Nu tulbura tăcerea dintre noi!

Şşşşt, nu mă striga!
Inspiră cuvintele care-şi deschid acum aripile,
nu le da voie să-şi înceapă zborul,
ar fi prea târziu,
abia atunci ar fi prea târziu,
acum încă se mai poate salva ceva
din liniştea asta fără de sfârşit
aşternută între mine şi tine,
care-ar fi putut deveni noi,
dar n-a fost nicicând mai mult decât
un tu şi-un eu
visând, separat, la numărul pereche.
Inspiră-le,
lasă-le să-ţi umple plămânii,
să-ţi circule prin vene
şi să-ţi zvâcnească apoi la tâmple,
ca o uşoară bătaie de cap
care nu-ţi face rău,
dar nici nu te lasă să o uiţi.
Vezi, le-am lăsat inima îndrăgostiţilor
aflaţi la început de drum,
e dreptul lor să o folosească
în fiecare şoaptă, fiecare vers
sau fiecare pas,
mie oricum nu-mi rimează cu nimic
convenabil.

Taci, mai bine taci!
Nu-mi rosti numele,
strânge buzele şi nu le lăsa nici să şoptească,
gustă literele,
lasă-le să se lipească de cerul gurii
şi să rămână acolo,
dar nu le da voie să prindă glas.
Dacă te-aş auzi,
ţi-aş răspunde imediat
şi aş tulbura cu o tresărire
liniştea care stă între noi
de la începutul lumii,
poate şi înainte de asta.
Nu le săruta, e prea banal,
lasă şi asta pentru cei care
încă visează mână-n mână,
până-n clipa-n care şi ei vor căuta
alte sensuri
şi o vor da mai departe,
şi tot aşa, până la sfârşitul lumii
şi dincolo de asta.

Şşşşt, nu-mi mai spune nimic,
ce rost ar mai avea?
Orice mi-ai spune ar fi ca o
zbatere de aripi într-o colivie,
zbor frânt şi răni deschise.
Dar cel mai trist dintre toate,
ar fi… că ţi-aş răspunde.

Foto