Altfel de jurnal

Da, da, scriu Jurnal. Pentru că azi… m-am amărât puţin deşi ştiu că n-are absolut niciun sens, că nu merită, că sunt altele, că una şi că alta. Ştiu. Le ştiu pe toate. Dar sunt omul ăla normal care, deşi nu e un morocănos, are totuşi momentele lui de răzvrătire după încercări de fi calm şi cuminte, aşa cum e el de obicei. Să nu supere, să nu deranjeze, să nu. Şi să… lasă că trece, lasă că nu-i nimic, lasă, nu-i asta o problemă. Nici nu e, ştiu. Dar parcă la un moment dat, se simte o uşoară nevoie de reciprocitate, ca-n iubire. La un moment dat, când numai dintr-o singură parte vine cuminţenia aia de a nu deranja, frica aia că ai putea exagera, se umple paharul răbdării şi dă puţin pe afară… unde-s nori şi unde plouă, ca-ntr-un noiembrie care nu face decât ce ştie şi ce poate. Care nu e decât aşa cum e el, aşa cum ar trebui să fie, aşa cum îi stă bine, fără să se abţină de la a face ceea ce simte, fără teama că ar deranja pe cineva făcându-şi dreptate, fără să-i pese că supără pentru că ne plouă deşi asta îi e menirea şi esenţa.

De ce eu nu pot? De ce eu, tot eu, stau şi las aşa, că poate trece? Pentru că sunt aşa cum nu-mi place să recunosc că sunt. O fac numai în glumă şi numai cu voce tare. Când e să mi-o recunosc mie, în şoaptă, nu o fac. Pentru că asta ar presupune fie să mă scutur şi să acţionez, fie să accept şi că nu-s în stare. Să fiu şi eu mai directă şi mai „dintr-o bucată”, cum spun bătrânii că sunt oamenii demni de toată admiraţia. Şi atunci mă gândesc că din moment ce n-am făcut nimic concret după ce mi-a fost ignorat demersul la fel de cuminte, zic eu, de a ruga, ce rost are să scriu aici despre asta? De fapt, nici n-o scriu, vedeţi doar că bat câmpii şi n-aţi înţeles nimic.
Şi totuşi, scriu. Să fie aici, să-mi amintesc că degeaba-mi tot propun ca de mâine, de luni, de la 1 sau de la început de an, oricare-ar fi toate astea şi oricând ar fi ele, să las deoparte ceea ce mă conţine şi să fiu şi eu mai altfel, măcar puţin mai altfel. Cum să fiu ceea ce nu sunt? Să devin, da. Aici e problema. Că devenirea asta, în acest caz şi doar în ăsta, din punctul meu de vedere, nu e evoluţie şi ştiu că e greşit tot acest punct de vedere.

Exagerez, ştiu. E un nimic ceea ce m-a amărât. Dar cum se întâmplă rar, vine la pachet cu tot ce n-am băgat în seamă de la ultimul moment de amărăciune-ncoace. Şi e despre oameni şi ploi, despre toamne şi ignoranţă. Despre un mic fapt care nu-i corect, ştiu, dar pe care nu ştiu cum să-l îndrept.
Vă veţi supăra pe mine, ştiu. Nu vreau asta. Ăsta nu e decât un loc de a scăpa de gândurile astea, să pot ieşi apoi prin ploaie şi să nu le iau cu mine. Nu voi spune cine, nici unde. Vă întreb doar aşa, ipotetic, cam ce poţi face mai mult după ce ai scris cuiva care îţi ia gândurile şi le pune în alt loc, presupus al lui, că rogi să nu mai facă asta şi totuşi o face-n continuare şi a ignorat şi rugămintea şi comentariile ironice de mulţumire pentru preluarea care nu-i preluare, din moment ce nu există punctul de plecare?

Există report, ştiu şi asta. Dar mă pierd pe drumul ăla anevoios în care trebuie să dovedeşti tu în mulţi paşi că eşti îndreptăţit să o faci. Şi n-aş apela la asta. Ştiu, sunt chiar culmea. Sunt. Am sperat că se poate repara vorbind de la om la om. Nu se poate. Şi aşa cum v-am zis de la început, e un nimic. Dar nimicul ăsta, pus lângă alt nimic în faţa căruia n-am zis nimic şi lângă un altul apoi lângă un altul, s-a făcut un nimic mai mare care m-a făcut să înşir nimicuri mici într-o zi de luni şi să ascult o melodie pe care am găsit-o ascultând-o pe cea de la postarea în care vă întrebam dacă mai ştim cine suntem.
Nu vă faceţi griji, sunt bine, chiar sunt. „Mai rabd puţin, încă puţin, până-n zori îmi trece”. Toarnă mult e melodia care-mi place mult acum. Vin, ploaie, orice.

Foto