Domnul XO şi poezia ucisă

Domnul Vlădescu, aşa cum i se adresau oamenii care aveau cu el o legătură strict profesională, Tudor, cum îi spuneau prietenii, sau Tuto, cum îi spuneau ai lui, că aşa şi-a spus el prima dată numele, participa pentru prima dată la un eveniment deosebit de important în viaţa oricărui om care locuieşte la bloc: şendinţa cu locatarii. Locuia acolo doar de câteva luni, la etajul 5 din 10, vecinii erau mulţi şi el era prea ocupat pentru a apuca să-i cunoască.
Stătea retras, undeva pe ultima treaptă a etajului 1 unde s-au strâns, rând pe rând, aproape toţi. Sau cel puţin un reprezentant al fiecărui apartament din cele multe. A aflat despre această întrunire cu o zi înainte când, venind de la serviciu, a văzut de cum a deschis uşa blocului, la vizier, un anunţ scris cu litere mari şi îngroşate, cu roşu aprins, fapt ce a necesitat multă pastă de pix: IMPORTANT! A mai văzut scris, cu litere la fel de mari şi la fel de îngroşate, tot cu pastă roşie, PREZENŢA OBLIGATORIE!, aşa că a citit cu atenţie restul anunţului. A reţinut data, ora şi etajul şi s-a învoit de la muncă, să nu rateze acest eveniment. Ştia că prezenţa obligatorie putea să nu fie chiar obligatorie, în funcţie de toanele şefului, dar cu toanele unui administrator de bloc nu se glumeşte. Pe asta o ştia din blocurile multe prin care a trecut în timp.
A trecut peste privirile curioase ale doamnelor care de mult timp nu mai au altă treabă decât să afle cât mai multe amănunte din viaţa celor cu care-şi împart acoperişul blocului şi uneori liftul, de cele tăioase ale domnilor, soţii celor deja amintite, prietenoase ale domnilor mai tineri şi, în fine, indiferente ale studentelor care locuiau la etajul 7.

Era un bărbat între două vârste, cam rebel după părerea mătuşilor de la ţară care l-ar fi vrut însurat, că aşa se cade la vârsta lui, şi care au dat de mai multe ori bani preotului din sat, să-i facă băiatului slujbe, să-l vindece de o boală închipuită. Că asta credeau, că trebuie să sufere de ceva, altfel e imposibil ca la vârsta lui să nu-şi dorească o familie sănătoasă, cu copii şi cumnate şi cumnaţi, cu adunat în grup la tăieri de porc sau de moţ, la nunţi şi botezuri. Sau poate are băiatul cununiile legate, a spus una cândva şi le-a pus pe toate pe jar. Au căutat baba să-i dea-n bobi şi să-i descânte şi tot nu au reuşit să-l aducă-n faţa altarului.
El de fapt n-avea nimic. Trăia într-o lume a lui, cu iubite care-l părăseau sau le părăsea înainte să-i vină unuia ideea să facă şi pasul ăsta spre „rândul lumii”. Adevărul e că nu-l interesa absolut deloc rândul ăsta, el îşi vedea de viaţă în alte rânduri şi se amuza atunci când îi mai ajungeau pe la urechi apropourile rudelor cu chef de joc. Asta îl distra cel mai tare şi uneori făcea ce făcea doar să audă: şi? Când jucăm la nuntă? Ca şi cum de asta-s supărate rudele celor care nu se grăbesc să-şi facă o familie, că le iei bucuria sau chiar dreptul de a se arunca-n sârbe şi hore.
Îi plăcea să pună paie pe foc şi le răspundea: la mine la nuntă nu se va juca, tuşico, va fi o nuntă numai cu muzică de operă.

A înţeles rapid de ce era atât de importantă prezenţa acolo: altfel nu s-ar fi întrunit cvorumul necesar vacarmului în care s-a trezit ca într-un coşmar. Fiecare ţipa ceva, el nu înţelegea nici ce, nici de ce. Unii dintre cei mai tineri filmau cu telefoanele, studentele de la 7 chicoteau şi-şi mai făceau câte o cruce, aproape sfidător. Numai el stătea înmărmurit şi nu ştia în ce direcţie să se concentreze, să prindă măcar un fir de discuţie.
A reuşit, într-un final. Se cereau bani, iar bani, pentru ceva reparaţii. N-a mai apucat să înţeleagă şi despre ce reparaţii era vorba, a cedat sub presiunea revoltei iscate parcă la un semn nevăzut de nimeni şi a reuşit să-i transmită administratorului că trebuie să se întoarcă la muncă, că s-a învoit doar pentru o oră. Nu i-a mai spus că o oră s-a pierdut cu bârfe şi înţepături despre câţi musafiri au unii, câte feluri de mâncare fac alţii, cât de deranjaţi de mirosurile de mâncare sunt cei cu bile sensibile, despre câte maşini au unii şi de câte ori duc gunoiul cei care nu-l aruncă direct pe geam.

Dar abia după ce s-a scuzat şi-a dat seama de gafa făcută. Acum nu mai avea de ales, în casă nu se putea întoarce deşi nici la muncă nu mai era aşteptat, fiind una dintre zilele bune ale şefului. I-a zis: Tudore, asta-i treabă de om gospodar, nu e joacă. Du-te şi pune-te la curent cu babele, să ştii de cine te fereşti când le pui la curent pe bucăţicile din bloc. Şeful a râs, el a râs, toată lumea a râs. Şi a rămas să le povestească a doua zi despre ce era atât de important la acest eveniment deosebit de important.
Acum nu-i mai venea să râdă, că nu ştia unde să meargă, dar ştia că trebuia să fie văzut ieşind din bloc, nu urcând în casă.
S-a dus în parc. S-a aşezat pe o bancă şi s-a gândit mult la cât de înverşunată a devenit lumea în universul ăla mic, al blocului. Şi cât de înversunată e lumea-ntreagă, în universul puţin mai mare, al străzii, al cartierului, apoi al oraşului, al ţării, al lumii şi al universului întreg. Cât de tare se supără oamenii şi numai pentru că vecinul şi-a scos ficusul la uşă, că-i lua lumina din sufragerie. Sau că un alt vecin şi-a pus termopane maro şi de afară se vede urât, nu se asortează cu cele albe ale tuturor celorlaţi.
Îşi dorea să facă ceva, să-i scoată puţin din lupta asta continuă de om cu om, suflet cu suflet, o luptă pe care, în fond, fiecare o duce cu sine, un război absurd al unor orgolii şi mai absurde. Şi acolo, pe banca din parc, i-a venit ideea.

Va urma. Sper că mâine.

Foto