„Cutia cu suveniruri” – o carte imposibil de uitat

Pe Issabela Cotelin o ştiam deja, credeam eu că destul de bine, de pe blogul ei, atunci când am început să citesc Macii sunt întotdeauna roşii. Şi a fost o mare surpriză să o descopăr pe Issa adolescentă, cu talent vizibil de atunci, cu putere de analiză a evenimentelor din jur, cu ironie fină şi cu o doză de maturitate „peste limita de vârstă”. Completările ulterioare, lămuritoare, venite peste timp, dau un farmec aparte, ca o legătură strânsă între un „atunci” şi un „acum” care ajută la înţelegerea mai clară a frânturilor din trecut, cernute de timpul scurs peste ele. A urmat Ehmeya care cucereşte din primele pagini când porneşti la drum cu Lara, prin poveste, prin viaţa ei, prin a ta, între căutări, dezamăgiri, întrebări şi tristeţi.
Deşi ştiam cât de bine ştie Issa să scrie versuri, Câmpul cu narcise a fost o bucurie. Exact cum îi spune titlul, ca într-un câmp cu flori, nuanţe diferite, stări diferite, acelaşi condei. A venit apoi În exil printre oameni care tulbură, răscoleşte şi iar tulbură. O carte care te scutură bine ca apoi să te repună pe picioare. Şi mi-am zis că asta e preferata mea. Aşa cum am spus şi la Ehmeya. Şi citind povestirile de pe blogul ei, unele apărute în antologii şi reviste, unele premiate, iar am spus că îi ştiu stilul Issei şi că, deşi parcă nou de fiecare dată, a acoperit cu toate astea aproape toată gama de „viziuni”. Aproape.

A apărut apoi Cutia cu suveniruri şi mi-am dat seama cât de tare m-am înşelat. Din tot ce-am citit până acum, romanul ăsta din două părţi mi-a demonstrat că Issa avea încă multe nespuse şi acum sunt convinsă că mai are aşi în mânecă şi că e în stare să surprindă de fiecare dată. Total diferit de tot ce-am citit până acum scris de ea, romanul mi-a intrat la inimă de la început, când am făcut cunoştinţă cu echipa de muncitori pe şantierul pe care se contruieşte un bloc.
Am înţeles de pe prima pagină că îi este dedicată lui Jo, Jo cea adevărată, Jo a noastră, de aici, cea de la care aflăm multe despre filme şi care, cel puţin mie, mi-a salvat mult timp cu căutări interminabile în zile sau seri în care aş fi vrut să văd un film. De la ea am „furat” idei şi nu am regretat niciodată alegerile făcute mergând pe mâna ei.
Şi în carte o găsim pe Jo, o altă Jo, care scrie pe un blog despre filme, personaj în jurul căruia se petrec şi dezvoltă evenimentele din carte.
După cum ne spune autoarea, Jo cea adevărată a contribuit mult la naşterea acestei cărţi aşa că eu îi mulţumesc aici, public, pentru asta. Issei îi mulţumesc mai târziu.

Avem deci un bloc nou, cu patru etaje, stingher cumva în peisajul urban, înconjurat de alte clădiri, dar de niciun alt bloc. Ca în fiecare bloc, lume pestriţă, oameni diferiţi care se acceptă reciproc, obligaţi de împrejurările traiului în comun.
Mi-a fost extrem de uşor să intru în peisaj, crescând într-un bloc cu patru etaje şi o singură scară, dar stilul lejer şi foarte amical al autoarei va face ca oricine deschide cartea să intre la fel de uşor în atmosfera de acolo. M-am pus deci în balconul de la etajul doi al apartamentului în care m-am născut şi crescut, am găsit foarte uşor corespondent pentru doamna Tache, doamna Marin, Moşu’, Marinela, adică locatarii blocului proaspăt construit, şi am lăsat povestea să curgă firesc.
În prima parte, cunoaştem personajele croite exemplar. A reuşit Issa să-şi construiască fiecare personaj în aşa fel încât, deşi cu câte o mare neîmplinire, o mare durere sau un mare secret, ruşinos sau revoltător, dureros sau de condamnat, îl ierţi pe loc şi-l mai şi îndrăgeşti, cu tot cu secretul ăla care stă la baza comportamentului lor printre alţii, pe care ceilalţi locatari nu prea par dispuşi să-l explice. Doar să-l judece. Ei văd doar suprafaţa, aşa cum vedem şi noi alţi oameni. Şi aşa cum ceilalţi ne văd pe noi. Şi se pun etichete.

