Joaca de-a timpul

Ce frumos ne jucăm noi de-a îmbătrânirea. Cu câtă uşurinţă ne lăsăm aruncaţi peste timp şi cât de mult ne amuzăm de chipurile noastre ridate de pixeli, şi nu de ani, de algoritmi, nu şi de vreme. Ne place să ne vedem proiectaţi într-un timp fără de timp. Şi ne bucurăm. Oh, cât ne bucurăm că momentul ăla, din care chipul nostru îmbătrânit ne zâmbeşte senin, e atât de departe de noi! Că ceea ce suntem acum e atât de diferit de ceea ce vedem în chenarul alăturat fotografiei noastre. Că mai sunt atâtea de făcut până când, iată, vom avea faţa brăzdată de cute. Că mai e timp. Ne place să ne jucăm cu un viitor atât de nesigur. Ne amăgim şi ne jucăm. Şi nu e rău că ne jucăm. Ne scapă unele amănunte, dar în joacă e permis aproape orice dacă sunt respectate reguli minime. Şi aici nu prea există reguli. Ne uităm azi la noi, cei de peste 20-30-40 de ani, poate, şi ne mirăm. De aspect.
Dacă aplicaţia e în favoarea noastră, ne privim admirativ. Şi ne imaginăm. Ce-am fi, cum am fi, ce-am face. Ce bine ne stă şi aşa, ne avantajează şi albul. Grizonant, în cazul celor mai norocoşi. Şi ridurile alea nu arată deloc rău. Am fi bunici plini de viaţă. Chiar am fi? De ce ne-am pierde-n amănuntele astea care nu au nimic de-a face cu o simplă joacă? Nu ne pierdem. E doar un joc, nu e despre viaţă. Că dacă-ar fi…

Dacă aplicaţia aia ne-ar traduce şi toate ridurile, cât de mult curaj ne-ar trebui să mai apelăm la ea şi să încărcăm o fotografie şi să aşteptăm rezultatul de care să râdem cu poftă sau cu care să ne mândrim? Dacă fiecare rid ar avea povestea lui, aşa cum multe chiar au? Dacă ar veni imaginea aia însoţită de-o legendă-n josul paginii cu toate lacrimile ascunse-n pernă, cu toate renunţările, cu toate emoţiile puternice, cu pierderi şi prăbuşiri, cu împliniri şi fericiri duse la extrem, cu toate câte ne-ar mai aştepta şi prin care am trece până am ajunge la chipul ăla, ne-am mai juca atât de uşor? Ce bine că nu putem şti. Ce fericiţi că nu o putem afla!
Ne privim, noi cei acum, pe noi, cei de peste ani, aşa cum crede o aplicaţie că am fi, şi de fapt privim un străin deşi credem că-l cunoaştem. Doar suntem tot noi, nu? Suntem? Ce ştim despre noi, cei îmbătrâniţi în joacă? Ce simţim? Câte vise ne-am împlinit? La câte-am renunţat? Câte am uitat? Câţi ne-au uitat? Suntem împliniţi? Am făcut măcar puţin din toate la câte visăm acum? Nu ştim nimic. Şi ce bine că nu o ştim.

Dar dacă ne place cum vom fi, sperând totuşi că vom fi măcar pe-aproape, sau că încă vom fi, facem ceva ca acel chip frumos să fie şi senin? De azi. De acum. Dacă tot ne putem vedea chipul peste ani, ce facem noi, cei de acum, să ne fie şi sufletul aşa senin precum ne e chipul? Dacă ne place ce vedem, facem ceva să ne placă şi ce vom simţi? Nu facem. Pentru că nu putem. Şi nu ştim ce. Şi bine că nu facem. În fond, e doar o joacă. O simplă joacă. Ca toate celelalte. Ne jucăm frumos cu timpul. Şi el cu noi. Nu ştim cine pierde şi cine câştigă şi oh, Doamne, ce bine că nu ştim! Altfel, nu ne-am mai putea juca. N-am mai avea puterea asta. Şi de ce-am investi într-un timp atât de îndepărtat când până şi „mâinele” e atât de departe?

Unii vor spune sau doar vor gândi că deja sunt bătrâni, ce nevoie ar mai avea de o astfel de joacă? Ce să mai facă aplicaţia aia cu chipul lor deja îmbătrânit? Cred că se va găsi o soluţie şi pentru ei. De aia e atât de apreciată. Că nu-i spune nimănui că e deja bătrân. Şi că dă tuturor speranţe. Deşarte. Sau nu.
Eu n-am vrut să mă văd peste ani. Mă întreb însă cum ne-ar arăta sufletele peste ani. Un fel de SoulApp. Se va încumeta cineva să încerce? Nici eu.

Foto