Sufletul petrecerii II

Doru era unul dintre cei doi bărbaţi din biroul în care Ada muncea alături de alte trei colege. Fiind în avantaj numeric, şi-a spus de mai multe ori că ăsta ar putea fi motivul răbufnirilor lui matinale la care ei erau spectatori nedumeriţi. Îi era la îndemână explicaţia şi trata fiecare ieşire nervoasă ca pe o încercare de apărare sau doar de intimidare, deşi i se păreau fără sens toate izbucnirile lui. Ele nu făceau în fond nimic deosebit, în afară de ceea ce fac toate femeile care îşi încep ziua de muncă în acelaşi birou, lângă acelaşi filtru de cafea. E drept, uneori, mai ales când Sanda se împăca iar cu iubitul, atmosfera era poate mai animată decât ar fi permis la prima oră a dimineţii şi poate şi ele vorbeau şi râdeau prea tare, dar nu se întâmpla asta chiar în fiecare dimineaţă şi oricum, el dădea cu uşa de perete de cum îşi făcea apariţia, nu puteau fi ele motivul supărării lui.
Venea gata nervos pe ceva şi le şi spunea asta de cum intra, dar tot bănuia că un lucru atât de banal nu ar avea cum să supere un om atât de tare, aşa că şi-a pus de câteva ori problema că poate totuşi ele sunt de vină. Că sunt mai multe şi mai gălăgioase. Altfel, cum să te superi pe tot ce e în jurul tău, doar pentru că ai călcat pe o piatră când ai coborât din maşină? Dar el se supăra. Şi încă foarte tare. Şi printre uşi şi dosare trântite, le spunea că aia nu a fost o simplă piatră, ci una pusă intenţionat acolo, ca el să calce pe ea şi să îşi nenorocească glezna. Sau să-şi deranjeze un tendon. Şi apoi să fie nevoit să meargă la spital şi de aici un întreg şir de nenorociri care îl pândesc la colţ clipă de clipă. Dacă i se spunea că el parchează de fiecare dată în alt loc, chiar şi pe cele rezervate, şi nu avea nimeni de unde să ştie unde va parca în ziua aia, ajungea imediat la concluzia că cel care încerca să-l liniştească e mână-n mână cu cei care-i vor răul. Aşa că preferau să tacă. Pentru liniştea întregului birou.

Ada nu l-a contrazis niciodată, dar nici nu i-a dat dreptate. Asculta liniştită, spunea doar câte un „îmi pare rău”, apoi îşi vedea de treabă. Sau se prefăcea foarte ocupată, încercând astfel să salveze ceva, în primul rând pe ea.
A învăţat repede să evite să îşi mai prezinte noile achiziţii în materie de haine, pantofi sau genţi, în faţa colegelor, deşi foarte rar reuşea asta. Dacă întârzia puţin şi Doru era deja acolo, ştia ca ziua îi era compromisă şi bucuria noilor pantofi lăudaţi de fete va păli în faţa criticilor aspre venite, precum nişte săgeţi, dinspre biroul lui. Oricum nu punea preţ pe astea, se bucura de ele şi singură, nu avea nevoie de aprecierile nimănui. Prefera să le poarte în afara biroului, până trecea puţin strălucirea pe care o are orice lucru nou, şi nu mai atrăgea atenţia.
Altfel, ştia deja că dacă ceva era roşu aprins, era indecent, albul însemna o mare prostie, că se murdăreşte prea repede, negrul e prea comun, dacă-i piele-i porcărie şi ar trebui să încetăm să mai cumpărăm ceva din piele naturală, dacă nu-i piele-i chinezărie şi se va strica repede, dacă e scump înseamnă bani aruncaţi degeaba, dacă e ieftin va ţine doar de banii ăia şi tot aşa. Toate astea, deşi nu lăsa să se vadă, de câteva ori au deranjat-o şi au indispus-o. Dar nici atunci nu i-a răspuns. Pentru că el îşi condimentează afirmaţiile astea cu menţiunea că e sincer şi spune numai ce gândeşte. Şi dacă e sinceritate, nu răutate, cum s-ar putea supăra?

