Perfecţiunea imperfectului

Ieri,
-unul tare îndepărtat,
când azi nu era nici mâine,
nici peste câteva zile,
nici măcar un cândva ipotetic nu era
pentru că nici nu exista
pe graficul care-mi măsura timpul-
când ştiam cine sunt
-era simplu pe atunci,
tot ce conta era să-ţi ştii numele, adresa,
numele părinţilor şi eventual numărul de telefon
în cazul nefericit în care te rătăceai
şi dădeai peste un om bun care ar fi avut intenţia
să te înapoieze cuibului-

şi ce aş vrea să fiu,
-la fel de simplu şi de previzibil-
am trasat cu creionul, într-un registru
cu pagini albe şi coperţi cartonate,
câteva linii orizontale şi alte câteva verticale,
şi am improvizat un catalog
în care puneam note elevilor
atât de inexistenţi în faţa mea,
pe cât de reali erau ei în imaginaţia mea.
Atât de reali încât îi certam pentru
notele slabe
pe care eram nevoită să le trec
cu un stilou cu cerneală albastră
în căsuţa aceea îngustă
şi cu pereţii puţin strâmbi
din cauza mâinii nesigure
care-a ţinut creionul.

La scurt timp după asta,
dar tot în vremea în care ştiam cine sunt
şi ce vreau să fiu,
am primit un catalog.
Unul real,
-mai real decât erau elevii ăia inexistenţi în real
dar atât de reali în imaginaţia mea-
cu liniile perfect drepte,
cu căsuţe mai multe şi cu pereţii deloc stâmbi.
Dar perfecţiunea aia mi-a inhibat
avântul de a scrie cu mâna nesigură
note strâmbe în căsuţe perfecte,
note imperfecte între pereţii drepţi.
Şi n-am mai scris.
Am abandonat joaca aia,
cu tot cu elevii pe care i-am alungat definitiv
dar ca şi cum ar fi fost
o despărţire amicală
cam cât pentr-o vacanţă de vară.

Azi,
-când acel ieri pare atât de îndepărtat
încât îmi vine să spun că-i venit din alt veac-
când nu prea mai ştiu cine sunt
-nu mai e atât de simplu,
nu mai e suficient că-mi ştiu numele,
adresa, numele părinţilor
şi numărul meu de telefon
în cazul nefericit în care
mă rătăcesc de mine
şi un om bun ar avea intenţia
a de mă înapoia mie-
şi nici ce-aş mai putea să fiu,
-nu mai poate fi simplu dar e la fel de previzibil-
mă gândesc să trasez cu creionul
şi cu mâna nesigură
liniile stâmbe ale unui vis
înghesuit într-o căsuţă prea strâmtă.
Şi apoi să aştept.

Şi poate la scurt timp după asta,
îl voi primi înapoi
atât de real şi palpabil
-pe cât erau elevii inexistenţi în real
dar perfect palpabili în imaginaţia mea-
însă atât de perfect încât
îmi va inhiba avântul
de a-l atinge cu mâna nesigură,
să nu-i strivesc măreţia
cu notele imperfecte ale simţirii mele,
şi ar sfârşi abandonat
dându-i impresia că nu l-am alungat,
doar ne-am despărţit amical
cam cât pentru-o vacanţă de vară.

N-aş rezista tentaţiei
-şi poate că asta e una dintre imperfecţiunile perfect valabile
ale celei care sunt,
fără să ştiu şi dacă asta aş fi vrut să fiu-
dar ce bine că timpul trecut între acel ieri şi acest azi
a făcut ca acel creion
care trasa linii strâmbe
să devină atât de inexistent
pe cât erau elevii aceia
perfecţi cărora
le scriam deloc drept note imperfecte.
Şi astfel, visul meu atât de real
-între două zbateri de aripă-
va rămâne perfect valabil
în toată imperfecţiunea inexistenţei lui,
în tot realul ăsta bolnav de perfecţiune.

Foto

Acest articol a fost publicat în Un fel de... Poezie și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

46 de răspunsuri la Perfecţiunea imperfectului

  1. tcbianca zice:

    Imi amintea textul tau la inceput de fetita cu par negru si balai care eram, ce, in costumas rosu, se pragatea sa le predea maimutoilor asezati in cerc. Apoi poemul tau m-a purtat prin complexitatea in care s-a metamorfozat sulfetul meu, cum si eu am ajuns sa ratacesc intrebandu-ma unde m-am pierdut, sau daca am stiut vreodata atunci cu adevarat cine sunt, cand totul era simplu in mine, nici nu ma gandeam ca voi ajunge sa imi pun astfel de intrebari nefiresti in acele timpuri….

