Scurte gânduri despre dor

Am ascultat azi un podcast. Cu Andrei Păunescu. S-a cântat şi s-a povestit. Şi brusc, mi s-a făcut dor. De seri de joi. De demult şi mai de aproape. Cu folk şi poezie, cu multe voci pe care se sorbeam atunci, demult. Cu folk şi gânduri, cu dor şi emoţie, cu mine despre mine, dintr-un cândva mai de aproape, un ieri cu câteva riduri la colţ de privire. Şi de picătura mea de folk de aici mi s-a făcut dor. Nostalgii. Sau doar început de vară. Cu cireşe coapte şi vacanţe la început de drum. Copilărie şi copilării. Poveşti ce abia începeau şi păreau fără de sfârşit. Şi poate chiar erau. Şi încă sunt. Se scriu dincolo şi dincoace de noi, chiar dacă noi, nepăsători, ne-am scos singuri dintre rândurile lor.  Fiii de împăraţi şi Cosânzenele îşi ţes destinul netulburaţi. Mai privesc câteodată, peste gardul veacului ce ne desparte, oftează şi se întreabă unde ne-au pierdut şi unde ne-am pierdut, care-a fost momentul între cele două lupte cu buzdugane sau în cele trei zile şi trei nopţi de nuntă-mpărătească în care, într-o clipă de neatenţie, ne-am făcut mari şi-am plecat din lumea lor. Ei nu ştiu răspunsul. Noi nu vrem să-l auzim. Ne e mai bine aşa.

E-nceput de vară. Şi de vacanţe. De poveşti şi copilării de oameni mari. Şi mie mi-e dor de seri de joi. Alea ale mele. Alese cândva pentru că nici nu mai ştiu de ce. Dar nu pentru că ştiam că au şi alţii serile lor de joi. De mine, cu mine, despre mine. Uneori, fără să înţeleg cât de… despre mine erau.
Şi atât. Doar mi-e dor.

Foto