Sunt aşa cum scriu?

indexAm o mie de gânduri care se grăbesc să fie aşternute în spaţiul ăsta şi nu ştiu cum să le aşez într-o ordine cât de cât firească. O mie unu. Tocmai a mai năvălit unul peste celelalte şi nici ăsta nu e tocmai clar. Nu ştiu unde o să ajung în final cu postarea asta pentru că ceva îmi spune că ar fi mai bine să ies frumuşel la o tigară să-mi revin şi să-mi văd de treaba mea. Să-i las măcar azi pe alţii să scrie pentru că oricine ar face-o mult mai bine decât mine. Deşi sunt conştientă de asta, mă tot încăpăţânez să las urme pe-aiurea fără să înţeleg de ce. În fine, ăsta era doar unul dintre cele 1001 şi de la bun început am spus că sunt bune de rubrica „diverse”.
În şcoala generală aveam obiceiul, în cazul în care citeam o poezie sau o carte care-mi plăcea în mod deosebit, să răscolesc biblioteca părinţilor după o altă carte care să aibă pe copertă şi o fotografie cu autorul. Simţeam că astfel îl cunosc mai bine, că îl înţeleg mai bine.

Nu de puţine ori am fost dezamăgită pentru că nu avea nimic în comun cu chipul atribuit de mine acelei opere pentru că da, cu cât poezia mă emoţiona mai mult, cu atât adăugam trăsături dintre cele mai frumoase celui care a scris-o. Nu îi credeam tocmai din altă lume dar o simplă aluniţă, de exemplu, îi făcea prea comuni, prea umani şi prea departe de „idealul” creionat în mintea mea. Am primit apoi toate cărţile scrise de un autor tare drag mie în vremea aia cu autograf şi o scrisorică destinată mie. Ohooo, mult timp mi-a trebuit să înţeleg că era făcut şi el din carne şi oase şi că a luat simplu un stilou cu care a scris frumos „Pentru Potecuţa…”, că nu trăieşte nici el  într-un palat de cleştar şi nici nu e înconjurat mereu de tinereţe, iubire, veselie şi examene cu note mari aşa cum credeam eu.

Mai târziu, m-am îndrăgostit de o voce. În fiecare seară o ascultam la radio şi, evident, după un timp, vocea a primit şi o înfăţişare. Un tip înalt, bine făcut, brunet. Nu am şi nu am avut un „tipar”, nu ăsta e neaparat „genul” meu dar vocea aia numai aşa putea „arăta”. Am avut ocazia nu numai să întâlnesc „vocea” ci chiar să constat că părinţii ne sunt prieteni, că am fost, fără să ştiu, în casa lui, că… nu e nimic din ce credeam eu. Noi nu ne ştiam decât „din vedere” cum se spune, suficient însă să înţeleg că bărbatul înalt şi brunet era cu doar 3-4 ani mai mare decât mine, era puţin mai înalt decât mine (şi eu sunt micuţă) şi cât se poate de blond. În mod ciudat, brusc, nici vocea nu mai părea atât de bună. Iar când, peste ceva ani, am ajuns să şi schimbăm câteva păreri, am început să prind din zbor şi greşeli în exprimare, bâlbe, răguşeli. Atunci am închis radioul şi odată cu el a încetat şi povestea mea de iubire din fiecare seară, cu vocea misterioasă. A rămas prima mea dragoste şi anume Gary Cole cu a lui „Good night America wherever you are”.

Am trecut apoi prin etapa „e aşa cum scrie?” şi aici, ca să nu mă lungesc, amintesc doar de episodul Paulo Coelho. Nu m-a dat pe spate „capodopera” lui dar, recunosc, am căzut în capcana Alchimistul, carte care m-a făcut să cumpăr şi alte titluri. Bine că mi-a trecut la timp. Ştiam cum arată dar eram curioasă cum e el, dincolo de citate cu şi despre univers. Şi nu a trecut mult până când am avut şi întâlnirea asta, ceea ce, trebuie să recunosc, a demonstrat că omul avea dreptate când spunea că atunci când îţi doreşti cu adevărat ceva, tot universul contribuie la realizarea dorinţelor tale. 😀 Întâlnirea a pus punct perioadei Coelho şi nu pentru că m-a dezămăgit ci pentru că oricum eram deja plictisită de „filosofia” lui. În esenţă omul e chiar făinuţ.
Idoli nu am avut niciodată şi nici fan nu am fost. Nu ştiam cum. Ascultam muzică, aveam ceva trupe preferate dar nu prea se regăseau printre cei „la modă” în vremea aia, postere pe pereţi nu aveam, de leşinat nu am avut şansa să leşin la niciun concert aşa că nu intram în categoria de fan cu acte-n regulă. Şi poate, cumva, a contribuit şi faptul că am văzut câteva persoane pe care alţii îi văd doar la televizor, în ipostaze cât se poate de umane, de normale. Poate….

