Lumânări la porţi

Aţi strâcat iar atâţia amar de bani şi doar v-am zâs că avem tot ce ne trăbă aici, nu trebuia să vă mai cheltuiţi cu noi! Era modul în care îi dojenea bunica pe ai mei de cum deschideau portbagajul maşinii abia parcate în faţa porţii. Era felul ei de a ne întâmpina în vacanţa de Paşte. Bunicul, pus mereu pe şotii, lua cât de mult putea cu două braţe, apoi striga din poartă no, mulţămim frumos pentru vizită, ne pare rău că nu mai puteţi sta pe la noi dar vă aşteptăm şi cu altă ocazie. Era Joia Mare şi era atât de acasă, încât parcă şi ţâţâna porţii scârţâia a bun venit. Curtea era măturată, iar „olendrii” aranjaţi de-o parte şi de alta, ca nişte străjeri de încredere, lăsau soarele încă timid să se joace cu câteva umbre firave pe bucata de ciment care ne purta paşii spre căsuţă, adică o bucătărie şi o cameră „de zi”, devenită, în timp, singura pe care o foloseau.

Casa proaspăt văruită mirosea a curat şi a alb. A dor şi-a sărbătoare. A aşteptare şi-a bucurie de revenire. Pe masă, într-o ulcică de lut, liliacul îmbina nuanţe şi din alb şi mov năştea un curcubeu-punte-ntre două lumi.
Făceam apoi turul grădinii îngrijite şi ne indicau precis locul din care urma să mâncăm zarzavaturi, urma să culegem roşii, castraveţi, ardei, ceapă, cartofi, usturoi. Despre truda lor nimic. Nu le-a fost greu. Nu sunt obosiţi. Şi dacă o vrea Bunul Dumnezeu, anul ăsta se fac şi mai multe poame. Anul trecut o dat cu chiatră şi nu s-or mai făcut. Nu vor mult. Nu cer decât să fie de-o dulceaţă. Şi de-un ghinars. Ne descriau cum a explodat cireşul în floare dacă sărbătoarea cădea după momentul înfloririi. Ca o mireasă, atât de mândru a fost!
Ne mai spun că o găină a şchiopătat şi a trebuit tăiată, pe alta a luat-o hrău’ dar în rest, toate-s bune. De ei nu ne spun nimic. Pe ei nu i-a durut nimic, despre când şi cât au schiopătat, nu se vorbeşte. Peste durerile lor se aşternea tăcerea.
No, haideţi să cinăm oţără! Omu’ mieu (nu găsesc nicicum semnul ăla, e un n lung, ca să reproduc pronunţia exactă), ţâie îţi încălzăsc un blid de zamă de urzâci că mâne nu să mai mâncă urzâci şi să le gătăm ‘ia sară. La copii le dăm ce vor ei să mânce că dacă nu postăsc, să mânce ce le place lor.
Peste sat, seara se lăsa ca o mângăiere pe frunţi aplecate a ostenire şi tâmple ninse-n aşteptare. La masă, în şoaptă, se mulţumea şi apoi se făcea o cruce mare, largă, de parcă ar fi vrut să ne cuprindă pe toţi între cele două braţe tremurânde. Se făceau apoi planuri pentru a doua zi, vineri. Vinerea Mare.
Ei redeveanu tineri. Ai mei redeveneau copii. Eu pătrundeam în lumea mea de basm cu fiecare pas făcut în ograda lor.

Cu voia voastră… –va urma–

Sursă foto