Meteosensibiliate

S-a acoperit puţin seninul,
doar pentru o clipă
-care se poate simţi cât o eternitate
şi-ncă puţin-,
dar nu-i nimic.
Şi-a învelit privirea în gri,
poate pentru c-a vrut să se asorteze cu
ce purtăm uneori prin suflete
sau ce ascundem uneori prin gând.
Sau poate dintr-o întâmplare,
pur şi simplu pentru că a fost singura
nuanţă la îndemână.
S-a făcut şi frig,
tot pentru o clipă.
Se simte aspru şi muşcă din
idealuri
-ce cuvânt pretenţios pentru cât
nimic ascunde uneori-
şi smulge, hulpav, bucăţi mari de
gol cuibărit prin noi.
Se sfărâmă-n măsele
minciuni şi amânări,
iluzii şi „mai târziu-uri”
nicicând venite,
dar dorite la nesfârşit.
Dar nu-i nimic.

Ştii,
mă gândesc că nu-i decât o
pătură mai groasă
sub care-şi încălzeşte palmele şi
simţirile,
aşa cum şi sub zâmbetele noastre,
se coc uneori lacrimi,
aşa cum şi noi ne plângem plânsul
printre hohote de râs.
Şi când se va simţi în siguranţă,
o va da la o parte şi ne va inunda din nou
cu albastru pur, ca privirea unui bătrân
împăcat cu toată viaţa lui.
Şi poate, cine ştie,
şi noi o vom lua de la capăt
şi vom alinia din nou idealuri
-fără să mai râdem de sensuri-
iluzii şi minciuni
-indecent puse la uscat
în văzul tuturor-,
unii vor râde de ele,
alţii vor râde de noi,
dar ne vom spune
-a câta oară?-
că nu-i nimic,
nu-i nimic.

Foto