Acum. Să ajungem în zilele noastre şi anume la bloguri. Poţi cunoaşte o persoană numai citind pe blogul ei? Cu siguranţă da dacă nu postează numai filmuleţe sau poze de pe net. Şi dacă scrie sincer deşi e tardiv… Nu poţi minţi la infinit. Dar! Cât de important e pentru voi să şi vedeţi persoana pe care o citiţi zilnic? Cât de important e să ştiţi şi ce face acea persoană atunci când nu scrie? Influenţează asta calitatea textelor?
Şi… mi-e frică să întreb dar uite că o fac. Dacă eu sunt pentru voi doar o potecuţă, se cheamă că vă mint în vreun fel? Dacă nu e „transparenţă”, nu ne putem apropia doar prin faptul că scrierile ne sunt sincere? Întreb doar…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Din viaţă... și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

66 de răspunsuri la Sunt aşa cum scriu?

  1. Minunat articol, ca mai toate pe care le scrii, draga mea!
    Proiectările pe care le facem asupra altora, ne definesc de fapt propriile nevoi, așa că-i vedem pe alții în măsura în care credem că regăsim în celălalt partea care ne lipsește sau pe care ne-am dori-o evidențiată la noi.
    În virtual, ca și în viață, există riscul aparențelor, de aceea consider că este destul de important cât de mult investești ca și emoție pentru cel care scrie.

    Una este să te simți bine cu articolul și alta este să vrei să pătrunzi persoana. Poți avea mari surprize, pentru că o personalitate nu se conturează doar din ceea ce dorește să exprime, ci și din comportament, din relațiile cu ceilalți.Totuși, o primă impresie îți poți forma si de aceea și aici, ca și în viață, ai oameni lângă care te simți bine sau persoane lângă care nu poți găsi afinități.

    Nu vreau să monopliozez, așa că închei, salutându-te cu drag! Lângă tine mă simt bine și deschid cu mare bucurie fiecare pagină de articol, cu toate că nu te știu fizic…(presimt că nu aș fi dezamăgită)!

    Apreciază

    • Camelia zice:

      Subscriu intru totul! 🙂

      Apreciază

      • Subiectul oferit de Potecuța dragă, aduce la fileu o problematică a relațiilor din virtual și nu numai. Mulțumesc mult pentru susținere, Camelia! Știm că ar mai fi multe de spus…

        Apreciază

        • Camelia zice:

          Pentru nimic, Camelia. Chiar am scris un comentariu, după care l-am şters pentru că mi-am dat seama că aş spune, în esenţă, ceea ce ai spus tu. Dar, într-adevăr, este un subiect mai mult decât vast…Ar fi potrivit la o ceaşcă de cafea. Cine stie, poate intr-o zi…:) O zi frumoasă!

          Apreciază

    • Îţi mulţumesc mult, Camelia! Da, îmi era teamă să ating şi subiectul ăsta cu implicarea dincolo de o oarecare limită, cu nevoia de a cunoaşte mai mult decât, poate, ar fi cazul…
      În ceea ce mă priveşte, mă simt minunat pe foarte multe bloguri pe care le citesc cu drag. Şi zău că mi-e suficient cu rândurile pe care le găsesc. Dar aveam aceste nelămuri şi îmi doream să ştiu şi părerea voastră.
      Te salut şi eu cu drag şi te mai aştept pe potecuţele mele!

      Apreciază

  2. Mă bucur că am ajuns să răspund primul la întrebările tale, Potecuță. Chiar dacă părerea mea e comună și fără pretenția de a fi luată prea mult în seamă, cred că sinceritatea e cea care te apropie de cititori. Imaginea ne-o formăm fiecare după cum i-ar plăcea, și misterul e una din cele mai mari calități. În mintea mea vreau să rămâi mereu așa cum mi te închipui. 🙂

    Apreciază

    • Pentru mine contează fiecare cuvinţel şi chiar dacă nu mă pot ridica în răspunsuri la nivelul comentariilor, vreau să ştiţi că toţi îmi sunteţi dragi şi pentru mine nimeni nu are păreri „comune” sau de neluat în seamă. Aş vrea să păstrăm misterul, da… dar nu ştiu dacă nu cumva greşesc făcând asta…
      Mulţumesc tare mult, o zi minunată!

