Nu el e schimbat, ci tu, doar tu…

Acelaşi oraş cu aceleaşi străzi,
parcă din ce în ce mai mici,
parcă din ce în ce mai pustii,
aşteaptă, cuminte şi tăcut,
să laşi puţin nicăieri-ul
în care te-a pierdut şi să-i revii
măcar pentru o respiraţie
la umbra unei amintiri
dintr-un ieri îndepărtat.

Te recunoaşte de la primul pas,
îţi recunoaşte şi emoţia,
pe el nu-l poţi păcăli,
aşa cum o poţi face cu trecătorii
care-n timp au devenit aproape necunoscuţi.
Îţi ştie şi bucuria, îţi simte şi tristeţea,
ţi-a însoţit şi paşii apăsaţi,
i-a legănat şi pe cei care abia atingeau pământul,
n-are nevoie de cuvinte, nu are timp de explicaţii.

Doar tu, privindu-l,
crezi că a rămas prea mic
sau că s-a îmbrăcat prea gros
şi a-mbătrânit prea repede,
făcându-l vinovat de faptul că undeva,
pe străduţele lui, ţi-ai abandonat bucuria
cu care odinioară spuneai
că locuieşti în cel mai frumos oraş.

Târziu în noapte, când îşi aprinde luminile
şi te lasă iar să crezi că o face doar pentru tine,
îţi aminteşti de tot ce-ai împărţit cu el,
de tot ce-a împărţit cu tine
şi, redevenind cel de atunci,
pentru o clipă recunoşti
că nu el, ci tu ai vrut să te laşi schimbat.
Şi atunci el redevine cel mai frumos oraş
şi tu cel mai resemnat locuitor al lui,
fredonând, doar pentru tine şi el,
un refren venit de nicăieri.

Foto