Ning copaci, se scutur’ palme

Modelez, dintr-un pumn de lut imaginar, un paravan între mine şi restul lumii, să-mi pot trage sufletul de mâneca ce-i atârnă la încheietura stângă. Aleg varianta simplă, cu ce am la îndemână, fără să pornesc roata olarului ce-şi pune dorurile-n palme şi le lasă să nască ulcior ce va fi cândva mângâiere pentru însetaţii vremii. Nu am decât pleoapele dar e suficient. Aşa cum, uitate deschise, pot fi fereastra ce-ţi arată lucrurile, oamenii, viaţa, după cum vor să se prezinte şi după cum vrei să le vezi, odată închise, aceleaşi pleoape îţi dezvăluie lucruri, oameni, viaţă, aşa cum sunt şi aşa cum vrei să le înţelegi. Nu fac decât să închid o clipă ochii şi dospesc gânduri în căuş de palmă caldă şi las tăcerea să se aşeze încet peste cuvinte, fără să le tulbure, cum numai nopţile de vară ştiu să se lase peste satele bătrâne, în vârful picioarelor şi în şoaptă, să nu le tresară încremenirea.

Cred că ninsoarea asta venită parcă să întrerupă spectacolul pueril din parcuri e de fapt praful fin pe care strămoşii şi-l scutură de pe degete după ce şi-au aerisit odăile scăldate-n miros de sărbătoare. Au frământat cozonaci şi au copt pâini mari şi rotunde la focul mocnit al dragului de noi, cei ce rătăcim pe-aici. N-au vrut să ne deranjeze, n-au vrut să murdărească întinderi. Cum au tot făcut secole de-a rândul. Dereticau cu gesturi mărunte, să nu facă zgomot să-şi trezească mai întâi copiii şi apoi nepoţii şi îşi lăsau încălţările afară, să nu murdărească în vreun fel, cu venirea lor, covoarele celor deveniţi mari şi mutaţi prin oraşe prea abstracte pentru paşii lor discreţi.
La fel au făcut şi acum. Ne-au tăcut, abia au respirat ca să nu ne strice somnul şi au aşteptat cuminţi să ne întoarcem la ale noastre ca să-şi vadă şi ei de ale lor. Au măturat podele şi acum, de-acolo, se scutură de făina de pe mâini iar noi, aici, strigăm nemulţumiţi că ne ninge…

Un copil se chinuia azi să adune zăpada întinsă abuziv peste un petic de iarbă proaspătă ce legăna, până mai ieri, petale fragede căzute din copacul ce-şi căuta-nflorirea pierdută-n bătaia vântului. Ştiind că sub zăpada aia ce acum stătea în mânuţele lui a stat zgribulit verde crud amestecat cu roz pal, m-am întrebat ce va fi bulgărele ăla? Zăpadă modelată sau suflet scurs din primăvară? Sau poate amândouă. În fond, poate că şi florile scuturate prea devreme trebuie să se ducă undeva atunci când sensul lor se mută-n rod zemos, şi poate că s-au ridicat mai sus decât le e permis şi au fost împinse-napoi.
Sau poate că cineva, vrăjit de gingăşia lor, le-a mai dat o şansă la rămas bun, le-a trimis să-şi mai sărute o dată ramul care le-a născut dar din greşeală le-a presărat şi peste noi. Dar noi suntem ocupaţi să ne acoperim şi umeri, şi frunţi, şi mirări.

Un domn între două vârste gesticula precipitat şi îi spunea cuiva la telefon, pe un ton iritat, că e aiurea, nici anotimpurile nu mai sunt ce-au fost. Am încremenit o clipă ca şi cum m-ar fi certat pe mine, ca şi cum şi eu sunt vinovată pentru asta. M-am întrebat dacă noi mai suntem cum am fost şi imediat, un alt gând m-a făcut să tresar.
Suntem măcar cum am fi vrut să fim? Şi atunci, de ce-i reproşăm primăverii că şi-a permis o clipă să nu mai fie primăvară?

Foto