Când Crăciunul era mai alb

images24 Decembrie. Ştiam că bradul este împodobit de Moşu’ aşa că era nevoie de o „regie” ca să poată fi împlinită, cu succes, „misiunea”. Nu ştiu cum reuşea tata dar de fiecare dată bradul pe care îl aducea era imens. Şi când spun imens nu exagerez deloc. Pentru a intra în casă trebuia tăiat mult. Şi pentru că vârful nu putea lipsi, se făcea muncă de tâmplar. Toate astea, evident, în lipsa mea. Bunicul era chemat să îndeplinească funcţia de „ţinut copilul departe de casă”. Mă gândesc acum, săracul, câte avea de făcut şi el în ziua aia şi cât efort depunea ca să poată veni să mă plimbe pe mine. Pentru mine era o bucurie şi nu înţelegeam nimic în afară de faptul că eram scoasă afară cu sania. Mama mă înfofolea, mă aşeza pe sania făcută de bunicul şi eram gata de plecare. Sania era confort sporit, dotată cu spătar cu burete, tapiţat de bunica. Din două motive am ajuns să beneficiez de asta.

Primul era răsfăţul bunicilor că doar eram singura nepoată, al doilea, mai practic, din siguranţă. Cu un an înainte, la o plimbare, am adormit pe sanie şi la un „hop” am căzut. Zăpadă mare, eu cât un dop, bunicul cuprins de gânduri, a „văzut” că nu mai sunt numai când l-a întrebat cineva de ce plimbă o sanie goală. Panica a trecut repede când m-a găsit, tot dormind, cu nasul în zăpadă aşa că ştiu doar din povestiri, nu m-am simţit neglijată.  La o astfel de plimbare l-am pus pe bunicul în încurcătură când am întrebat de ce nu cade luna, de ce este agăţată. Nu ştiu ce mi-a răspuns dar sigur nu m-a lămurit.
La întoarcere, în casă era cald şi linişte. Mama se grăbea să termine treaba în bucătărie, tata se ocupa de pahare şi sticle pentru colindători. Am intrat în sufragerie şi am rămas blocată pentru câteva minute după care am început să plâng, semn că sensibilitatea de care dispun şi azi, m-a „chinuit” de mică. Bradul meu mă aştepta cuminte, plin de globuri, beteală, bomboane şi un fel de „tăiţei” din hârtie care dădeau impresia de nins. Aveam instalaţie într-o singură culoare dar şi asta, pe vremea aia, era semn de „avuţie”. Nu mâncam bomboanele pentru că erau îngozitor de tari şi dulci şi nu le puteam muşca dar eram curioasă ce ascundea staniolul acela colorat aşa că, de la an la an, punea mama vată în staniol şi le punea la loc în brad. Făceam pasiuni şi pentru globurile din sticlă deşi cele din plastic erau mai colorate, atât de mult îmi plăceau încât le strângeam în pumn şi le spuneam „dagă, dagă”…. S-au împuţinat şi ele şi am rămas cu cele care nu au cedat mânuţei mele.
Pe Moşul îl primeam cu sufletul mic, mic. Venea în carne şi oase, cu o mască ce îmi dă şi acum fiori. Probabil simţindu-se vinovată de faptul că vecinul nu a găsit ceva mai frumos, mama îmi explica înainte de venirea lui că moşul e bătrân şi poate e puţin urât dar e tare bun la suflet, e obosit şi trebuie să avem grijă de el că are de mers la toţi copiii lumii şi nu trebuie să fiu speriată de el. De atunci cred că mi-a sădit în minte ideea de oameni frumoşi la suflet în ciuda chipului chinuit. Mă speria, în ciuda vocii calde a mamei dar nu plângeam şi mă străduiam să spun poezia frumos şi clar. Cadourile erau învelite în hârtie albă şi ascundeau dulciuri, hăinuţe sau păpuşi. Eram fericită. Moşul se întorcea apoi fără mască şi fără hainele de moş şi ciocnea un pahar cu tata dar eu îl vedeam doar pe vecinul meu şi nu bănuiam nimic. Abia mai târziu, peste ani, o aluniţă pe fruntea moşului şi pe fruntea vecinului, mi-a dat de gândit dar nu am întrebat nimic.
Colindătorii erau primiţi în casă şi se cânta toată noaptea, veneau (uff, dacă scriu ţigani e de rău?) cu instrumente şi mă fascinau. Ciudat era că, în meseria lui, tata un an întreg se cam „lupta” cu ei. Atunci însă erau trataţi ca orice alt musafir care venea să ne colinde. Şi după ce am crescut am înţeles de ce. Am văzut şi cum se colindă aproape în şoaptă pentru că sufletul a rămas intact în ciuda vecinilor care aşteptau orice pas „pe lângă” pentru a face rău celor ce simţeau româneşte şi mai aveau frică de Dumnezeu. Cu uşile închise, fără vioară, chitară sau acordeon, „o ce veste minunată” s-a murmurat totuşi în apartamentul micuţ care găzduia cu drag colindători voioşi.
Au trecut anii şi eu eram cea responsabilă cu împodobitul bradului. Prima podoabă era cea pe care am şi luat-o şi cu mine, singura pe care am luat-o când am plecat de acasă şi care a fost aşezată în brad de la primul meu Crăciun, aveam 10 luni. Atunci când am deschis cutia să o iau cu mine, încă mai erau firişoare de hârtie din acei „tăiţei” de care vă spuneam. Dacă ar putea ele povesti câte au văzut……
Am mai împodobit brazi de atunci, mai mici sau mai mari dar cu sufletul strâns. Bunicul nu mai e, l-aş scoate acum la o plimbare prin zăpadă, i-aş sprijini braţul şi l-aş ajuta să păşească încet, i-aş aranja fularul la gât şi i-aş mulţumi pentru toate zilele în care lăsa toată treaba lui şi alerga la noi să mă scoată afară. Pe tata l-aş ruga să îmi pună vârful argintiu în brad şi l-aş ruga să mă ierte pentru toate Crăciunurile în care nu am mai putut ajunge acasă. Dar nu mai pot. Nu pot decât să mă străduiesc, aşa cum făceam cu Moşul, să nu mai plâng când îmi bat colindători la uşă şi să întreb : „unde sunt, Doamne, cei ce nu mai sunt?”
22Să aveţi o zi de poveste!

