru astea moderne mai și plătim bani.

    Apreciază

  8. Cunosc și eu mămici care șterg toată casa cu spirt și toată familia, dar mănâncă numai semipreparate.

    Apreciat de 1 persoană

  9. Ana zice:

    O sa sune ipocrit ce scriu, pentru ca si eu am propriile-mi greseli fata de copiii mei in ce priveste igiena, insa sa iti bagi copii sub o bula din care sa eviti sa il scoti pentru ca sunt microbi,mi se pare un egoism dus la maxim. De ce sa il opresti sa ia contac cu oamenii? Pentru ca tu nu poti renunta la confortul tau zilnic ca sa pierzi noptile intre temperaturi de 39 de grade si tratamentulfacut la 4 ore? Sau ca pur si simplu il protejezi? Consider personal, ca a proteja atat de exesiv inseamna a-l imbolnavii pe copil cu buna stiinta. Iar acesti parinti care au impresia ca sunt nemuritori si-si vor proteja copiii vesnic sunt niste handicapati emotional , din punctul meu de vedere.
    Vai de acesti copii care vor da contact cu virusii….si ne mai miram ca exista copii mici ce fac forme inimaginabile de boli…. ( Mi se pare tare trist!

    Apreciază

    • Ana, cum am mai spus, eu nu mă pronunţ că nu-s părinte. Dar nu de puţine ori am auzit tătici spunând mămicilor speriate că puiul lor era cu mâna pân’ la cot în nisip „lasă copilul în pace, vrei să avem un bolnăvicios?” sau invers, mămici care potoleau tăticii. Şi cred că face bine mai multă libertate, aşa…..

      Apreciat de 2 persoane

      • Ana zice:

        Pai in primul rand, cand copilul ia contact direct cu lumea inconjuratoare , is formeaza anticorpii. Acesti anticorpi se formeaza cu sau fara manifestari bolnavicioase. Asa se stabilizeaza sistemul imunitar. Daca corpul nu invata , la propriu , ce face virusul X si bacteria Z , la primul contact cu acesti cocostroci, ca adult sau copil mare , organismul va suporta greu imbolnavirea. Tu stii ca este o vorba ce spune ca bolile de copilarie , de aia le spune ” de copilarie” , ca se fac tocmai in acea perioada si nu altcandva. Un adult care face varicela , sa zicem , care este banalul varsat de vant , va sufer mult mai mult decat un copil de 3 sau 5 ani , care face varicela.
        Deci da , copiii trebuie lasati sa se si murdreasca.
        Of topic , dar cu atingere: ai experimentat ,ca adult , saritul in balti? Sa incerci la prima ploaie….are un efect de relaxare si calmare , asupra creierului , uimitor , extraordinar , de neinteles….😉

        Apreciază

  10. Ana zice:

    Si-n alta ordine de idei , Potecuta mea draga..io am cazut din nuc , pe la12 ani, de am simtit ca tine , ca mor. Verii mei radeau cu lacrimi,io icneam fara de aer , cu spatele in balega vacii care pastea sub nucul ala imens si ma ardeapielea spatelui. Bineinteles ca am ramas cu semn, pe care il am si acum , dar nu mai este asa pregnant ca atunci , pentru ca o crenguta de la nuc mi-a luat piele cu cele trei straturi ale ei pe o lungime de 15 cm…
    Iar de mancat de pe jos si acum mai iau ce-mi scapa 😛

    Apreciază

  11. Monik zice:

    Amintiri dulci. O alta lume decat cea de acum…

    Apreciat de 1 persoană

  12. vavaly zice:

    bine zici potecuta. mie mis ar fi parut mai stresant sa i sterg toate alea copilului decat sa suport nu stiu ce consecinte imaginare. am lasat copilul in pace si nu a patit nimic. nu cred ca erau mai ocupati parintii nostri,darnuerau atat de „informati”. si era mai bine.

    Apreciază

  13. fata veselă zice:

    Hai că mi-ai trezit niște amintiri….eu zic că sunt o mamă normală la cap. De-aia merge non-stop mașina de spălat rufe la mine de exemplu. Oricum e distanță uriașă cum sunt crescuți copiii în ziua de azi față de noi.

    Apreciat de 1 persoană

  14. papagigli zice:

    Ma, da’ voi gajuri n-ati jucat sau alea nu se declara? 😆
    Eu de rosii n-am avut parte, decit de cele cumparate de ai mei si spalate cu grija. In schimb, mergeam la furat de corcoduse, din care mincam pina ni se sterpezeau si ochii 😆 Si mai era ceva ce-mi placea sa ingurgitez, compozitia pentru chiftele. Poate ca de atunci mi se trage pasiunea pentru tartar, carpaccio, sushi si alte „cruditati” de care nu mai amintesc 😆