Înalt, cu alură atletică, Doru nu era în sine un om rău. Sau nu aşa cum înţelegea el că poate fi un om rău şi aşa cum spunea despre oricine i se părea că ar face lucruri cu care el nu era de acord. În general, era de acord numai cu ce făcea el şi tot în general, le spunea răi sau proşti celor care nu erau ca el. Aici ar fi prea multe amănunte, mult prea complicate pentru Ada care prefera lucrurile simple şi concrete şi le sorta pe culori, aşa cum le-a învăţat încă din primii ani de viaţă: roşu, verde, albastru şi în fine, fără să fie culori, ştia şi asta, alb şi negru. Nu se încărca inutil cu nuanţe şi asta făcea şi cu întâmplările pe care nu avea chef să le analizeze. Le spunea că-s bune sau nu, amuzante sau nu, fără importanţă şi atât.
După ce-şi termina numărul şi scăpa de nervi, transferându-i spre ceilalţi, Doru devenea omul concentrat doar pe ceea ce avea de făcut, fără să se abată de la fişa postului. Când se râdea, râdea şi el, când se glumea, glumea şi el, de parcă era altă persoană.
I-a şi spus cândva un coleg: Dorule, ştiam că munca înnobilează, dar pe tine te transformă. În măicuţă, a completat Sanda. A râs, fără să aibă ceva de obiectat.
Colegii lui au inventat şi un joc pentru când ajungeau înaintea lui la birou. Spunea fiecare cam care-ar fi motivul pentru care Doru va veni nervos în acea dimineaţă. Cel care se apropia măcar puţin de adevăr, era scutit de aranjat dosarele în ziua aia, muncă de care ar fi făcut orice să scape. Era relativă oricum până şi apropierea, că de ghicit nu avea niciunul nicio şansă, motivele fiind diverse. Ada ar spune şi absurde, dar fiind ale lui, nu îşi permite să le vorbească de rău.

Când, într-o dimineaţă, a intrat bombănind despre nişte hoţi şi nenorociţi şi l-au întrebat toţi care-i motivul, nerăbdători ca omul care stă cu biletul la loto în mână şi urmăreşte extragerea, a zis că a auzit la radio că au ridicat nesimţiţii ăia riscul de avalanşă, de la 2 la 4, pe pârtia de la Azuga. Dar ce, aveai de gând să mergi acolo?, l-au întrebat în cor, uitând toţi pe moment că presupunerile lor nu erau nici pe departe în zona asta.
Nu avea, cum să aibă. El nu schiază. Dar l-a enervat. Pentru că ştie că motivul e altul. Că nu există niciun risc dar că, în alt colţ de ţară, unul dubios ar avea afaceri pe o altă pârtie. Şi de aia se alungă turiştii de acolo, să meargă dincolo.  Şi din cauza asta, ziua lui e stricată.

Deşi locuia singur, între relaţiile pasagere pe care le avea, nu era un singuratic. L-au văzut de mai multe ori la braţ cu câte o femeie, mereu alta, şi nu părea că ar avea o problemă cu asta, deci nu au reuşit să găsească motivul şi, în timp, au renunţat să-l mai caute. Pur şi simplu aşa era Doru.
Şi pentru că el a întârziat, şi-au permis să iniţieze jocul presupunerilor şi în taxiul care i-a adus în faţa blocului Adei, unde abia sosise şi cel care lipsea din gaşca de prieteni. Sanda a rămas cu întrebarea-n aer pentru că i-a recunoscut după flori şi pungile de cadouri, au făcut cunoştinţă pe fugă şi s-au împărţit, să încapă în lift.
Lift care a dus, pe rând, două mari nelinişti colective: dacă Ada s-a descurcat singură cu toate şi cum îşi va face Doru apariţia, de ce se va împiedica prima dată. Nici prietenii Adei, nici colegii lui Doru, nu puteau fi siguri de nimic.

                                                            – va urma –

Publicitate