Reclame
Acest articol a fost publicat în Marţea de poveste și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

38 de răspunsuri la Când Crăciunul era mai alb

  1. Roxana zice:

    Offf, m-ai facut sa plang!!!! Iti doresc numai zile de poveste!!!

    Apreciază

  2. illusion zice:

    Ce frumos!!!

    Apreciază

  3. La Petite Fille de la Mer-july zice:

    Cum sa nu goleasca Mosul, tot sacul la tine daca asa radeai ?! :))
    Eu il pandeam pe Mos, dar niciodata nu l-am prins . Si invarteam eticheta cu numele de pe o papusa pe alta . Ba cea blonda cu ochi albastri, ba pe cea cu ochi caprui si rochia albastra . Eram cea mare si stiam citi, asa ca mama radea si ma lasa sa aleg . 😀

    Apreciază

    • Eu aveam două păpuşi negre şi nu le lăsam din mână. Acum mi se par urâte, nu ştiu ce vedeam la ele. Una era din plastic cu ochii mari 😀 Cealalată din cauciuc şi neagră neagră

      Apreciază

  4. Pishky zice:

    tare frumos… cuvintele tale transmit niște emoții ce nu pot fi descrise în cuvinte 🙂

    Apreciază

  5. Mugur zice:

    Am fost puțin mai norocos decât tine, căci pe la noi se putea colinda, chiar dacă la școală eram dăđaciți să nu o facem. Le cântam, ca și acum,pe toate cele ascultate la părinții noștri, atât prin oraș cât și acasă. Parcă era mai liniște la noi, sub poala munților.
    Vezi? deși mi-am spus și eu o porție de poveste, tot mai am amintiri, tot mă emoționez!
    Să-ți fie sărbătorile luminate!

