Sortând simţiri prin anotimpuri

Dragă…,

Ai auzit? Vorbeşte lumea, unii pe la colţuri, alţii-n gura mare, că a cam venit toamna. Dacă numai ar vorbi, n-ar fi nimic. Multe spune lumea şi nu toate-s de băgat în seamă. Dar o şi simte. Asta-i mai trist. Că lumea simte c-a venit toamna. Şi de asta nu te poţi ascunde. Degeaba-ţi astupi urechile, degeaba umbli cu ochii-nchişi. Nu faci decât să-ţi ascuţi, fără să vrei, aceleaşi simţuri. Şi măcar de s-ar simţi colorat. Nu ştiu, roşu aprins, albastru deschis, violet, orice. Orice în afară de roz. Nu ştiu cu ce-a greşit rozul ăsta de a fost asociat şi cu optimismul ăla ieşit din comun pe care unii-l pun, fără să clipească, pe aceeaşi treaptă cu naivitatea. Mă opresc la ei, părerea celor care spun că numai un prost poate vedea viaţa-n roz nu mă interesează, suntem pe planete diferite şi n-am cum să-i aud. Dar chiar şi numai atât e destul ca să mă facă să mă feresc de roz când aleg culorile care-ar putea descrie o trăire. Ca să nu fie confundate.

Şi mulţi sunt trişti c-a venit toamna. Unii regretă vara şi sunt trişti din cauza asta, alţii nu au ce regreta şi devin trişti realizând că e trist să nu ai ce regreta. Pe unii îi tulbură toamna, pe alţii îi tulbură amintirea altor toamne în care nu puteau fi tulburaţi de nimic. Unii sunt trişti pentru că toamna vine şi cu un set de dureri, de cap, de oase, de inimi, alţii se gândesc că într-o zi vor fi trişti pentru că toamna le va aduce dureri, de cap, de oase, de inimi, şi asta-i face să se întristeze, uitând că acum nu-i doare nimic. Alţii sunt trişti cu gândul la zilele-n care nu-i durea nimic. Alţii, cei care, de atâtea dureri, simt că parcă nu-i mai doare nimic, nici să se întristeze nu mai au putere.

E Alifantis peste tot. Şi e Bacovia. E ruginiu şi sunt arome. Şi e amintire. Ca şi cum, odată cu copacii, ne scuturăm şi noi. Lăsăm să ne cadă la picioare făcutele şi doritele şi visatele şi facem ordine prin ele. Le luăm, ca pe un album îngălbenit de doruri, răsfoim, mângâiem filă cu filă, apropiem de nas, să simţim mai bine timpul scurs, şi le plângem lor trecerea. Şi nouă rămânerea fără de ele.
Ce i-ai spune unui copil care te-ar întreba ce înseamnă asta? Că-i prea mic să înţeleagă, nu? Sau că lasă, vei înţelege tu când vei mai creşte. Aşa-i, n-ar înţelege acum. Că el n-a fost încă aici. Şi n-a simţit încă aşa. Dar noi? Noi am fost acolo, unde-i el. Şi am şi simţit ca el. De ce ne-am dat voie să uităm?

Hai să mergem în parc! Vrei? Hai, sigur îţi aminteşti de vremea-n care toamna nu era motiv de tristeţe. De toamnele-n care nu ştiam nici măcar definiţia melancoliei, a nostalgiei, a resemnării. Hai! Călcăm în picioare frunze moarte sau doar alergăm prin ele, mi-e totuna. Ne aruncăm în covorul ăla şi-i lăsăm pe oamenii mari să râdă de noi, să îşi facă multe cruci şi să ne pozeze şi filmeze pe ascuns. Vor posta apoi totul pe conturile lor de socializare sub titlul de #nebuni.
Se vor amuza cu cei care vor comenta şi ne vor face şi ei nebuni. Vor spune despre noi că e vai de capul nostru, că n-am făcut nimic cu viaţa noastră şi multe altele. Unora le va fi milă. Şi se vor întrista. Vor deschide repede o pagină de donaţii, să ne ajute. Se vor certa cu scepticii care vor spune că suntem nişte escroci şi vom cheltui banii pe soluţii de făcut baloane de săpun, se va naşte o mică revoluţie şi pagina va deveni indisponibilă.

Apoi vom merge spre casă, ne vom scutura de frunze direct pe covor şi vom pune la fiert nişte vin cu coji de mere. Vom sorbi din căni de lut şi vom râde cu lacrimi povestind despre oamenii care se întristează când vine toamna. Vei vrea să-ţi spun poveşti, voi vrea să-mi reciţi versuri de dragoste. Îţi voi spune c-am uitat toate poveştile, îmi vei spune că-ţi aminteşti toate versurile de Bacovia. Dar noi nu ne întristăm atunci când vine toamna. Noi nu.  Vom lăsa versurile pe altădată şi vom vrea să dansăm. Şi vom dansa. Îmi vei spune că poţi face să ningă-n jurul meu, că aşa e cu oamenii pe care toamna nu-i întristează, fac un joc din orice, îţi voi spune că vreau să facem bulgări. Şi vei aduna frunzele de pe covor şi le vei lăsa să cadă peste mine. Şi vom râde mult. Şi vom obosi. Şi vom adormi.

Dimineaţa voi găsi un bilet cu scrisul tău: „iartă-mă, nu pot. E toamnă. Şi toamna, oamenii se întristează. Pentru că astfel, se asortează cu toţi ceilalţi şi se pot strecura prin timp, nevăzuţi de nimeni, nici măcar de ei…”
Voi rupe biletul în bucăţi care vor cădea pe covor şi se vor pierde printre bucăţile pe care le-ai făcut să ningă, în timp ce tu te vei opri să pozezi doi nebuni care aleargă-n parc printre frunze moarte.
Voi porni radioul din care se va auzi „şi-atunci mă apropii de pietre si tac, iau cuvintele si le-nec în mare…” şi ne vom întrista în acelaşi timp, asortându-ne şi completându-ne.

Cu drag,
eu.

Foto