Domnul XO şi poezia ucisă II

S-a gândit că e nevoie de ceva, de un ceva, în afară de anunţurile obişnuite care nu fac decât să-i încrunte pe oameni atunci când se întorc acasă sau când pleacă de acasă. Ştia foarte bine că în ambele cazuri e nevoie de asta, că ar fi poate mai important decât un anunţ important legat de o şedinţă deloc importantă şi cu siguranţă mult mai important decât acele Nu mai trântiţi uşile sau Numai arunca-ţi gunoi pe geam, în funcţie de cât de supărat sau de grăbit e cel care le scrie. Sigur, pe el şi astea îl amuză. Dar îi şi lasă un gust amar. De neputinţă şi de vid. Ştie însă că sunt momente în care o zi abia începută poate apăsa prin necunoscutul ei, aşa cum una care se apropie de final o face tocmai prin ce-a lăsat să fie cunoscut.
Şi asta ar fi vrut să facă, să le dea oamenilor ocazia să fie mai puţin preocupaţi de vecinii lor în discuţiile din faţa liftului sau măcar să plece de acasă cu altfel de gânduri, nu doar cu cele legate de restanţele la întreţinere. Şi poate chiar să ducă acasă un altfel de gând sau chiar de stare.
Îi place să se joace şi o şi recunoaşte, fără să-i pese de ce spun sau ce cred cei care-i spun că a trecut demult de vârsta aia. Ridică din umeri, îi pare rău de ei şi-şi vede mai departe de joacă. Şi asta ar fi vrut şi acum. Să se joace. O joacă serioasă de-a „haideţi să lăsăm puţin seriozitatea”. Şi încrâncenarea.

A revenit acasă, a ascultat bine înainte de a face paşii până la uşa liftului, liniştea i-a dat de înţeles că ori s-a rezolvat totul, ori nu s-a rezolvat nimic, cert e că nu mai era niciun vecin pe palier. A luat o coală A4, a scris mare Nu uita să zâmbeşti!, a ieşit pe uşă, a chemat liftul şi, pe la etajul 3, a mototolit hârtia, dându-şi seama de cât de banal suna. Patetic, chiar. La parter, a apăsat iar pe numărul 5, echivalentul etajului său, a luat o altă coală şi a scris Ţi-ai pierdut zâmbetul. Caută-l prin buzunare! şi a intrat iar în lift. Mesajul a supravieţuit etajului 3, 2, 1, semn că nu i s-a mai părut nicicum, nici măcar bun de aruncat. A pus coala peste anunţul care chema la şedinţa încheiată deja şi s-a întors acasă.
Abia acolo a început să-şi disece singur fapta şi să i se pară o prostie. Ce tâmpenii fac şi eu! Auzi, ţi-ai pierdut zâmbetul, caută-l prin buzunare. Şi dacă n-are buzunare? Atât am putut născoci şi eu? Altceva mai bun nu pot face? Scriu toată ziua texte, începuturi de roman, poezii, şi acum atât am putut? Puteam face şi eu ceva mai bun decât atât. Să mă însor, de exemplu. A pufnit în râs şi s-a hotărât să coboare, să-şi facă foaia bucăţele, cu tot cu îndemnul de pe ea. Trebuie altceva, şi-a spus.

