Noaptea încă nu şi-a ridicat perdeaua de tot, o mai leagănă puţin, să nu ne scoată brusc din lumea viselor chiar dacă suntem deja în plină stradă, pierduţi printre cei care îşi grăbesc paşii încercând să se ascundă de frig. Se poate visa şi în aceste condiţii, ştie noaptea ce ştie… Cu cât înaintez, rămân tot mai puţini cei care mă însoţesc. Unii intră pe prima străduţă pe dreapta, alţii cotesc stânga, alţii urcă în autobuze. Aşa o fi şi în viaţă? Pe măsură ce „înaintăm” rămânem din ce mai singuri? Sau anii care trec ne fac să ne simţim stingheri printre cei mulţi? Vorbesc cu mine să nu mă rătăcesc, prea grele întrebări îmi adresez la o oră atât de „mică”. Nu ştiu să-mi răspund, mă dau bătută de data asta şi am o scuză :
ceva mi-a distras atenţia, un „hâşâit” pe care, de la distanţă, nu-l puteam identifica. Pe măsură ce mă apropiam de „sursa” zgomotului, misterul începea să nu mai fie atât de greu de desluşit. Cineva se lupta cu o lopată pe zăpadă. L-am zărit prin gardul vecin, mic de statură dar „îndesat”, cu o căciulă trasă pe frunte cu papuci pe care abia îi târâie după el şi o vestă care nu pare a lui. O voce feminină dar răguşită, sparge, dintr-o dată, fărâma de linişte dintre două lopeţi aruncate pe asfalt :”dă prima dată de la poartă că după aia se adună şi nu o mai iei”. „Vezi, măi omule, în colţ nu ai adunat”, „măi omule, nu mai da, măi, de pe mijloc, dă şi tu din partea aia”. Am identificat repede şi sursa acestor indicaţii preţioase, o femeie masivă, cu un capot închis la culoare, stătea în uşa casei, cu o mână în şold şi cealaltă sprijinită de uşă. Lumina de deasupra uşii cădea într-un mod nefericit pe ea şi o făcea să pară mai mare decât este, altfel o femeie delicată, sunt sigură de asta. 🙄
Bărbatul răspundea aproape de fiecare dată, ca teleghidat, „da, mămicule, am auzit, dau acum şi acolo”, „imediat, mămicule, ajung şi în partea aia”….
Nu ştiu cum s-a terminat scena şi îmi pare rău că nu am reuşit să asist până la final dar cei câţiva paşi pe care i-am făcut până am ajuns la muncă au fost însoţiti de un refren venit parcă de nicăieri „frunză verde de mohor, cine m-o pus să mă-nsor…of, da’ până când?….”
Mi-am pus cafeluţa, m-am lipit de calorifer şi m-am gândit la „mămicule” şi la „măi omule”, la cât de fericiţi trebuie să fie ei. Sub praf de stele, ei doi, singuri în noapte, ea luminată de un bec aproape orb, el făcându-i cărare prin zăpadă. Ea ghidându-i paşii, el şoptindu-i dragostea…. Mămicule şi măi omule sunt, cu siguranţă, romantici incurabili 😀
Mda, dincolo de această secvenţă plină de emoţie, am ajuns la concluzia că cine se trezeşte de dimineaţă… ajunge primul la lopată.
„Păi de-aş mai hi’ iară ficior, nu m-aş grăbi să mă-nsor…. ei, hai, lumeeee”
Ai reusit sa-mi descretesti fruntea :)) Ai scris fabulos, haios, cu mult tâlc.
Vezi, de aia nu mă mărit eu… ca sa nu ajung o asemenea napasta pe capul vreunuia 🙂 Ca veleităţi din astea aş cam avea…
Zi frumoasă ţie!
ApreciazăApreciază
Mă bucur mult şi tare îţi mulţumesc!
Stai liniştită, le am şi eu. Dar noi suntem nişte delicate şi le mascăm bine 😀
O zi liniştită!
ApreciazăApreciază
Vezi, de aceea eu nu imi doresc sa stau la curte. 🙂 Nu trebuie sa dau indicatii si pentru lopatatul zapezii :))
ApreciazăApreciază
😀 😀 Cel mai bun motiv!
ApreciazăApreciază
Asa sunt mai linistita 🙂
Nu am curte, nu am zapada. Nu trebuie sa imi pun talentele in aplicare 🙂
ApreciazăApreciază
Esti tu fata finuta! Cine vrea, le pune oriunde. Dar asa e cand ai suflet bun …
ApreciazăApreciază
Știi… până la urmă cu ”mămicule”, ajungi la : Hai de-mi dă un ajutor/de nu zău că te omor!… ști cum e cu cicăleala… cel puțin eu mi-aș fi ieșit din pepeni…
ApreciazăApreciază
Dacă nu şi-a ieşit la timp, nu mai are şanse
Deşi… cu calmul ardeleanului…. 😀
ApreciazăApreciază
Pe mine ma cam zgarie pe timpan termenul „mamicule” , „mami” , „mamicutza”…bleah , dar uneori am parte si imi urca tensiunea de draci….deci nenea era la lopata si tanti dadea indicatii! 😀
ApreciazăApreciază
Ana, nu ne putem….. vorba aia, în alinturile oamenilor. 😀
ApreciazăApreciază
Mda…asa e…fiecare cu problema lui… 😀
ApreciazăApreciază
Săracu’ om!
ApreciazăApreciază
Eh, le-o avea şi ei pe ale lui…. Ce să mai zic, la tăţi ne e greu… 😀
ApreciazăApreciază
La unii foarte greu 🙂
ApreciazăApreciază
Asta-i genul de cuplu, in care el ii trage o lopata, si este declarat nevinovat . 😆
ApreciazăApreciază
😀 😀
Mi-e greu să cred că e în stare… eventual să spună înainte „scuze, mămicule, dar te voi trosni puţin…”
ApreciazăApreciază
:)) asta-i chiar tare!
ApreciazăApreciază
:))) baiat educat !
ApreciazăApreciază
Cine nu are comandant… să-și caute. Sunt unii care fără un imbold mai susținut și indicații pe măsură, nu le dă inima sau nu le merge mintea să facă treabă. Fiecare cu rolul lui! 🙂
ApreciazăApreciază
Mda, unii au nevoie permanentă de cineva care să le spună „inspiră”, „expiră”, „bea apă”, etc.
Şi sunt alţii care trăiesc cu impresia că, fără ajutorul lor, nu le poţi face pe cele de mai sus.
Cum spui tu, fiecare cu …rolul 😉
ApreciazăApreciază
Hmmm! Nu prea par fericiti. Isi sprijina frustrarile pe spinarile lor batatorite, facand din viata celuilalt doar o carja nefolositoare.
Insa imaginea surprinsa de tine face mult mai mult de atat. E greu sa imbatranesti frumos atunci cand nu esti langa cine trebuie…
ApreciazăApreciază
Sunt convinsă că e foarte greu. Păcat că au adunat frustrări, păcat că aşa decurg zilele lor. Cine ştie câte le-au mai rămas….
O seară frumoasă!
ApreciazăApreciază