      Apreciază

  3. luciastroila zice:

    Potecuţo, pentru mine nu eşti doar o potecuţă. Eşti o femeie în carne şi oase şi după cum scrii, chiar o fată frumoasă 🙂 Mi-ar plăcea să te cunosc. Am învăţat şi eu de-a lungul timpului că nu te poţi aştepta ca omul din spatele cuvintelor să fie aşa cum scrie. Suntem doar oameni, cu defecte şi tare, cu bune şi rele. Uneori mai bătrâni decât ne e scrisul, alteori mai sluţi decât metaforele pe care le folosim. Dar scrisul ne caracterizează pe fiecare, dezvăluie de cele mai multe ori sufletul. Ori asta este partea cea mai importantă şi mai frumoasă a unui om.

    Apreciază

    • Draga mea Lucia…. Ce să mai comentez eu acum când ai scris atât de frumos şi ai sintetizat tot ce am încercat eu să scot în evidenţă?În primul rând îţi mulţumesc din suflet!
      Aşa şi e, contează sufletul aici şi asta ne face să ne apropiem şi, de ce nu?, să ne dorim să cunoaştem mai bine persoana dar nu prin a o vedea ci prin a reveni pe blogul ei. Şi eu aş vrea să ne cunoaştem, Lucia. 😉

      Apreciază

  4. Ana zice:

    Personal , ma bucur sa cunosc omul din spatele povestii , insa nu este o prioritate.Daca se poate sa facem cunostinta , nu refuz.

    Apreciază

    • Şi dacă „nu se poate”, e cu supărare? Nu, asa-i?
      Oricum, la o îngheţată noi trebuie să ne vedem că prea m-ai pornit, ţi-am spus doar că într-o seară, după ce am citit pe blogul tău, numai faptul că era închis magazinul m-a făcut să îmi protejez gâtul… 😀

      Apreciază

      • Ana zice:

        Pai sigur ca nu este cu suparare….cum sa fie? 😀 Am intalnit destule persoane cu care am vorbit via internet….unul dintre ei este al meu ca bradul , cu care am si ramas ,de un deceniu si putin…. 😆
        Si ne vom intalni vreodata la o inghetata sau la o cfea….ca numai Al de sus sau cum s-o numi treaba asta , poate intersecta drumurile unor oameni! 😉

        Apreciază

        • Ana zice:

          Si nu am avut niciodata curiozitatea sa caut omul pe internet….pur si simplu daca a dorit sa se arate , foarte frumos si bine , m-a bucurat decizia , daca nu a vrut…asta este , respectam hotararea omului…. 🙂

          Apreciază

  5. Mirela zice:

    Pe mine nu mă interesează cum arată proprietarul blogului, în general îl citesc pentru că îmi place și atât. Uneori îi văd într-o poză pentru că așa a vrut el, sau îl recunosc în blogosferă după ce mai demult îl avusesem în lista de amici de pe FB și îl știam, deși pe blog are acum o poză oarecare, impersonală. Nu am nimic împotriva postării de poze reale ale persoanei, dar nici nu insist să-i cer asta, pentru că nu contează, în general. Dacă vrei mai mult, poți să îl rogi în particular eventual să ți se dezvăluie, asta dacă relația tinde să se mute și în viața reală. Altfel, e ok să fii așa cum dorești, blogul cuprinzând fix cât vrei tu să oferi. Deci, e ok și așa, și așa . 🙂

    Apreciază

    • Am înţeles, Mirela, suntem în acelaşi „club”. Şi totuţş, nu există oare tentaţia de a „gugăli” pesoana în cazul în care avem un nume şi prenume fără fotografie? 🙄 Cam da… şi e cam mare.
      Să ai o zi frumoasă şi multe mulţumiri!

      Apreciază

      • Mirela zice:

        Dacă te referi la sensul propriu de gugăleală, adică de căutat exact cu motorul acela, eu n-am avut niciodată tentația asta, nici măcar când eram pe jena de Facebook și acolo toată lumea spiona pe toată lumea, în scop de scandaluri. Altfel, eu n-am deloc curiozități să răscolesc pe net după informații legat de nimeni, nici măcar legat de mine 😆 . Iar când la un moment dat am mai aflat lucruri despre oameni, îndrumată fiind de alții pe net, mi-a părut rău că am aflat unele detalii, asta dacă nu cumva erau fals postate pe acolo. Uneori viata asta online poate deveni foarte dezamagitoare.