    Apreciază

    • Dacă-mi spui ce-s alea, îţi mărturisesc dacă da sau nu că deja s-au prescris faptele. 😀 Mâncam corcoduşe numai la bunici, în vacanţe. Şi tot ce era verde şi acru. Acasă, în faţa blocului, aveam merişoare. Din alea mici, de un roşu aprins. Acre şi alea de mă scutur numai când îmi amintesc. Atunci le mâncam fără să clipim

      Apreciază

  15. Flori Radu zice:

    Frumuseţea aducerii aminte..
    Felicitări! Ai scris aşa frumos, cu fir de suflet. Parcă mi-e şi mai dor de copilărie! 😀

    Apreciază

  16. Cosmisian zice:

    Reblogged this on povesteapapadiei and commented:
    „Îmi e dor de noi, copii fiind…”

    Apreciat de 1 persoană

  17. Pingback: RE Potecuța: Din praf şi noroi, ridicam palate | Cosmisian's Blog - Ganduri Neinfinite

  18. Mami zice:

    Ce mult imi place cand ne incanti cu o povestioara de asta! Ai mare dreptate cu tot ce ai scris. Cred ca vremurile de acum ne permit mai mult timp sa cocolosim copiii si pana la exagerare nu e mult. Depinde de fiecare. Noi avem niste prieteni care tot timpul povestesc cum se aruncau in zapada si cum se jucau afara dar pe fetita lor nu o scot zilnic la aer desi locuiesc la casa. Cred ca uneori trebuie sa ne oprim in loc di sa ne gândim cat de bine facem ce facem si ce schimbari ar trebui. Vara trecuta ma uitam ca inca ieseau copiii cu patura afara. Cand eram noi mici stăteam doar pe iarba, ca pe ciment era rece si ne certau. Acum copiii stau pe trotuar cu patura, ca in iarba sunt capuse. Se schimba mult lucrurile. Uneori ma intreb daca eu sunt singura cu copil mic din cartier. Nu vad pe nimeni sa iasa, cred ca toti prefera sa stea la tv si tableta si ne miram de ce copiii nu vor afara.. Ar mai fi multe de zis dar mai bine ne amintim cu drag de jocurile copilăriei noastre

    Apreciază

    • Mulţumesc, Mami!
      Mda, e trist că tot mai rare sunt ocaziile în care vedem copii jucându-se liberi pe afară, fără restricţii sau atenţionări la fiecare pas. Nu ştiu cum e mai bine, ştiu doar că mă bucur nespus că am avut parte de o copilărie fără prea multe reguli din astea din categoria „nu face asta, nu sta acolo, nu te juca cu aia”. Şi nu a fost rău deloc.
      E trist ce spui, că nu prea vezi copii pe afară…

      Apreciat de 1 persoană

  19. Maria Itu zice:

    Vai, Potecuţă, ce postare frumoasă! M-ai făcut să zâmbesc în timp ce îmi aminteam de toate boacnele pe care le-am făcut şi de toate zgârieturile şi rănile pe care le-am avut din pricina excesului de fotbal, ascunselea şi bicicletă din perioada 8-11 ani. Ce vremuri frumoase, pfuai! Haine rupte, înverzite de la statul pe iarbă, nisip în păr, picioare făcute praf, dar, într-adevăr, au fost momente unice. Atât de unice, că nici acum nu mi s-a dus semnul de la rana pe care am avut-o în genunchi de la, să spunem, un exces de zel în timp ce mă jucam ascunselea şi mi-am găsit cea mai bună ascunzătoare plonjând într-un şanţ… plin de cioburi! :)))

    Apreciază

    • De la ascunsea am adunat şi eu cele mai multe julituri şi răni în genunchi şi coate. Atât de mult îmi doream să ajung să „scuip”, încât uitam să pun frână şi direct cu capul în zid mă opream. Cu toate astea, cap spart n-am avut, Doamne mulţumesc!
      Ce copilărie frumoasă ai avut şi tu! Adrenalinăăă 😀

      Apreciat de 1 persoană

  20. Alex zice:

    Frumoasă postare, cu parfum de amintiri frumoase. Mi-ai amintit de minunații ani ai copilăriei, când toate erau atât de faine și nu ne păsa de nimic. Bine ai zis că ne imunizam singuri, chiar dacă nu ne omoram cu spălatul fructelor sau mâinilor, atunci când foamea ne dădea târcoale, ocupați fiind cu jocurile. Am râs cu lacrimi într-o zi când mi-am amintit cum am „împărțit„ odată o gumă de mestecat, făcând-o „ștafetă” de la unul la altul. Și n-am mai avut nimic! Dar eram cei mai buni prieteni!
    Numai bine îți doresc cu drag! 🙂

    Apreciază

    • Da, avem amintiri comune, am trecut şi eu prin astea 😀
      A fost frumos tare şi a fost lumea noastră. Eu încă nu m-am „vindecat” de tot, de asta mă bucură nespus pozele ca cele cu sănişul celor mici pe care le-am văzut recent pe blog 😉

      Apreciază

  21. Pingback: Am răsfoit file din mine | Poteci de dor

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s