Cuvinte fără sens scrijelite-n noapte

Clipele se rostogolesc pe marginea secundarului şi, într-un gest fatal, se aruncă în adâncurile uitării.
Ca un puf de păpădie se ridică spre cer un gând rătăcit în negurile regretelor…
Adie seara şi se face frig în jurul tăcerilor absurde.
Mi-e senin în suflet dar mi-e gri-n privire…
Încerc să scap din braţele liniştii, mă sufocă şi mi-e amar…
Privesc în sus şi agăţ un vis de preaplinul unui nor.
Mă aşez pe podea, îmi încălzesc mâinile la flacăra amintirilor şi număr secundele care se sparg zgomotos în mii de ecouri.
Le adun cu grijă şi le recompun din dorinţe nespuse. Cu ele voi scrie apoi povestea.
Se vor grăbi să se ascundă-ntr-un „A fost odată…” iar eu le voi aşeza la umbra unui „o să fie…”
Între două clipe, între două ecouri şi două mişcări ale secundarului, ascult cum începe să se scrie povestea…