        Apreciază

  6. cosmisian zice:

    Cred, Potecuta cu chip ascuns, ca noi suntem oameni mult mai complecsi decat simpla incercare de a ne pune pe „tava” in fata vreunui cititor spre analiza si concluzii. Adesea, cei pe care ii cunoastem sunt limitati la factorii ce-au condus la cunoastere. Pe unii ii cunoastem intr-un fel, lasand aspecte intregi ale fiintei lor altor persoane ce vor interfera diferit cu ei. Eu scriu. Ai citit ce scriu. Sunt cu siguranta mult mai mult decat scriu eu intr-o postare de 4 minute. Sunt oare diferit sau doar am nevoie sa fiu „intregit?! Nu sunt nici fals, dar nici complet aici. Cunoasterea vis-a-vis de blog am descris-o mai demult astfel:
    „chip din franturi de fiinta tu porti cand ma-ntalnesti,
    haine de discutii firave iti acopera trupul nevazut.
    am stat ascuns in fata-ti, doar ca tu sa ma gasesti,
    am contemplat formele sufletesti si dorul m-a durut.”

    Apreciază

    • Nu ne putem „expune” cu totul pe blog, e clar. Şi nu putem arăta cine sau ce suntem doar în câteva rânduri. Dar eu cred că o imagine nu poate contribui la impresia pe care fiecare ne-a facem citind un text. Mie, cel puţin, îmi e total indiferent.

      Apreciază

      • cosmisian zice:

        Dar, Potecuto, ai vrea asta? Eu as spune urmatoarele despre o imagine: Tu scrii frumos, ai un suflet frumos (nu e exemplificare, asta cred eu despre tine), dar pui o fotografie in care esti neingrijita. Cu siguranta as avea o reactie ce ar diminua impactul initial. Pentru ca, noi masuram nu ochii tai verzi, ci caracterul tau manifestat in tinuta ta, in prestanta ta. O fotografie cu tine ar intregi o imagine pe care nu vrei sa o intregesti, pentru ca noi nu sunt in nevoia de a intregi ceva. Noi nu suntem „intregi” in raport cu un punct care la randu-i este „ne”intreg, dar intregibil ;)) Nu m-ar deranja sa iti vad chipul, dar nu te stirbeste deloc in scris. Cel mai rau nu ar fi ca in fotografie sa ai esarfa verde si ochii albastii, ci sa stiu ca esti femeie si tu sa fii barbat (glumesc!). :* Continua sa fii ceea ce esti, ca e minunat pentru noi, in reteaua noastra de co-cititori.

        Apreciază

        • Multumesc pentru lamuri Nu aveam de gand sa ma „afisez” si in mare exact asta e si parerea mea. Dar indiferent de diferentele intre imaginea din mintea mea si cea reala, parerea despre un text bun ramane neschimbata. Am vrut doar sa stiu in ce masura ar conta.

          Apreciază

          • cosmisian zice:

            Si eu ma intreb adesea acelasi lucru. Despre mine pe blog scrie infim… cine sunt eu? Tu macar esti Potecuta hihihi, pe cand eu… ganduri neinfinite ;)) Onestitatea este fotografia ta nr.1. Blogul tau este un album al sufletului tau. Gandeste-te cat de superficiali suntem adesea in raport cu cei cunoscuti nou la nivel extern. Interiorul nostru rar le este cunoscut. Eu ma bucur ca mi-ai permis sa te „rasfoiesc”. Sunt cu ochii pe fiecare „fotografie” a sufletului tau.

            Apreciază

  7. Lia zice:

    Hmmmm, Potecuţo, atunci când citesc literatură, sau, mă rog, ceea ce este încadrat acolo, nu caut omul din spatele scrierii deoarece există şanse foarte mari să mă înşel. Mereu am delimitat omul de arta sa. Deşi prin ceea ce scrie, un autor de texte, vrând nevrând pune şi un pic din ceea ce este el ca om. Dar nu am căutat omul ci am luat ceea ce am avut nevoie şi ceea ce mi se plia sufleteşte sau mental în acel moment.
    Dacă citesc orice altceva pe un blog sau aiurea îmi imaginez că persoana care (a scris) scrie, o face sincer, simte ceea ce scrie, este una cu ceea ce încearcă să transmită… dacă minte, „păcatul” îi aparţine. Şi nu sunt vinovată dacă am fost, sau dacă m-am lăsat păcălită ;). Oricum, mai devreme sau mai târziu adevărul iese la lumină pentru că esta precum lemnul aruncat într-o apă, la un moment dat va pluti la suprafaţă.
    Am activat câţiva ani pe un site (de fapt pe mai multe)… mereu am căutat să nu uit că în spatele monitorului este un om, nu un nick-name. S-a întâmplat ca pornind de acolo să leg prietenii care au trecut graniţa virtualului… Aşadară, Potecuţo, pentru mine eşti şi vei rămâne o femeie frumoasă. Cert că mi-ar plăcea să te întâlnesc şi-n real.
    Îmbrăţişări din Maramu’, cu drag…