A chemat liftul degeaba, se pare că iar a lăsat cineva uşa deschisă pe undeva, pe la vreun etaj, aşa că a luat-o pe scări. La etajul doi s-a intersectat cu doamna Simionescu, locuieşte la 4, ştie asta pentru că în multe dimineţi i se oprea liftul acolo şi coborau amândoi. I s-a părut că i-a zâmbit mai mult decât de obicei. Dar doar i s-a părut. A vrut să i se pară. Să se alinte puţin că mesajul lui deja şi-a făcut efectul şi că tot blocul se va transforma într-un zâmbet imens care va căsca gura şi va înghiţi strada, cartierul, oraşul, ţara, lumea, universul, şi apoi se va întoarce şi-l va înghiţi şi pe el.
A râs iar, nu asta şi-a propus. Recunoaşte că pe undeva, dincolo de intenţia lui, mai era un gând ascuns, unul legat de modul în care ar putea el să facă asta în fiecare zi şi până unde ar putea ajunge cu imaginaţia. Un an are 365 de zile. Asta înseamnă 365 de gânduri, de emoţii, de trăiri. Oare pot face asta? Dar cine spune că va deveni o regulă? Mă joc câteva zile şi mă opresc.
Nici nu bănuia cât de departe se va ajunge cu asta. Şi nu el o va face, el va rămâne cumva pe loc. Ceilalţi o vor face. Fără ca asta să însemne că ei vor evolua prin mersul ăsta atât de departe.

Cu gândurile astea a ajuns în faţa cutiilor poştale lângă care era anunţul lui. Sub anunţ, cineva a lăsat un semn, cu pixul, format din două puncte şi o paranteză închisă, semn pe care-l ştia foarte bine şi-l folosea în special atunci când primea de la vreo mătuşă citate pe care nu ştia cum să le interpreteze sau nu avea chef de dezbătut importanţa clipei în calea fericirii.
Semnul ăla a însemnat pentru el mai mult decât a crezut că poate însemna orice altă reacţie. Cineva chiar a citit. Că şi fără să fi vrut, până a făcut asta, tot a trecut cu privirea peste acel mesaj scurt. Şi a lăsat un zâmbet, aşa cum a cerut. Era convins că nu poate fi decât unul dintre cei tineri, cei obişnuiţi cu semnele astea. Dar pentru el nu conta cine, nu-l interesa asta.
Dar dacă înseamnă de fapt că a râs? Dacă e de rău? Cum să traducă asta? Şi de ce a început să-i pese de asta? Nu voia oare doar să le abată altora gândurile adunate-n acest cotidian anost? A început să-i pese de ce cred alţii despre gândurile lui?
Nici n-a realizat că, în loc să meargă la lift, să urce-n casă, a ieşit din bloc. A făcut câţiva paşi aşa, prin jur, şi când s-a întors, nu şi-a mai găsit mesajul. A fost ocazia perfectă pentru a-şi închipui că cineva l-a luat, că vrea să-l păstreze, să-i amintească să zâmbească, să-l pună undeva la vedere, să fie poate primul lucru pe care-l vede.
Nu s-a gândit că a fost luat şi aruncat la gunoi. Şi mai bine că nu s-a gândit. Pentru că asta i-a dat curajul de a continua să lase mesaje la intrarea în bloc şi să-şi imagineze apoi cum sunt ele primite de toţi ceilalţi.
Fire sensibilă însă, nu a fost deloc pregătit pentru ce-a urmat…

… şi va urma.

Foto

Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

39 de răspunsuri la Domnul XO şi poezia ucisă II

  1. sticri zice:

    Cred ca domnul nostru e putin cam subtil pt intelegerea unora dintre „duamnele si duomnii” din asociatie.
    Astept continuarea

    Apreciat de 3 persoane

  2. Jo zice:

    Iar ne-ai lăsat în suspans. Până mâine? Oricum, am rămas impresionată de ideea tipului. Am prins mesajul. Uite: 🙂 🙂 🙂

    Apreciat de 3 persoane

  3. Suzana zice:

    Astazi am primit pe telefon urmatorul text: ‘vaccinul de care omenirea are nevoie se numeste iubire’!
    Frumoasa continuarea. Uneori cuvintele sunt foarte puternice. Si multi oameni oricat ar fi de ‘ocupati’, au un moment de declic intr-un context surprinzator. Chiar si vazand un anunt la avizier.
    Sau poate tocmai vazandu-l acolo!
    Felicitari pentru idee, draga Potecuta! Seara frumoasa! ❤

    Apreciat de 3 persoane

    • Îmi place să cred că e aşa, mă încăpăţânez să o fac. Doar că povestea asta va fi despre alt tip de oameni care din păcate nu-s puţini…
      Dar da, cuvintele au o putere deosebită 😉
      Mulţumesc, Suzana! Zi bună îţi doresc!