    Apreciază

    • Mugur, în oraş se colinda. Dar tata era, în vremea aia, miliţian cu spirit liber, suflet bun şi creier nespălat. Şi asta era sinonim cu „ai încurcat-o, frăţioare”. Vecinii aveau urechi ascuţite aşa că era bine să fie precauţi….
      Mulţumesc, Mugur! Şi ale tale să fie liniştite şi pline cu bucurie!

      Apreciază

      • Mugur zice:

        Vezi? Chiar și aici erau diferențe, căci milițianul se purta asemenii nouă. Mergeam la colindat cu băiatul unuia! Iar orașul meu era unul mic, mai aproape de sat decât de oraș, doar că aveam industrie și eram stațiune balneară.

        Apreciază

        • Da, Mugur, ştiu. Ai mei s-au cununat religios noaptea, să nu vadă nimeni că miliţianul intră în Biserică. Dar ceea ce era considerat normal, pentru „unii” nu era. Şi colindatul în casa unui miliţian, se pare, era numai bun de raportat acolo unde trebuia. Dar, cum spuneam, au avut grijă ai mei să nu se lase ghidaţi de asta.

          Apreciază

          • Mugur zice:

            Nu ai impresia că ceva din c era atunci se repetă? Parcă iar suntem amenințați că, dacă nu uităm de tradiții, vom fi pedepsiți! Mie așa îmi sună, deși nu este nimic pe față. Încearcă să ne impună alte obiceiuri, suprapuse peste ale noastre, doar ca să le uităm!
            Dar mai vorbim, că prea am ieșit din subiect.

            Apreciază

  6. Andreotti zice:

    Tare frumos ai povestit…mi-ai dat drumul la robinetul cu amintiri și a început să curgă deja…

    Apreciază

  7. Ana zice:

    Ce haioasa si razacioasa erai cand ai cazut pe brad! 😀 😀 😀
    [asa trist….si zau ca acum sarbatorile astea sunt amarui]

    Apreciază

  8. Annaisss zice:

    Ce frumos … și mai ales partea cu adormitul pe sanie …
    Mi-aș dori și eu un Crăciun frumos dar, nu mai are farmec parcă nimic. În loc să văd lucrurile frumoase mai mult mi se pare că oamenii sunt din ce în ce mai ipocriți încercând de fațadă să fie mai buni o zi pe an …
    Nici măcar colindători nu mai sunt și, ăia care vin, nu se mulțumesc cu cât le dai (în cazul în care nu prea ai).

    Apreciază

  9. g.cojocaru zice:

    ce amintiri frumoase! Tare imi doresc sa le pot oferi si eu copiilor mei asemenea. E interesanta varianta cu facutul bradului in lipsa ta . La noi era altfel: traditia era sa il facem impreuna. 🙂 Si am multe amintiri frumoase si eu

    Apreciază

  10. Fie vorba doar între noi, trebuie să recunosc că m-ai emoționat până la lacrimi, deși mă țin tare și nu aș arăta-o nimănui! Multe din cele povestite de tine se regăsesc și în copilăria și obiceiurile de pe aici. Altele nu, dar face și asta din farmecul sărbătorilor. De pildă, la mine nu a venit niciodată Moș Crăciun, ci numai Moș Nicolae.

    Apreciază

  11. Aliosa zice:

    Frumos articol, placute amintiri !

    Sarbatori fericite !
    Cu stima,
    Aliosa.

    Apreciază

  12. childagain zice:

    Postarea asta mi-a încălzit inima a plâns, Potecuțo ! Tare mult seamănă copilăria ta cu a mea, deși nu în toate amănuntele. Dar bucuria bradului și a Crăciunului și a Moșului era și la mine.
    Și, nu am mai regăsit-o nicicând așa de curată și deplină ! Anii au luat, nu au adunat…
    Doar mai târziu, când priveam chipul băiatului meu de Crăciun, eram fericită pentru fericirea lui. Acum, și el a crescut, și nu mai are aceeași bucurie.
    Mulțumim că ne=ai reamintit de Crăciunurile copilăriei, și de ai noștri dragi !

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s