    Apreciază

    • Lia, nu vorbim de cazurile în care cineva se descrie ca fiind „tânără, blondă, 1,75, 90-60-90” şi de fapt e un moşuleţ sau un adolescent neînţeles, nu? 😀 E ok atunci. Se pot lega prietenii atunci când, aşa cum spuneam, cel care scrie te lasă să îl cunoşti fiind mereu sincer în scrierile sale. Adică nu încearcă să fie altfel decât e. Cu toate ale sale. În cazul ăsta, o poză contează cel mai puţin.
      Te salut şi eu şi cine ştie… poate vine şi ziua aia când bem o cafea în Maramu’, în Sighii sau oriunde în ţara asta…

      Apreciază

      • Lia zice:

        😀 Potecuţo, o fotografie nu înseamnă absolut nimic… poate fi orice chip de pe mapamond, doar nu-i greu de ajustat pe ici colo cu ajutorul photoshopului… mna, mai sunt şi din ăştia care se descriu macho man, sau ilene cosânzene şi-i vai de steaua lor. Sau sunt femei şi se dau bărbaţi ori invers… de când cu (ups) comunicările astea internautice, bloguri, siteuri… unii îşi scot la iveală multiplele personalităţi… Părerea mea este că au o problemă, ori suferă de singurătate şi sunt bieţi frustraţi în viaţa de zi cu zi, ori sunt bolnavi şi locul lor ar fi la „glumeţi”… oricât şi-ar căuta scuze, după mine n-au… chiar dacă ei or fi crezând că nu-i decât o joacă şi se amuză, alungându-şi plictisul şi singurătatea, înşirând baliverne.
        Dar, mna, mare-i grădina…

        Apreciază

  8. Pe unii ii citim numai pentru stil, nici nu prea conteaza ce ne comunica. Cred ca la astia nu ne gandim cum arata sau cum sunt in realitate, le dam doar o nota pentru impresia artistica si atat. pe altii, in schimb, ii citim mai ales pentru ce spun, pentru ca trimit un mesaj. Si atunci exista curiozitatea de a afla si cum e acea persoana in realitate, daca e sincer sau ne minte frumos.si daca citesti foarte des pe cineva nu se poate sa nu intuiesti cam ce fel de individ e, nu poate amagi la nesfarsit.
    Eu , una, cred ca personalitatea ta e mai pregnanta aici decat in „gara” si tu te exprimi mai liber, nu trebuie sa te armonizezi cu altcineva.Mie imi place „potecuta”!

    Apreciază

  9. Pingback: revelație, iar | prin preajma

  10. Sonia zice:

    Eu îți alătur mai degrabă dorul decât poteca. Și ce coincidență… am scris ceva asemănător pe blogul meu. Iar despre a cunoaște cu adevărat pe cineva… Nu, nu este suficient blogul… Uneori nici mâncatul unui sac de sare împreună. Sau o viață.

    Apreciază

    • Nu ma refer acel gen de cunoastere, Sonia. Pentru aia trebuie studiu elaborat. Ma intrebam in ce masura o fotografie contribuie la definirea unei persoane din spatele unui blog.
      O noapte linistita si multumesc!