    Apreciază

    • Eu nu mă foloseam de păpuşi. Aveam destule, nu asta era problema. Dar nu le înşiram atunci când eram profesoară. Vorbeam unei clase de elevi şi în mintea mea era plină clasa deşi din cameră lipsea cu desăvârşire orice era legat de şcoală 😀

      Frumos ai interpretat! Mult mai frumos decât aş fi putut să o spun eu.
      Chiar, unde ne-am pierdut…?
      Îţi mulţumesc mult!

      Apreciază

  2. Iosif Strasbourg zice:

    Wooow, ce fain !

    Un poem paradoxal
    scris între un ieri si-un mâine
    s-ar parea ca-i ireal
    însa-i scris atât de bine.
    Visul e realitate
    iar realitatea-i vis
    toate azi sunt inversate
    gândul se exprima-n scris…

    O seara linistita cu pace în Suflet !

    Apreciază

  3. Visurile sunt molipsitoare și se ajunge să-l redai pe al tău, ca să se miște și ale noastre, precum piesele de dominou în cădere sau, mai corect, în înălțare. Tu avei elevi sub mână, în timp ce eu eram comandantul unei armate de tancuri făcute din cutiile de chibrite goale, găsite prin casă. Ce lupte aprige se desfășurau pe covor, de se crucea mama! 🙂

    Apreciază

  4. Ce frumos ai reusit sa exprimi modul in care ne-am maturizat!
    Unii ar putea spune ca era cazul sa o facem, dar eu contui sa cred ca e bine ca am pastrat copilul din noi, asa cum, pe bune, mai am undeva, printre amintiri pastrate cu sfintenie de mama(voi nu mai vreti sa stiti de nimic, aruncati tot, m-a ceartat ea cand am intrebat-o pentru ce Doamne iarta-ma mai pastreaza caietele mele vechi cu notite ale cursurilor din facultate) un catalog desenat cu note pe care le dadeam si eu elevilor mei imaginari, care nu stiu cum se facea aveau toti chipul sorei mele mai mici careia ii puneam toate intrebarile la care nu stiam eu raspunsul, notand-o pe masura :))) Cred ca multi am jucat candva jocul asta de-a profesorul mai mult sau mai putin sever, fara sa ni se para atunci ca notele noastre sunt imperfecte, (doar eram cei mai buni profesori din lume, nu? ), poate ca doar ochii nostri de adulti peste care au trecut bune si rele le vad acum asa! Si nu, niciodata nu mi-am dorit sa am si elevi reali, nu m-am considerat suficient de buna pentru a forma caractere. Eu, care eram vesnic cu capul in nori si nu stiam ce sa fac cu mine, cum puteam sa-i invat pe altii?
    Si, evident, mai am si acum cartile cu povesti si papusi care mai au putin si implinesc varsta de pensionare si un milion de alte nimicuri, fiecare cu povestea lui 🙂
    Daca nu aveai podul, ce faceai, ma intreaba cateodata sotul meu, privindu-ma ciudat cand ii spun cu toata seriozitatea de care sunt capabila : simplu, te puneam sa imi construiesti unul :))
    Ziua buna, Potecut, multumesc ca m-ai scos dintre hartiile plicticoase de adult si m-ai purtat cu gandul departe, in anii in care totul era simplu si perfect

    Apreciat de 2 persoane

    • E poveste şi de poveste comentariul tău!
      Şi m-am regăsit în fiecare cuvânt, mai puţin în partea cu sora mai mică pe care nu am avut-o. Nu am fraţi aşa că tot imaginar mă consideram sora mai mică a unui băiat mare.
      Într-o zi, tata a venit acasă şi m-a întrebat: ce părere ai avea dacă am aduce acasă un copilaş fără părinţi, să avem noi grijă de el? Şi eu am zis scurt: dacă e mai male ca mine, vleau. N-a fost să fie.
      Mama a păstrat primul meu caiet, clasa I. Din acela cu linii şi puncte, pe care scriam ma-ma, ta-ta, ca-să. 🙂
      Pe celelalte, carnetele de note, caiete pe dosul cărora am desenat eu inimioare şi „I love … ” (nu am cenzurat acum, aşa scriam, să nu vadă nimeni numele 😀 ) le-am păstrat eu. Şi nu am pod 😀
      Îţi mulţumesc tare mult pentru comentariul ăsta!
      Să ai o zi frumoasă! Şi să mai avem ocazia de a ne scoate câteodată dintre… îndatoririle zilnice pentr-o gură de amintire.

