Păi cine m-o fi pus pe mine…

…Tudoriţo, nene! Auoleu şi văleleu. Ăsta-i refrenul care nu mă mai lasă-n pace de sâmbătă. Că sufăr de sindromul pată pe creier. Şi e acut şi n-am ce-i face. Şi nu pot înţelege cu ce mi-am greşit atât de rău de mă pedepsesc atât de crunt. Singură, nesilită, nerugată, nechemată, nesupusă, nenimic. Şi cu o seninătate de nici seninul din cea mai senină zi nu-i mai senin ca senilitatea cu care mă supun unor chinuri atât de chinuitoare. Da, am scris că am vrut eu senilitate, că-s nervoasă pe mine. Ce-am făcut? Vă spun acum.
Imaginaţi-vă un dulap imens. Cam pe un perete întreg, de sus până jos, de la stânga la dreapta. Aţi vizualizat? No bun. Acum puneţi sertare, sertăraşe în sertare, sertuleţe în sertăraşele din sertare şi cutiuţe în sertuleţele din sertăraşele din sertare. Tot de jos până sus şi de la stânga la dreapta. Vreo… 500. Aţi reuşit? Mai greu, ştiu. Dar voi aveţi imaginaţie bogată, ştiu şi asta. No. Acum imaginaţi-vă vreo… cât să zic, 300 de mii de ace. Da, ace. Mari, mici, de gămălie, de siguranţă, andrele, ace roz, ace verzi, ace minuscule. Gata, le-aţi văzut? No. Acum deschideţi toate sertarele, sertăraşele, sertuleţele, cutiuţele şi daţi cu ele la întâmplare. Aruncaţi-le ca din avion, adică. Cum cad, aşa cad. Şi acum, că aţi făcut şi asta şi vă mulţumesc, să vă spun.

Cum stăteam eu aşe, fără să cujet şi fără să am vreo bâtă-n care să-mi sprijin necugetarea şi mă uitam lung la dulapul ăsta, mi-am zis numa’ într-o doară, ca să am subiect de conversaţie cu mine, dar n-am vorbit serios, „auzi, oare dacă m-aş apuca eu să sortez puţin acele astea ca să…” şi n-am apucat să termin că deja eram în picioare, cu primul sertar deschis, cu toate acele pe jos, să le sortez.
Eu mă descurcam cu ele şi aşa, vreo… multe dintre ele ştiam unde-s cu ochii-nchişi. Pe celelalte le nimeream după miros. Dar mintea mea cerea o ordine numai de ea înţeleasă.
Şi am început cu primul sertar. Şi aşa de drag mi-a fost de mine, că am pus acele minuscule în cutiuţe, acele mari în sertărele, pe alea şi mai mari în sertăraşe, pe alea verzi în sertar şi gata. Şi m-am dus să sărbătoresc la o pipă. Am revenit şi când am deschis sertarul cu numărul doi, plină de avânt muncitoresc, am constatat că am şi ace verzi cu un punct alb, şi ace minuscule cu o pată roşie, şi ace mari care se desfac în două ace minuscule şi unele mari mergeau la mari dar mergeau şi la verzi, că erau mari şi verzi şi… a început să-mi tremure bărbia. Că mi-am dat seama că ordinea din primul sertar nu-i bună. Şi că trebuie să iau ac cu ac, să sortez serătărel pe sertărel. Cinci sute de sertărele şi 300 de mii de ace. Fir cu fir, mama ei de treabă şi de cum n-am avut eu de lucru.
Treaba e că acum toate sertărelele mele sunt alandala şi toate acele, mici, mari, verzi, negre cu o pată albă sunt aruncate peste tot, că am avut avânt, nu glumă. Avânt care mi-a pierit când mi-am dat seama că îmi ia jumate de zi să fac un singur sertărel. Din 500. Şi-mi vine să plâng de nervi şi draci pe mine, că n-am putut sta-n loc şi că nu m-am ascultat şi că am făcut de capul meu şi că mă iau după pete de moment şi că m-am luat după mine când am zis că ce-ar fi şi că acum eu ce fac? 🙄

Ştiţi cum sunt? Mă uit la vraiştea pe care am făcut-o şi-mi vine şi să râd şi să plâng, în acelaşi timp. Şi până mă hotărăsc ce-i mai bine dintre astea două, stau şi mă holbez, că nu mă pot apuca de treabă, pur şi simplu m-am blocat, nu mai văd ieşirea. Asta-n timp ce… munca e muncă. Doar nu stă ea-n loc că sunt eu dilibau.
Da, e ok dacă înlocuiţi sertarele cu dosare şi acele cu documente sau ce vreţi cu ce vreţi, că nu lucrez la ţesătorie. Poate aşa e mai simplu de vizualizat. Nici nu contează ce-s de fapt acele alea, contează că nervii mei sunt sub nivelul mării, adică nici să mă enervez nu mai pot.

Voi vă daţi de lucru când nu aveţi ce face?

Foto