Ca un fel de…

Afară… bal mascat. Un fel de vară purtând un fel de costum de un fel de toamnă, cu un fel de vânt de un fel de adiere, aducând parfum de un fel de struguri copţi, amestecat cu un fel de început al unui fel de abia sfârşit. Un fel de anotimp fără niciun fel de semn distinctiv, ca un fel de om fără fel de ţel şi totuşi sublim în toate felurile lui. O joacă de culori, cum e joaca de cuvinte. Pare cu sens şi totuşi e un fel de amalgam din care fiecare înţelege ce-i place, ce-i vine bine, ce-i convine şi ce-şi doreşte. Când îi rămâne mic felul ăla pe care l-a ales, îl abandonează prin dulapuri şi devine un fel de inutil la care nu va renunţa decât în alt fel de anotimp când schimbă ordinea priorităţilor şi sensul felului de-a fi, aşa cum acest un fel de toamnă abandonează prin parcuri un fel de frunze care-au fost cândva un fel de verde într-un fel de început de vară ca un fel de final de primăvară. O adunare de feluri plină de sensuri fără sens.

Azi… aici nu ştiu ce să scriu. Care e diferenţa dintre „Afară” şi „Azi” în cazul de faţă? Dacă ar fi fost un jurnal pe o coală de hârtie, într-o agendă, „Azi” ar fi arătat în genul luni, 17 septembrie, 2018. Dar toate detaliile astea sunt afişate automat aşa că-s inutile. Detalii despre ora la care m-am trezit şi ce-am făcut imediat după trezire nu aş scrie oricum, nici măcar în genul de jurnal numit cândva intim. Am avut un fel de jurnal în care scriam gânduri colorate. Eram studentă. Scriam o dată la două-trei luni. Îl am şi acum şi mă amuză felul precaut în care am scris multe dintre file. Şi nu-mi pare rău deloc că nici măcar în ăla nu am regăsit ora la care mi-am băut cafeaua în ziua y, ora t a anului x. Cu atât mai puţin importante ar fi aici. Aşa că azi nu ştiu ce să scriu despre acest azi care e la fel de important ca şi ieri. Prin simplul fapt că e.

Mă gândesc… aş putea lejer să scriu că mă gândesc la teoria divizării ionilor de argint de izotropi. Dar ar însemna nu numai să fiu falsă, ci şi să mă fac de râs iremediabil. Că aşa păţesc ăia de se dau deştepţi. Vine unul cu adevărat deştept şi le divizează neuronii din două vorbe. Că habar nu am de ioni şi izotropi, cu atât mai puţin de divizarea lor. Şi pot trăi şi fără informaţia asta. Dar aş putea scrie. Ce, nu pot da un google? Pot. Dar ce folos? Pentru un sfert de clipă de celebritate printre cei care intră prima dată la mine şi zic bă, ce se ştie asta! Nţ. Mai bine prost. Dar onest.
Aşa că revin şi spun că mă gândesc cu o uşoară strângere de inimă (deja-s mai călită, nu mă mai afectează chiar aşa mult ca în alte vremuri când încă mai credeam în zâne măseluţă) că iar s-a aprins o scânteie care începe să ne împartă în tabere. Şi-mi imaginez un fel de coridă şi-un balcon imens. Şi în balconul ăla nişte unii care scuipă seminţe şi se uită-n jos la nişte alţii care se-njură şi se bat în principii. Şi cojile alea scuipate de sus cad la nimereală, că pentru cei din balcon oricum nu contează nici unii, nici ceilalţi, şi nimeresc şi capetele albe, şi pe alea negre, şi pe alea care se cred fără de pată, şi pe alea mai cu imperfecţiuni.
Şi mă gândesc cam cât de tare se hrănesc ăia din balcon cu tot circul pe care îl oferim cu toată învrăjbirea asta.
Un alt război făcut din pix şi tastatură. Un alt fluviu de ură care se revarsă din toată părţile, spre toate părţile.

Nu ne mai putem spune părerea fără să aruncăm gunoi spre alţii? Unde ne-am pierdut?
Sigur, e foarte sănătos să gândim diferit, să simţim diferit şi să o şi spunem. E foarte bine că ştim să ne spunem şi susţinem punctul de vedere. Dar de ce să insistăm în a-l discredita pe cel care gândeşte diferit şi, ca şi noi, îşi susţine la rândul lui punctul de vedere?
Şi mă mai gândesc la ceva. Şi nu ştiu ce exemplu să dau, să fie cât de cât asemănător. Vrem să le asigurăm copiilor noştri o lume perfectă, cu oameni perfecţi. Mă rog, perfecţi în accepţiunea noastră. Să îi ferim de ceea ce numim noi a fi un mediu toxic care le-ar putea face rău. Ce e oare mai simplu, mai sănătos şi mai „creştineşte”, că tot folosim des cuvântul ăsta? Să le oferim pe tavă porţii mari din propriul dezgust sau să le lăsăm libertatea, dată de o bună informare, de a trage singuri concluzii şi de a alege cum se raportează ei la asta?
Da, ei acum sunt mici, ei nu pricep, noi ştim mai bine ce e mai bine pentru ei. Aşa e. Avem dreptate, noi mereu dreptate. Mai ales când luptăm pentru o cauză care nu e a nostră, e a urmaşilor, urmaşilor noştri. La luptă, deci. Că e oricum pierdută din faşă. Ne batem între noi şi uităm de unde a început războiul ăsta la care asistă tocmai cei pe care vrem să îi ferim de lupte.

Da, ştiu, tocmai am spus că nu mai cred în zâne măseluţă, ştiu şi eu că o luptă nu înseamnă să împărţim panseluţe îmbrăcaţi în balerine. Dar ce exemplu minunat le dăm copiilor când, încercând să distrugem ceea ce credem noi că e răul cel mai mare, dăm naştere unui alt rău, poate chiar mai mare, propagând răutatea şi ipocrizia în virtutea unui viitor luminos, în pace şi armonie?
E trist că am ajuns să apreciem părerile care nu jignesc nicio tabără. Au devenit excepţii şi e dureros. Indiferent din ce tabără facem parte, a ajuns să nu mai conteze asta din moment ce tot ce avem de spus despre ceilalţi e că sunt proşti, nebuni, anormali etc. Şi un punct de vedere care începe astfel se anulează singur.

Ascult… ASTA. Cred că a mai fost aici. Dar asta ascult, asta pun 🙂

O imagine pe care vreau să o împărtăşesc:

Foto: 1, 2