      Apreciat de 1 persoană

  5. Perfectă în toată această lume imperfectă, cu tot cu imperfecțiunile liniilor puțin strâmbe trasate de o mână tremurândă, cu visuri ce se înghesuie timid într-un suflet prea mare pentru a face loc altora, și altora, mereu vii și împrospătate de perfecțiunea unei lumi imperfecte. Să-ți fie ziua perfectă, dragă Potecuță! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  6. anasylvi zice:

    Am avut si eu portia mea de elevi inexistenti, precum si conversatiile cu copacii si fiintele care traiau in scorburi. Apropo, ce ai predat? 🙂 In viata de adult, ma refer.

    Apreciază

  7. Imperfectul e durativ; perfectul poate fi compus, ori simplu! 🙂 Asta e în teoria modurilor și timpurilor verbale. Aici te-ai jucat de-a valorile morfologice ale termenilor ”perfect”, ”imperfect” și familiile lor lexicale. O culme a perfecțiunii! 🙂

    Apreciază

  8. ane zice:

    Ce frumos te-ai jucat cu perfecțiunea si imperfecțiunea. Am fost profesori,fără sa ne dam seama, chiar si imperfecți. O zi perfecta,Potecuta!

    Apreciază

  9. Ella zice:

    Perfect în imperfectiunea perfectului compus! 😀 😀 ;D
    Imbratisari!

    Apreciază

  10. Liana zice:

    Potecuta, ai descris o parte din copilaria mea. Celalalta parte era cu cocotat in copaci si alergat desculta 😀 Ai pus in versuri o parte din adolescenta si-apoi maturitatea mea. Un perfect… imperfect ! Plecaciune, zana a rimelor !

    Apreciază

    • Cu cocoţat n-am prea avut, n-am fost niciodată un spirit sportiv. Mă urcam în cireşul bunicilor dar doar pe prima „cracă”, destul de aproape de pământ. 😀
      Îţi mulţumesc mult, mă bucur mult că ţi-am trezit amintiri frumoase şi dragi!

      Eu acum eram la tine, încercam să-mi găsesc cuvintele să zic ceva de Alex…

      Apreciat de 1 persoană

      • Liana zice:

        Tu ai o audienta mai mare decat a mea printre bloggeri. Daca ai putea sa scrii despre el, m-as bucura mult ! Nu-l cunosc, habar nu am cine este, doar m-a impresionat incapatanarea cu care face singur un lucru atat de minunat.

        Apreciază

        • Nu i-aş spune audienţă mare. Sunt oameni dragi pe care îi citesc şi care mă citesc de nişte anişori buni. Nu mai socotesc câţi, că mă apucă jelea 😀
          Nu resping ideea de a scrie despre el, e chiar un om care merită toată atenţia. Numai că stau extrem de prost la capitolul „temă dată”. O spun cu toată sinceritatea.
          Dar nu exclud, aşa cum am spus. Eventual, voi pune link spre tine, cumva. Că mai bine ca tine oricum nu voi putea scrie.

          Apreciat de 1 persoană

          • Liana zice:

            Acu ma faci sa ma umflu in pene 😀 😀 Nu era vorba despre o tema data… doar sa aratam ca mai sunt oameni care fac lucruri frumoase. Era o rugaminte catre un blogger „mai mare” 😀 😀 😀 Seara frumoasa, Potecuta 🙂

            Apreciază

            • Te poţi umfla, ai scris frumos şi la obiect! 😉
              Când am spus asta mă refeream la faptul că eu nu pot scrie pe un subiect. Că trebuie, că am promis deci trebuie, că e nevoie sau că ar fi frumos. Nu pot.
              Ăsta e motivul pentru care refuz cât pot de politicos cele mai multe lepşe primite de la ceilalţi. Că degeaba promit şi mintea mea refuză să coacă orice legat de asta. Sau coace dar prost.
              Aşa că încerc să-ţi spun că nu promit că scriu curând. Dar nici nu te refuz categoric. Dacă voi avea inspiraţia de a lega asta de altceva, cu cel mai mare drag şi cu încrederea că omul ăla merită să fie cunoscut.
              Dacă nu, pun linkul spre postarea ta în postarea mea despre altceva şi tot e bine.
              Seară bună şi ţie! Îţi mulţumesc!

