O poveste şi o teză

Oare v-am mai povestit (fiţi îngăduitori, sunt totuşi aproape 10 ani de poteci,  1680 de articole, mii şi mii de gânduri-rânduri, am deci o scuză să uit) despre teza la psihologie din liceu? Dacă da, aia e, dacă nu, vă zic. Dar dacă da, vă zic pe scurt, să nu ziceţi că mă repet. Cum am terminat liceul acu’ doi ani, 😛 , am iar o scuză să uit detalii legate de perioada exactă a trimestrelor, semestrelor, dar ştiu sigur-sigur că vacanţa de iarnă s-a terminat în anul ăla foarte repede după revelion. Foarte repede, la interval de zile puţine, zic. Şi zău, cine învaţă în vacanţa de iarnă cu lac îngheţat în cartier unde se făcea carnaval pe patine, cu mers la colindat, cu Crăciun şi Revelion? Bine, hai, rectific, cine învaţă la psihologie în vacanţa de iarnă? Na, noi n-am. Şi se făcea că era luni şi noi aveam teză. Profesorul de psihologie era şi directorul liceului la acea vreme şi era genul de om care te îngheţa numai cu o privire. Eram cam traumatizaţi şi cum el nu era psiholog, nu găsesc sensul de a ne traumatiza. Că dacă era şi avea cabinet, mai treceam cu vederea încercarea de a-şi face rost de pacienţi. Şi oricum, pe atunci nu prea se vorbea de traume, ştiţi şi voi. În fine, intră în clasă, începe teza.
Noi praf toţi la toate definiţiile şi conceptele şi ce mai aveam de tocit, că despre asta a fost psihologia în liceu, el începe (nu voi reproduce întocmai, n-am cum, v-aţi prins deja că uit): ies din casă pe un viscol teribil, abia văd la câţiva paşi în faţă, mă îndrept spre strada unde se află liceul meu. Oraşul e pustiu, dar pun asta pe seama orei, e încă foarte dimineaţă, e încă întuneric. Şi totuşi, niciodată strada asta nu a fost atât de pustie. Oare e încă vacanţă şi am încurcat eu zilele? Oare nu mai funcţionează ceasul meu şi e mai devreme decât am crezut? Ajung în curtea liceului şi toate becurile sunt stinse, totul pare pustiu. Cu teamă, urc în fugă spre sala mea de clasă, holurile sunt învăluite în întuneric, deschid uşa şi rămân în prag, înmărmurit. La fereastră văd…” completaţi voi, zise profesorul care s-a pus la catedră cu un ziar şi nu s-a mişcat o oră.

Putea sta şi-n cancelarie sau în biroul de director, tot aia era, că minute bune ne-am uitat unii la alţii şi cu uitatul am rămas. Spunea că are mare legătură cu psihologia treaba asta. Ei, teoretic vorbind, o avea, în cadru organizat, dar nu aşa. Că ce să analizezi de la nişte schiţe scrise de nişte copii adormiţi abia aterizaţi în bănci după o vacanţă de iarnă? Drept urmare, eu nu-mi amintesc să fi primit vreodată tezele alea înapoi. Cred că s-a constatat că eram toţi de Doamne fereşte dpdv psihologic şi le-a dat foc, să nu i se închidă liceul 😀 😀
Glumesc, dincolo de severitatea care l-a făcut celebru, ne-a scutit în final de probleme, că am avut toţi note şi medii mari.
Avea legătură cu talentul literar? De ce-ar fi contat? Eram la psihologie. Cu imaginaţia? Poate. Dar ar fi fost corect să primim note mici? În fine, nu judecăm asta.
Am văzut în anii ăştia mulţi, pe multe bloguri, joculeţe din astea, am avut şi eu cu poezii şi texte scurte. Şi mai vreau. Voi vreţi? Continuăm povestea de la teză? Cine începe?

Zic aşa: să nu ne încurcăm cu din alea scrise la multe mâini, că se intercalează comentariile, să scriem fiecare partea noastră. Oricât de scurtă ar fi. Şi tare m-aş bucura dacă am avea genuri diferite: comedie, horror, dramă, SF.
Vreţi? Cum facem?

Foto