      Apreciază

  11. OrhiKamyDeea zice:

    Potecuta, draga mea, un articol complet si minunat, dezbatut cu replici multe si grele. Am avut un sentiment ciudat citindu-l si simt ca trebuie sa iti scriu 🙂
    Am zambit mult citindu-l.
    Sti de ce?
    1) La inceputul meu pe blog, in urma unor ,,apelari,, particulare a altor bloggeri 🙂 mi-a iesit ,,Virtualul,,. M-am intrebat ce caut cu adevarat pe aici si am descoperit: caut o fila alba pe care sa imi imprastii cuvintele, caut libertatea de exprimare in scris, caut eliberarea sufletului meu care, de cand ma stiu, a constat in scris.
    Consider despre mine, despre tine, cat si despre multi cei care iti urmaresc tie postarile, ca nu mai suntem copii, ca nu mai credem in Feti-Frumosi sau Zane. 🙂
    2) Sunt curioasa cati dintre noi nu am trait experienta ,,virtuala,, ? Cred ca multi dintre noi, cei de pe virtual am cazut, candva, in tineretea trecuta a vietii noastre, in capcana ,,iubirii,, virtuale, iar cand am ajuns sa ne intalnim, real, ,,jumatatea,, inchipuita din spatele monitorului, nici macar prietenie nu a mai ramas intre noi, din secunda imediat urmatoare a despartirii, care a fost o experienta neplacuta. Sa faca un pas in fata toti cei care nu au o asemenea experienta la activ 🙂
    Daca sunt asemenea persoane, eu ii felicit anticipat. Inseamna ca au fost maturi si realisti si au inteles din prima ce inseamna virtualul.
    Daca, sunt si adolescenti, fara experienta de viata,care vor ajunge sau au ajuns, deja, sa citeasca articolul tau, le pot spune: ATENTIE, ATENTIE nu se stie cine e persoana din spatele replicilor care, aveti doar impresia, ca se impletesc ciudat deasupra sufletului vostru, ca de fapt sunteti imbatati cu apa rece.
    Si acum … cat despre ,,Sunt asa cum scriu?,,
    Unii au darul de a scrie minunat. Un prieten blogger, imi spunea ca are o ruda de sange care scrie pe ,,virtual,, Aici am eu dilema: ,,Ce facem atunci cand cunoastem real, personal OMUL care scrie? Cum ii mai citim scriitura fara sa ne gandim la OMUL din spatele ei?,, Eu nu pot sa citesc scriitura omului respectiv, fara sa nu citesc ceea ce scrie si printre randuri 🙂 si sa ma intreb ,, Ce sau cine l-a determinat sa scrie?,, Am intrebarea aceasta in minte pentru ca, eu, una, nu pot scrie fara sa ma implic si fara sa ma descopar, cumva, in postarile mele. Chiar daca nu in toate 🙂
    Si atunci, va rog, pe voi cei mai experimentati in ale scrisului, sa imi raspundeti mie, un incepator, daca se poate scrie doar ca ,,meserie,, sau se regasesc parti din suflet in scriere?
    Toti stim ca limba romana are sensuri multe, chiar si in propozitii scurte. La fel cum toti stim ca, atunci cand citim o poveste, o intelegem raportata la noi si ale noastre experiente 🙂
    Potecuta, imi esti draga si tu sti acest lucru. Si chiar daca sti ca imi esti prietena draga, nu te-am deranjat pe particular si nici nu o voi face, asa cum nu fac cu nimeni de pe blog, decat pentru a lamuri anumite exprimari nesigure 🙂 Da, a trebuit sa ii explic la prietenul meu virtual ca nu caut o relatie ,,on line,,, cand el a inteles gresit o exprimare a mea. M-am simtit vinovata ca a inteles gresit si atunci am avut un mic schimb de maill-uri ( 2, maxim 3 la numar) prin care am clarificat situatia si am ramas prieteni si putem sa ne lasam commenturi fara sa ne gandim ca vrem altceva unul de la celalalt.

    Apreciază

    • Mă bucur că ţi-a plăcut şi mai ales că ai zâmbit, îţi mulţumesc!!!
      Nu îmi doream să intru în subiecte atât de complexe cum e cel la care faci referire, nu vorbeam de relaţii aici pentru în cazul ăla se schimbă toate datele problemei. Vorbeam de mine, de tine, de toţi ceilalţi. Ne citim zilnic, ne „simţim”, ne comentăm. Simţim că lipseşte imaginea sau e suficientă cea pe care ne-am făcut-o noi despre cel care scrie? 🙄
      Eu nu mă număr printre experimentaţi aşa că aştept şi eu răspunsul lor 😀
      Şi tu îmi eşti dragă şi nu mă vei deranja niciodată dacă mă vei striga în particular, cu rugămintea să mă „tragi de mânecă” că e posibil să-mi scape mailul printre degete 😉
      Să ai o zi minunată!!

      Apreciază

      • OrhiKamyDeea zice:

        Cred ca, la momentul acesta, ne place sa citim ceea ce scriu cei pe care ii urmarim, iar daca ne tresare si se opreste in degete un gand, e si mai minunat. Eu, asemenea ganduri, daca sunt pozitive, nu le voi opri si le voi tasta la comment. In schimb, nu cred ca imi doresc sa atasez o fata sau sa ii atasez o insusire fizica celui/celei care scrie. Aici las totul sa ma atinga la nivel senzorial 🙂
        Iar ziua mea este minunata pentru ca ma faci sa ma simt un copil care are lumea la picioare 🙂
        E o senzatie minunata ce ma strabate 😉

        Apreciază

      • OrhiKamyDeea zice:

        🙂 Imi voi face timp, sa te invit la o cafea particulara, sau daca ai tu timp mai mult … eu accept invitatia din start.

