Simfonii în amurg

Seara îşi întinde cu mişcări delicate, ca o domnişoară de pension, voalul opac peste fruntea cerului senin. Luna, gătită ca de bal, sărută uşor cuprinsul încremenit în contemplarea strălucirii ei fără de pereche. Luceafărul, cu un diamant furat din luciul apei şi ascuns în buzunarul de la piept, e gata de întâlnirea din miez de noapte şi… întrerupem programul obişnuit pentru că qrfghtzv stai la bloc şi geaba chichirez vorba aia dacă nema putirinţa aşa că mai uşor cu poezia şi figurile de stil pentru că, ai ghicit, stai la bloc. „În oraşul cu floare de tei, mai aud şi acum paşii tăi”… ce minunăţie de vers şi de piesă şi câta utopia, frăţiuer! Vreau să ştiu şi eu oraşul ăla în care pe bune poţi auzi paşi. Trecuţi sau prezenţi, acum nu e loc de metafore, vorbim strict pe subiect. Să auzi aşa… troc, top, tropa-trop, tic-toc, tac, pac. Orice, numai să auzi. Paşi.

Cineva s-a înfipt în claxon şi a rămas aşa. Nu ştiu dacă e cazul să las gluma la o parte şi să-mi fac griji, ştiu că s-au întâmplat multe şi se pot întâmpla şi mai multe în fracţiuni de secundă. Staţi aşa… 5 minute leităr… am verificat de la distanţă. E o ea şi mişcă deci nu e cazul să-mi fac griji. Ecuaţia e simplă, nu avem bătăi de cap: maşina A, parcată cu fundu’n gărduleţul care împrejmuieşte blocul. Maşina B, cu fundu’n bara din faţă a maşinii A. În maşina A se urcă cineva şi vrea să plece. Constată repede că n-are pe unde. Claxonează scurt, ca şi cum în faţă ar avea o pisicuţă şi vrea să o sperie. Constată că măgăoaia din faţă nu-i pisicuţă şi nu s-a sinchisit de bip aşa că mai claxonează o dată, mai lung de data asta. Chestia din faţă tot nu se mişcă, ale naibii maşini care nu pleacă ele ca la comandă. Se prinde că poate a murit omul în maşină, că poate doarme sau e în stare de profundă meditaţie aşa că scoate centura, coboară, se duce la geamul şoferului. Surpriză, maşina din faţă e perfect goală şi perfect imobilă. Măi să vezi, ce chestie. Intră iar în maşină, iar claxonează scurt dar, aşa cum deja ne-am obişnuit, nu se întâmplă nimic cu maşina din faţă. Aşa că se înfige-n claxon. Şi stă aşa.

No, şi abia de aici începe showul adevărat. Maşina A urlă a jale şi dor, în jur apar ca din pământ doi, cel mult trei, experţi. Analizează cu mare atenţie maşina A. Cu la fel de mare atenţie, trec la analizat maşina B. O privesc lung, îi dau ture de parcă încearcă să-i înţeleagă profunzimile, după care analizează spaţiul dintre ele şi dau verdictul cu un ton înţelept că tocmai au descoperit gălbenuşul din oul lui Columb: Nţ, nu e loc! Aplauze.
Pe la balcoane apar tot felul de capete: creţe, blonde, brunete, albe, rase, şuviţate, grizonante, cu coc, fără coc. Şi al meu. Şi concertul în si minor cu o voce care strigă nu mai claxona, bă, ca nebunul, alta că lasă omul să claxoneze, nu vezi că nu poate ieşi că l-a blocat şi alta care conchide da’ nu mai urlaţi şi voi că e destulă gălăgie. Simfonie!

Io atât vreau să zic. Ştiu că am mai povestit un astfel de episod dar nu-s eu de vină că se repetă. Şi dacă tot se repetă şi eu, victimă colaterală, fără stropuleţ de vină că nu făceam decât să stau tolănită-n fotoliu, cu ochişorii-nchişi, să visez frumos fără să dorm, am zis că-i cazul să mă implic, măcar să ştiu o treabă dacă tot am de suferit fonic.
Deci: următoarea investiţie majoră, înainte să aprobe ăştia absurditatea aia cu contribuţiile, va fi sub forma unui set de vuvuzele. Mă fac suporter şi ies în balcon şi suflu pe trei voci. Mă înscriu şi la cursuri intensive de scuipat seminţe. Huligani pân’ la moarte, ale, ale, ale!

Da’ pân’ atunci, nu are cineva pus deoparte un oraş pentru potecuţă? Dar sunt puţin cam mofturoasă, vreau un oraş ca ĂSTA, nu altul. Mno, cât am scris eu, a tăcut şi claxonul, semn că totuşi mai e o speranţă. Şi că seara îşi întinde cu mişcări delicate, ca o domnişoară de pension, voalul opac peste fruntea cerului senin. Luna, gătită ca de bal, sărută uşor…

Foto