Problemă de logică aplicată-n viaţă

Dacă tot am deschis sertarul cu amintiri la postarea cu majoratul, deschid şi postarea asta tot cu o amintire care mi-e atât de vie-n minte, încât am senzaţia că dacă întind mâna, o pot atinge. Eram tot în liceu, dar nu mai ştiu sigur în ce clasă. Oricum, cred că undeva prin a XI-a sau a XII-a, că e vorba de ora de economie şi parcă mai devreme n-am făcut. Nu mai ştiu exact, oricum nu asta contează.
Până în punctul ăsta despre care vă voi povesti, profa de economie cred că a fost singura care n-a lăsat nicio clipă să se vadă sau să se simtă omul din spatele dascălului. Nu e de rău ce zic, dar nu ştiu să explic mai bine. Nicio secundă până atunci nu s-a văzut pe chipul ei că o doare ceva, că e obosită, că e fericită sau tristă. Şi nici de la noi nu lăsa să treacă înspre ea ceva în genul ăsta. Ca un exemplu, aveam dreptul la două buline albastre pe trimestru. Avea obiceiul să asculte mult şi la întâmplare. Am mai amintit de asta aici, mai spun o dată. Avea un carneţel în care punea steluţe în dreptul fiecărui nume de câte ori i se părea că merităm. La nu ştiu câte steluţe, aveam 10 în catalog. Dacă azi ai primit una, nu însemna că mâine nu te poate întreba ceva, să primeşti o alta sau un minus, dacă nu ştiai răspunsul.

Aşa, revin la buline. Dacă nu ai putut învăţa, nu ai avut chef, ai fost bolnav, nu erai nevoit nici să inventezi motive credibile, nici să îţi afişezi problemele personale în faţa ei. Pentru că nu întreba. Condiţia era ca la începutul orei, nu mai târziu, să îi spui că vrei să îţi foloseşti o bulină. Un fel de cartonaş, de steag alb, dacă vreţi. Sigur că era pe „barba” ta. Dacă era doar o invenţie, riscai să îţi iroseşti mândreţe de bulină şi ea să nu aibă de gând să asculte în ora aia. După irosirea lor, erai pe riscul tău dacă totuşi nu învăţai. Tăceai chitic în bancă şi te rugai să nu fi chiar tu ăla întrebat. Dacă erai, la primul răspuns greşit, aveai un minus în caietul ăla, apoi un altul. La trei minusuri, mai aveai o şansă să nu ai 4 în catalog, cu o problemă rezolvată. Dacă nu ştiai nici problema, 4 era asigurat. Deci era chiar indulgentă, în ciuda „zidului” pe care l-am perceput. Cu toate astea, nu ştiu ce anume mi-a plăcut nespus la ea, dar îmi era extrem de dragă. Şi nu numai mie.

Într-o zi de iarnă din aia adevărată, cu zăpada până mai sus de glezne în curtea liceului, depusă peste noapte, a intrat în clasă la prima oră, a abandonat catalogul pe catedră, s-a dus lângă geam şi, cu privirea pierdută, ne-a zis aşa: azi nu predau, doar vă ascult. Vă dau o problemă de logică. Ba nu, de viaţă. S-a întors cu faţa spre noi şi ne-a zis: să presupunem că aţi plecat azi noapte cu maşina şi undeva pe drum, departe de oraş sau de vreun sat, aţi rămas înzăpeziţi. Sunteţi singur, nu aveţi mâncare, nu aveţi pături să vă încălziţi. Ce faceţi?
După câteva momente în care am încercat toţi să facem legătura între economie şi problema asta, am început fiecare cu câte un răspuns şi ne-am transformat în zmei, evident. Toţi dădeam răspunsuri din filme, că de unde altundeva? Ne-a ascultat pe toţi fără să spună nimic, spre nedumerirea noastră. Adică nimeni nu a dat răspunsul corect?
În momentul în care s-a ajuns la: lăsăm motorul pornit şi nu mai e frig, iar un coleg a zis că nu ar fi idee bună că astfel rămâi fără benzină şi poate fără baterie la maşină şi n-ai lumini şi rămâi în beznă, ne-a spus, cu ochii-n lacrimi, că e vorba despre soţul ei şi că ea de fapt încerca să se încurajeze găsind soluţii la noi.
S-a schimbat total tonul clasei. De la „of, Doamne, asta era? Staţi liniştită, doamna profesoară, se descurcă”, la „cred că deja e acasă, sigur a ajuns cu bine, nu mai fiţi supărată”.

Deşi îmi amintesc perfect scena asta, nu mai ştiu decât foarte vag detaliile. A nins foarte mult noaptea şi, undeva între oraş şi în sus, spre munte, între două sate, s-a produs un soi de busculadă, au rămas multe maşini blocate-n zăpadă. A fost cu intervenţie de durată, drum îngust, utilaje mari. Ştiu că au lipsit atunci toţi profesorii şi colegii mei care făceau naveta şi cumva s-a aflat destul de repede despre asta.
Nu ştiu exact ce m-a făcut să reţin atât de bine episodul: faptul că am văzut-o pentru prima dată atât de vulnerabilă, în condiţiile în care era, cum am zis, cam singura pe faţa căreia nu se vedea nicio emoţie, sau faptul că am simţit toţi că suntem cu adevărat ascultaţi şi că, pe undeva, se caută şi-n noi un soi de compasiune şi că e important şi punctul nostru de vedere, că suntem trataţi ca nişte oameni mari. Nu ştiu nici acum ce anume a fost mai important, cert e că îmi amintesc perfect momentul.

Aşa. N-are rost să vă spun că nu era cu Facebook pe atunci, nici cu aplicaţii, nici cu nimic. Deci greu. Nu imposibil, dar greu. Mai ales în astfel de situaţii. Dar acum, când s-ar zice că ne ajută toată tehnologia posibilă, nu ar putea exista momente în care să ne întreţină neliniştea lipsa unui răspuns? Adică ea era clar neliniştită, se vedea că e tare îngrijorată. Dar dacă el ar fi avut telefon şi ar fi rămas fără semnal sau baterie, nu cumva neliniştea ei ar fi crescut şi mai mult?
Să presupunem că nu putem da de cineva, ce facem? Să zicem că n-avem număr de telefon sau nu are semnal. Că altfel v-aş da prea uşor. Excludem şi mersul la uşa ei, că iar ar fi uşor. So? Nu-i aşa că deşi pare simplu cu telefoane şi SF-uri de tot felul, dintr-o dată nu mai e? Sau, din contră, e şi mai rău.
Deci ce facem să dăm totuşi de o persoană despre care nu mai ştim nimic, în era tehnologiei? Nu ajungem nici la Interpol, nici chiar aşa, fiţi cuminţi 🙂
Scoateţi o foaie de hârtie, e pe bază de steluţe şi nu se acceptă bulinele deci azi nu merge cu „doamna profesoară, ştiţi, să vă explic, eu am vrut să învăţ, dar…” 😛

Foto