        Apreciază

  12. R zice:

    Ca raspuns la intrebarile de astazi iti voi spune o scurta poveste (promit ca o scurtez pe cat posibil).
    Pe actualul meu cel mai bun prieten (am ajuns sa-l consder astfel pentru ca mereu a fost alaturi de mine, nu doar prin scris ci si fizic, atunci cand aveam mai mare nevoie de un umar pe care sa-mi plec capul si sa spun gratios „f***-i” si mereu el a fost cel care imi spunea „stiu kid, inteleg” si uneori fix de asta ai nevoie) l-am cunoscut pe un blog. Scria, scrie inca, frumos tare. Putin ingamfat si tafnos pe alocuri dar intregul text era frumos de-a dreptul. N-am avut niciodata intentia sau curiozitatea de a-l cunoaste. Dar cumva-cumva (nu mai stiu exact cum) am ajuns sa purtam discutii si inafara blogului. Si asa am ajuns sa ne cunoastem ceva mai bine. Am ajuns sa ne cunoastem putin cate putin unul in raport cu celalalt, nu doar luati separat si raportati la diferite trairi/experiente/persoane.
    Simplul fapt ca ne stiam, fie si asa, stiam fiecare ce a facut celalalt ziua trecuta sau toata ziua asta, prin ce trecem, daca suntem fericiti sau nu, daca doamna de la bilete ne-a zambit sau ne-a aruncat restul in scarba ne-a ajutat sa ne intelegem mai bine scrierile. Am ajuns sa vedem si dincolo de acele cuvinte frumos trantite pe „hartie”. Iar in timp am ajuns sa pricepem de unde ne vin anumite dorinte, de ce vrem cu inversunare „asa” si nu „altfel”.
    Imaginea celui care scrie nu este foarte importanta, noi ne-am vazut dupa vreo luna in care vorbeam aproape zilnic. Si a fost exact asa cum m-am asteptat si am fost aproape la fel cum si-a imaginat el ca sunt. A fost putin socat doar de infatisarea mea care aduce foarte bine cu cea a unei fete de 15-16 ani :))
    Iar tu, tu Potecuta draga, nu esti doar o potecuta. Tu esti Potecuta.
    Si nu minti. Imi pari reala si adevarata, palpabil de adevarata. Am prins drag de tine chiar din prima zi in care te-am intalnit in trecerea mea grabita prin Gara. Si stiu ca poate suna rasuflat dar mi-e drag sa ajung acasa de la o zi solicitanta de munca si sa fumez cateva tigari citindu-te. Sau dimineata cand ma trezesc sa bantui putin prin noile tale postari. Dar asta nu-mi da dreptul sa sustin ca te cunosc. Pot afirma doar ca esti o persoana faina tareeeeee.

    Apreciază

    • Sunt şi cazuri din astea fericite şi nu sunt tocmai puţine pentru că da, scrisul sincer apropie oamenii. Uite că şi tu ai confirmat că nu fost nevoie de „vizualizare”. Mă bucur că ai găsit o asemenea persoană care să îţi fie aproape la nevoie.
      Despre ultima parte… nu pot decât să îţi mulţumesc şi să te asigur că „dragul” e reciproc, altfel cred că nici nu aş putea fi eu, aşa cum sunt… 😉
      Data viitoare spune-mi când fumezi să aprind şi eu una, ne afumăm stereo 😀

      Apreciază

      • R zice:

        Eu cred ca e mai ok sa incerci sa cunosti un om din spatiul virtual fara a-l vedea la inceput. Daca-l vezi si e bun/buna (ca sa zic asa) sau are toate caracteristicile fizice care iti incata ochii, risti sa mergi spre sfera aia de „posibil partener de…”. Asa ca de cele mai multe ori e mai ok varianta asta. Cel putin asa am observat eu din „relatiile” pe care le dezvoltau apropiatii mei cu persoanele gasite cu ajutorul internetului

        Apreciază

  13. Mugur zice:

    Nu știu ce aș mai adăuga la cele scrise deja pe aici. Nu m-am gândit niciodată la imaginea fizică a celor pe care-i citesc, mai mult am încercat să apreciez ce fel de suflet poartă cu ei. Probabil că citind mai multă vreme un blog, pot să-mi formez o părere despre autor, niciodată completă, căci nu cred să fie vreun om să-și aștearnă sufletul pe blog ca în fața duhovnicului! Citesc un blog pentru ideile comunicate și pentru modul cum se încearcă transmiterea lor. Mi-ar plăcea să cunosc personal anumiți autori, să putem dezvolta anumite subiecte, dar nu este determinantă această dorință! Parcă tot mai frumos este să așez o umbră în spatele monitorului, căci aceasta lasă loc imaginației să lucreze din plin.
    Poate de aceea te urmăresc, pentru că ți-ai lăsat o umbră, pe care pot broda un suflet aparte!