              Apreciat de 1 persoană

  11. „Sună periculos, de sus până jos”, vorba fetelor de la ASIA. Dar și mie mi-a plăcut de sus până jos, recunosc. Bine scris. 👍👍👍

    Apreciază

  12. Multumim, Potecuta….

    Apreciază

  13. Ana Vlad zice:

    Eu am ajuns la concluzia că atâta ne căutăm, că nu mai avem timp de altceva. Și, ca de obicei, (re)găsirea va veni când nu (ne) vom mai căuta. Sper, cel puțin. Dar parcă e păcat să abandonezi căutarea, când ies așa poeme din ea. Și amintiri 🙂 Îți mulțumesc!

    Apreciază

    • Cred că asta a venit dintr-o căutare inconştientă. Că nu am răscolit după mine în momentele alea. 🙂
      Îţi mulţumesc, Ana!
      Cine ştie… poate că regăsirea aia vine şi singură. Când crede că e cazul. Sau nevoie de ea.

      Apreciat de 1 persoană

  14. Mona zice:

    Ca de obicei, ești perfectă în imperfecțiune 🙂 Na’ azi nu te-am ridicat în slăvi, deși m-am abținut cu greu 😉
    Te îmbrățișez și îți doresc o seară liniștită!

    Apreciază

  15. CARMEN zice:

    pline de emotie aceste versuri ❤ atâta emotie, ca se revarsa din inima prin ochii mei si-mi inunda sufletul…
    Multumesc pentru suavitatea clipelor petrecute alaturi de tine, aici, Potecuta draga!

    Apreciază

  16. clipederaidiniadulmeu zice:

    Eu am fost mereu mamă. Un fel de mamă de profesie. Cred că mi-a ieşit până la urmă.Am fost o mamă mai didactică, cu reguli de disciplină şi curăţenie. Acum am lăsat profesoratul, sunt doar mamă foarte iubitoare şi foarte iubită. Copiii mei spun că le-a prins bine profesoratul din mine şi nu îmi poartă pică. Regulile mele de altădată şi le-au însuşit si vin la mine să-şi încarce bateriile. Aşa spun ei, chiar şi Andreea, soţia lui Cosmin căreia nu-mi place să-i spun noră.

    Apreciază

  17. tink3rbe11 zice:

    Waw, parcă m-am învârtit într-un carusel.
    Un cerc mare și perfect. Așa am perceput eu.. azi.
    Zi frumoasă Potecuto!

    Apreciază

  18. Alex zice:

    Minunate și emoționante versuri. Are dreptate Petru, visul tău a mișcat imediat și visurile noastre, ale cititorilor tăi. Și uite așa ne-am amintit de acel „ieri” pe care acum îl vedem ca pe unul perfect, într-o lume magică a copilăriei, în care toate erau perfecte. Chiar și imperfecțiunile! Iar jocurile de-a școala… cred că le-am încercat cu toți! Cu păpuși, cu frați mai mici, cu ceilalți copii de pe stradă. Cel mai tare mă amuză amintirea unui joc din anii de școală, când am „construit” cu prietenul meu de joacă din vecini un „camion” într-o roabă, căreia i-am făcut pedale, schimbător de viteze, volan și oglinzi. Stăteam cu orele în roabă și atâta mai „bârâiam” din gură, până răgușea camionul. Mamele stăteau liniștite, știind că suntem plecați în „cursă” numai prin curtea casei. Frumos….tare frumos mai era…
    Numai bine, dragă Potecuță! 🙂

    Apreciază

    • Mă bucur nespus de mult că am trezit amintiri atât de frumoase şi de preţioase şi că le-ai împărţit şi tu cu mine, cu noi.
      Cred că acel camion va rămâne mereu în sufletul tău şi are un loc special acolo.
      Îţi mulţumesc mult, Alex!

      Apreciat de 1 persoană

  19. Anaphielle zice:

    Ah, ce frumos era jocul de-a şcoala înainte de ea! Îmi amintesc că o creasem perfectă, cu oameni blânzi şi cunoaştere infinită, dar realitatea a pătruns agresiv, dezgustătoare şi nemiloasă, dorind parcă să-mi distrugă fantezia. Însă această furioasă realitate nu ştia că îmi poate lua multe, dar nu şi imaginația perfect de imperfectă, cu linii strâmbe, poznaşe…linii inocente de copil.
    Te îmbrățişez, dragă Potecuță!

    Apreciază

    • Of, draga mea, ai răscolit!
      Da, o imaginam de poveste, aşa cum ne imaginam şi lumea în întregul ei. Realitatea însă a venit nemiloasă, cum spui.
      Te îmbrăţişez cu drag şi îţi mulţumesc mult!

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s