Blocul ăla mic devine astfel macheta unei societăţi cu tot ce presupune asta. Oameni care în fond nu ştiu nimic despre alţi oameni, dar pe care îi leagă totuşi ceva, dincolo de traiul în comun din care nu putea lipsi nici bârfa, nici „telefonul fără fir”, nici uitatul pe gaura cheii. Şi nici adevărul aflat dincolo de toate astea. Şi care, ca de fiecare dată, e foarte departe de „scenariul” condimentat din plin cu presupuneri.
Aflăm, pe măsură ce ne sunt prezentate personajele, că îi leagă pe toţi o insomnie şi un ataşament pentru câte un obiect, presupus a fi talisman, care îi ajută în tratarea acelei insomnii. Şi apoi, îi mai leagă şi dispariţia treptată şi inexplicabilă. Dispariţii care nu alertează pe nimeni, ba din contră, alimentează alte şi alte bârfe, ceea ce iar ne face să ne întrebăm cât de bine cunoaştem noi oamenii pe care pretindem că-i cunoaştem şi cu care împărţim un palier de bloc, o stradă, un birou, un oarecare loc.
Singurul care se alertează e Administratorul blocului, dar şi pe el, mai mult îl neliniştesc restanţele care se tot adună, nu neaparat grija faţă de cei dispăruţi.
Şi singurul personaj care nu dispare e Jo. Dar finalul primei părţi îi aduce multe belele pe cap şi ne face pe toţi cei care am iubit-o din prima, că n-ai cum altfel, să ridicăm o sprânceană, să ne zicem un „hai, Jo, chiar aşa?”, aşa că o lăsăm puţin să-şi tragă sufletul.

Prima parte se încheie cu aceeaşi echipă de muncitori care dărâmă blocul pentru a construi o casă. Faptul că locuim în ţara asta unde se asfaltează azi, doar pentru ca mâine să aibă alţii ce sparge pentru că au uitat să bage nişte ţevi sau fire, sau în care se construieşte ceva doar ca să-şi amintească cineva că nu avea autorizaţie şi să dărâme, şi evident, stilul autoarei, fac ca totul să pară atât de firesc, încât nu pare deloc, dar deloc ciudat că acum se dărâmă ce abia s-a construit. Ne lămurim repede şi ne împăcăm cu ideea retrocedării, nimic ieşit din comun, îl acceptăm uşor şi pe americanul Mike, cu origini româneşti, Doctorul, care se instalează în casa construită în locul blocului, şi ne reîntâlnim cu fiecare personaj şi ne bucurăm să-i redescoperim pe toţi şi, mai ales, să aflăm chiar de la ei cum şi de ce au dispărut. Să asistăm la „confruntarea” dintre zvon şi realitate, să realizăm încă o dată, dacă mai era nevoie, ce mare diferenţă e între ce credem că e şi ce e de fapt şi să aflăm că mai e ceva ce-i leagă şi în această formă, în această parte: pe toţi îi bântuie ( 😀 😀 asta-i pentru cine ştie) o nelinişte: să o ajute pe Jo.
Aflăm, de la fiecare-n parte, cum şi de ce au dispărut şi credeţi-mă, deşi nu-s chiar cele mai feerice motive, nu ai cum, pur şi simplu nu ai cum să nu râzi sănătos şi culmea, fără să te simţi vreo secundă vinovat că râzi. E supradoză de umor cartea asta, se râde la fiecare pagină. Issa, te ştiam cu umor fin, de calitate, dar chiar aşa?
Avem şi intervenţii delicioase ale autoarei şi veţi vedea, sunt fabuloase!

Nu se putea să nu o regăsim şi pe Jo, diferită de cum era în prima parte, deşi aflăm asta mai mult din descrieri, lipsind replicile ei de care eu m-am îndrăgostit pe loc. Dar e Jo şi e aşa cum credeam că e. Sau speram. Sau cum trebuia să fie. Nu pot spune mai multe, nu stric surpriza nimănui. Aflăm şi povestea talismanelor, găsite la Jo, şi înţelegem toată povestea foarte clar, lămurindu-se tot misterul prin care ne plimbă firul poveştii.
Felul în care apar personajele m-a dat pe spate. Şi m-a vindecat de ceva. Issa, mulţumesc! Zău că nu mi-ar fi trecut aşa ceva prin cap, jos pălăria! N-am mansardă, nu mai am nici pod, dar sunt vindecată. Şi echipa aia de americani, cu aparatura lor cu tot, să facă bine să stea la ea acasă, să nu se atingă de nimeni de aici 😀
Un alt personaj extrem de important, care îi ajută pe toţi într-un mod neaşteptat, e Lăbuş. Da, câinele. Cum ajută, veţi afla singuri.

Şi la finalul celei de-a doua părţi, ca şi la început, apare, ca şi cum se închide cercul, ca şi cum istoria se repetă iar şi iar, ca un laitmotiv al cărţii, al lucrurilor, al vieţii care merge mai departe orice-ar fi, dincolo de micile sau marile bucurii sau drame personale, echipa de muncitori, oarecum în altă formă şi ea, putând fi vorba şi în cazul ei de o evoluţie, fizică sau spirituală, numai că în cazul echipei se schimbă ceva doar la suparafaţă, rămânând altfel cu metehnele Dorelului mioritic. Semn bun, e nevoie de puţină stabilitate, pentru echilibru. Faptul că revine echipa poate fi o uşă deschisă spre o continuare, aşa cum îşi doreşte oricine ajunge la finalul cărţii. Sau doar o invitaţie la a ne imagina povestea care se ţese în noua clădire.

Vă asigur că veţi iubi cartea asta! A fost o surpriză mare pentru mine şi o plăcere să o devorez. Şi da, oricând aş pune aceste două volume într-o cutie cu suveniruri şi da, poate fi şi un talisman. Dacă nu pentru noroc, măcar unul care te face să zâmbeşti în orice clipă.
Issa, felicitări! Şi mulţumersc pentru câteva ore, cât a durat lectura, pline de sens!

Găsiţi volumele AICI, la editura UP. Merită din plin, vă asigur!