    Apreciază

    • Am citit în urmă cu ceva timp o carte în care un el şi o ea ajung cumva dintr-o greşeală să corespondeze pe mail. După mai multe luni, fixează şi o întâlnire într-o cafenea fără a-şi vorbi sau fără „semne particulare”. Amândoi au fost acolo dar fără să se cunoască. A doua zi, îşi scriu din nou şi încearcă să ghicească fiecare cine era celălalt. Interesant dialogul lor. El îi spune ei ceva în genul „după modul în care scrii, eşti o persoană ordonată aşa că nu puteai fi doamna care avea pe masă foile împrăştiate şi scrum de ţigară pe lângă cana de cafea. ……… Prin excludere, nu puteai fi decât cea de la masa din colţ…etc”. Tare interesant descris modul în care poţi cunoaşte o persoană doar după cum scrie…
      „Umbra” îţi mulţumeste! 😀 O zi cât mai frumoasă!

      Apreciază

  14. Lady zice:

    Mie mi s-a intamplat de foarte multe ori ca „imaginea” reala a persoanei pe care o citesc sa imi influenteze opiniile. Habar nu am de ce s-a intamplat asa, dar am ajuns la concluzia ca prefer sa nu stiu cum arata „scriitorul” pentru ca se pierde tot misterul.

    Apreciază

  15. Bursucel zice:

    Ai vorbit așa de frumos despre Aparențe, Potecuță… Ei, da, deseori avem noi darul să înzestrăm personajele cu te miri ce atuu-uri, să le cocoțăm pe piedestrale și mai apoi să le cadorisim o cădere triumfală în colb! Și când te gândești că singura lor vină e că ne impresionează cu un Ceva aparte… 🙂
    Alchimistul m-a prins și pe mine. Târziu, e drept, dar cred că l-am citit la momentul potrivit. Totuși am o cârcoteală: universul ăsta e pus deseori în dificultate – dacă două persoane au dorințe contrarii legate de același problemă, se-alege praful de ajutorul pe care se scontează din partea lui… Mama ei de teorie imperfectă! 👿
    Eu recunosc – de când mă știu mi-s curioasă și-ncăpățânată pe deasupra. Și-mi place să cunosc oamenii. Le pun cerculețe deasupra capului deseori și asta nu e bine întotdeauna. Dar le găsesc scuze atunci când mă desumflă cu acțiunile lor și-mi spun că sunt eu prea nătângă. 😳

    P.S. Văd că am făcut varză din comentariul ăsta, dar nu mai șterg nimicuța! 😆 Enter!

    Apreciază

  16. dagatha zice:

    Hm…
    Sunt de părere că nu poți cunoaște niciodată pe deplin oamenii… nici în realitate, nici în lumea virtuală. Uneori am impresia că nici pe mine nu mă cunosc de tot! 😉
    Acum…cu blogul…Unii aleg să scrie pe blog sub protecția nonimatului. Fiecare are motivele sale. Acest lucru ar trebui să crească gradul de onestitate, nu? Scriu ce pot/vreau/știu pentru că nu e nimeni dintre cunoscuți să mă judece în vreun fel. Alții..,se afișează cu toate datedle pentru că țin la faimă, vor să fie cunoscuți, salutați pe stradă, poate au și visul unui succes maxim în domeniu.
    Evident, vorbesc despre extreme. Sunt cazuri și cazuri. De fapt, cred că fiecare individ are motivele/dorințele/aspirațiile/esxpectanțele lui.
    Uneori, odată cu trecerea timpului, simți nevoia, așa cum zici și tu, să VEZI cu cine ai stat de vorbă atâta timp. Sau poate doar să fii curios. Sau poate doar se întâmplă să te întâlnești.
    Am avut ocazia să văd și chipuri după ce a citit pagini.
    Am trecut pe lângă Adrian (buceginatura2000) când am fost într-o excursie în Bucegi. Era la o masă în fața mea. L-am privit câteva secunde și am avut senzația aia stranie că îl cunosc de undeva. Văzusem câteva poze pe blog cu ceva vreme în urmă. Discuțiile ulterioare au confirmat că așa era. A fost una dintre coincidențele alea care te lasă pe gânduri…
    Acum, că m-ai stârnit, mă tot întreb cum arată tiza mea 😉

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s