Când Crăciunul era mai alb

24 Decembrie. Ştiam că bradul este împodobit de Moşu’ aşa că era nevoie de o „regie” ca să poată fi împlinită, cu succes, „misiunea”. Nu ştiu cum reuşea tata dar de fiecare dată bradul pe care îl aducea era imens. Şi când spun imens nu exagerez deloc. Pentru a intra în casă trebuia tăiat mult. Şi pentru că vârful nu putea lipsi, se făcea muncă de tâmplar. Toate astea, evident, în lipsa mea. Bunicul era chemat să îndeplinească funcţia de „ţinut copilul departe de casă”. Mă gândesc acum, săracul, câte avea de făcut şi el în ziua aia şi cât efort depunea ca să poată veni să mă plimbe pe mine. Pentru mine era o bucurie şi nu înţelegeam nimic în afară de faptul că eram scoasă afară cu sania. Mama mă înfofolea, mă aşeza pe sania făcută de bunicul şi eram gata de plecare. Sania era confort sporit, dotată cu spătar cu burete, tapiţat de bunica. Din două motive am ajuns să beneficiez de asta.

Primul era răsfăţul bunicilor că doar eram singura nepoată, al doilea, mai practic, din siguranţă. Cu un an înainte, la o plimbare, am adormit pe sanie şi la un „hop” am căzut. Zăpadă mare, eu cât un dop, bunicul cuprins de gânduri, a „văzut” că nu mai sunt numai când l-a întrebat cineva de ce plimbă o sanie goală. Panica a trecut repede când m-a găsit, tot dormind, cu nasul în zăpadă aşa că ştiu doar din povestiri, nu m-am simţit neglijată.  La o astfel de plimbare l-am pus pe bunicul în încurcătură când am întrebat de ce nu cade luna, de ce este agăţată. Nu ştiu ce mi-a răspuns dar sigur nu m-a lămurit.
La întoarcere, în casă era cald şi linişte. Mama se grăbea să termine treaba în bucătărie, tata se ocupa de pahare şi sticle pentru colindători. Am intrat în sufragerie şi am rămas blocată pentru câteva minute după care am început să plâng, semn că sensibilitatea de care dispun şi azi, m-a „chinuit” de mică. Bradul meu mă aştepta cuminte, plin de globuri, beteală, bomboane şi un fel de „tăiţei” din hârtie care dădeau impresia de nins. Aveam instalaţie într-o singură culoare dar şi asta, pe vremea aia, era semn de „avuţie”. Nu mâncam bomboanele pentru că erau îngozitor de tari şi dulci şi nu le puteam muşca dar eram curioasă ce ascundea staniolul acela colorat aşa că, de la an la an, punea mama vată în staniol şi le punea la loc în brad. Făceam pasiuni şi pentru globurile din sticlă deşi cele din plastic erau mai colorate, atât de mult îmi plăceau încât le strângeam în pumn şi le spuneam „dagă, dagă”…. S-au împuţinat şi ele şi am rămas cu cele care nu au cedat mânuţei mele.
Pe Moşul îl primeam cu sufletul mic, mic. Venea în carne şi oase, cu o mască ce îmi dă şi acum fiori. Probabil simţindu-se vinovată de faptul că vecinul nu a găsit ceva mai frumos, mama îmi explica înainte de venirea lui că moşul e bătrân şi poate e puţin urât dar e tare bun la suflet, e obosit şi trebuie să avem grijă de el că are de mers la toţi copiii lumii şi nu trebuie să fiu speriată de el. De atunci cred că mi-a sădit în minte ideea de oameni frumoşi la suflet în ciuda chipului chinuit. Mă speria, în ciuda vocii calde a mamei dar nu plângeam şi mă străduiam să spun poezia frumos şi clar. Cadourile erau învelite în hârtie albă şi ascundeau dulciuri, hăinuţe sau păpuşi. Eram fericită. Moşul se întorcea apoi fără mască şi fără hainele de moş şi ciocnea un pahar cu tata dar eu îl vedeam doar pe vecinul meu şi nu bănuiam nimic. Abia mai târziu, peste ani, o aluniţă pe fruntea moşului şi pe fruntea vecinului, mi-a dat de gândit dar nu am întrebat nimic.
Colindătorii erau primiţi în casă şi se cânta toată noaptea, veneau (uff, dacă scriu ţigani e de rău?) cu instrumente şi mă fascinau. Ciudat era că, în meseria lui, tata un an întreg se cam „lupta” cu ei. Atunci însă erau trataţi ca orice alt musafir care venea să ne colinde. Şi după ce am crescut am înţeles de ce. Am văzut şi cum se colindă aproape în şoaptă pentru că sufletul a rămas intact în ciuda vecinilor care aşteptau orice pas „pe lângă” pentru a face rău celor ce simţeau româneşte şi mai aveau frică de Dumnezeu. Cu uşile închise, fără vioară, chitară sau acordeon, „o ce veste minunată” s-a murmurat totuşi în apartamentul micuţ care găzduia cu drag colindători voioşi.
Au trecut anii şi eu eram cea responsabilă cu împodobitul bradului. Prima podoabă era cea pe care am şi luat-o şi cu mine, singura pe care am luat-o când am plecat de acasă şi care a fost aşezată în brad de la primul meu Crăciun, aveam 10 luni. Atunci când am deschis cutia să o iau cu mine, încă mai erau firişoare de hârtie din acei „tăiţei” de care vă spuneam. Dacă ar putea ele povesti câte au văzut……
Am mai împodobit brazi de atunci, mai mici sau mai mari dar cu sufletul strâns. Bunicul nu mai e, l-aş scoate acum la o plimbare prin zăpadă, i-aş sprijini braţul şi l-aş ajuta să păşească încet, i-aş aranja fularul la gât şi i-aş mulţumi pentru toate zilele în care lăsa toată treaba lui şi alerga la noi să mă scoată afară. Pe tata l-aş ruga să îmi pună vârful argintiu în brad şi l-aş ruga să mă ierte pentru toate Crăciunurile în care nu am mai putut ajunge acasă. Dar nu mai pot. Nu pot decât să mă străduiesc, aşa cum făceam cu Moşul, să nu mai plâng când îmi bat colindători la uşă şi să întreb : „unde sunt, Doamne, cei ce nu mai sunt?”
Să aveţi o zi de poveste!