„Să nu știe că m-am dus…”

În nopțile fără de vise, după ce pictezi și ultima stea pe pânza care te apără de neșoptire și te întrebi dacă ochii care-ar putea număra sclipirile din întuneric sunt acoperiți de pleoape obosite sau înecați de neputințe, te iei în brațe și, în legănare, te întorci pe câmpul plin de flori și cântec lin de demult:

Spune-mi dor din vârf de nuc
Ce cărare să apuc
De pe frunza car’ te ţâne
Vezi unde mi-o hi mai bine

Că m-am oprit la răscruce
Da’ nime’ nu vrea a zâce
Şi suschin lângă fântână
Nu ştiu calea care-i bună

Spune-mi, dor, că ştii mai bine
Care drum îi pentru mine
De-acol’ de pe rămurea
Pe cin’ vezi a m-aştepta

Dacă îi cine mi-i drag
Fă-te, dor, frunză de fag
Sau te fă un pui de cuc
Să-mi cânţi până când ajung

De nu vezi pe nimenea
Râmâi, dorule, aşa
Că-oi aleje sângurea
Până sara s-o lăsa
Şi de ştii că n-o hi bine
Vină, dorule, cu mine
Că-s învăţată cu tine.

„… numa’ o vedea că nu-s”