      Apreciază

  4. Diana zice:

    Citind primele randuri din aceasta povestire m-a strafulgerat gandul ca ar putea avea ideea unui „afis” care sa abata atentia (ce ciuda mi-e ca nu m-am prins de ieri, pentru ca aveam „toate datele” (importante) cu privire la dl. Vladescu (inclusiv „Domnul XO” din titlu!) 😊
    E faina ideea! Si chiar e interesanta ca practica. Mi-ar placea sa fiu „musca pe perete” pentru a vedea reactiile celor care, eventual, ar observa un astfel de „afis”. 😊
    Seara frumoasa, Potecuta!

    Apreciat de 2 persoane

  5. Issabela zice:

    Dac-ar fi rîs, i-ar fi lăsat două paranteze :)) Dar,dincolo de asta, parcă deja începe să-mi pară rău de dl Vlădescu… așa simt eu din ultimele tale cuvinte 🙂 Oricum ar fi, aștept. Aici sînt.

    Apreciat de 2 persoane

  6. Suflet sensibil și ambițios are domnul Vlădescu. Merită o surpriză plăcută și aștept răbdător să văd în ce constă ea. Sunt convins că ne vom bucura și noi, doar iese din condeiul tău. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  7. tink3rbe11 zice:

    Ceva nou fața de povestea cu care m-am obișnuit, încerc să înțeleg despre „nenea” ,deși cred că firul meu duce de fapt la bilețele motivaționale care vor sfârși intr-o poveste de dragoste.
    Poate…poate …oricum am citit primul articol ,l-am citit și pe al doilea.. am rumegat ideea și..aștept totuși continuarea.

    Apreciază

  8. adrianport zice:

    Astept cu interes să văd dacă o să fie o poveste cu happy end. Oricum ar fi, mi-ai adus aminte de domnul Piţu, de doamna Claudia şi chiar de Fetiţa, căţeaua de la intrarea în scara mea de bloc. Nu există vreo explicaţie logică pentru asta, doar sensibilitatea mea întoarsă cu susul în jos. Cred că numai ce-am încercat să traduc „completely fucked up” şi nu ştiu dacă mi-a ieşit dar, în fine, o las aşa şi îmi cer scuze. Şi astept continuarea…

    Apreciază

  9. Florina zice:

    Adevărul e că, nu e om să fi trăit la bloc și să nu se regăsească pe acolo, prin proza ta… măcar puțin. Te felicit, m-am distrat așa de tare citind. În altă ordine de idei, să știi că într-un articol pusese virgulă între subiect și predicat… oboseala, ce să fac… Spor!

    Apreciază

  10. Pingback: Domnul XO şi poezia ucisă III | Poteci de dor

  11. acum astept iar cu sufletul la gura sa vad daca e o continuare…
    Sincer, sunt curioasa cum as reactiona daca as gasi mesaje simpatice prin lift, pe scari, la intarrea in bloc etc..

    Apreciază

  12. anasylvi zice:

    Eu sunt ca un mic robotel uneori, dar m-ai invatat prost, Potecuta, sa caut ce ai scris lunea, miercurea si vinerea. Ca pe reader nu te poti baza mereu. Asa mi-a scapat aceasta postare, pe care am vazut-o abia azi. De fapt am vazut partea a treia si am banuit ca trebuie sa fie si partea a doua, nu? Fug sa citesc mai departe.

    Apreciază

  13. Faină ideea cu mesajele, demnă de urmat, numai de ar fi luate în seamă, nu aruncate direct la gunoi. 🙂

    Apreciază

  14. Aura B. Lupu zice:

    Ce idee grozavă a avut! Uite, las și eu un zâmbet larg: 😁

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s