Ei, paşii mei

Paşii mei apasă asfaltul
încins sau îngheţat,
arzând sau tremurând,
grăbindu-şi trecerea
printre alţi paşi,
fără să ştie spre unde
sau dinspre ce se grăbesc,
aproape de fiecare dată se grăbesc
pentru că aşa ştiu ei să fie
şi eu nu ştiu cum să le spun
că se poate şi altfel,
şi eu nu ştiu de ce
le-aş spune că se poate şi altfel,
şi eu nu cred că lor le pasă
că ar putea fi şi altfel,
sfidând normele care etichetează
cadenţat
paşii mei.

Paşii mei lovesc asfaltul
neted sau ridat,
departe sau aproape,
bucurându-şi saltul
-copilăros adesea-
ritmat şi bine dozat,
împărţit echitabil
între stâng şi drept,
când stâng, când drept,
fără să le pese de priviri
acide care nici nu observă
motivul bucuriei lor
-poate nici nu e de observat-,
poate numai ei simt
şi numai ei ştiu să se bucure aşa,
şi eu nu vreau să le spun
că nu se cade
pentru că ştiu că se poate cădea
şi pentru că ştiu cât doare când se cade
şi nu vreau să ştie asta
paşii mei.

Paşii mei mângâie asfaltul
bătrân sau lucios,
de azi sau de demult,
sărutându-şi clipa
care le dă senzaţia că
undeva, printre gânduri,
se face loc pentru jocul lor,
se modelează drum pentru sensul lor,
se visează portativ pentru ritmul lor,
şi le pasă de felul în care calcă
şi calcă uşor, să nu se strice
şi calcă şoptit, să nu se destrame
şi calcă alb, să nu se-nnopteze
nici calea,
nici sensul,
nici prin vise,
şi eu…
eu nu îi pot opri
şi nu le pot spune nimic
pentru că ştiu ei mai bine,
paşii mei.

Foto