Când ne schimbăm părerile…

Dacă-mi amintesc bine, ultima dată când v-am cerut ajutorul pentru ceva pitici din capul meu, am zis că o vreme mă potolesc şi vă las să respiraţi. Mno, eu nu mai ştiu exact cât a trecut de atunci, dar sigur a trecut o vreme. Cât o fi ea, vreme se cheamă. Aşa că e cazul să… iar. Să iar vă întreb, să iar vă rog, să iar. Ştiu că nu-i corect cum am scris dar vă rog să mai mă lăsaţi să-mi fac de cap puţin şi să fiu puţin ironică şi eu, că şi aşa când e cazul nu o pot face, că aşa-s eu, o bleagă 😀
Gata cu introducerea care nu are nicio legătură cu ce vreau eu. Vă mai spun că iniţial am vrut să fac postarea asta în două părţi, să pun numai mâine ideea principală, să las azi numai întrebarea. Dar am mare încredere în voi şi asta mă face să scriu azi totul, să nu o mai ciuntesc, că ar ieşi practic postare în genul unui status pe FB şi nu vreau asta. Mă refer la faptul că ar fi prea scurte, nu la altceva. Şi m-am gândit să vă întreb şi să rog mult de tot, mult, mult, să răspundeţi fără să citiţi mai departe. Şi deşi ştiu că cer prea mult, eventual, dacă mai vreţi, să reveniţi cu răspunsul şi după ce citiţi continuarea. E prea mult dacă vă rog asta? Ştiţi că nu prea abuzez eu de răbdarea voastră, dar acum chiar nu vreau să las pe mâine şi să pun numai sondajul. Începem?

Întrebarea a cam aşa: imaginaţi-vă un tablou, o poezie, un text, un fel de mâncare sau o melodie dar doar instrumentală, nu cu voce (e foarte important). Ne place sau nu, e simplu. Credeţi că detaliile despre cel care le-a realizat ne-ar putea schimba părerea? Şi mai simplu: să zicem că spunem nu-mi place tabloul, mâncarea nu e cine ştie ce, poezia e cam simplistă, textul parcă nu are profunzimea dorită, melodia parcă undeva a sunat ciudat. V-aţi schimba părerea după ce aţi afla cine le-a făcut?
E valabil şi invers: să vi se pară foarte bune şi apoi să aveţi totuşi ceva de comentat. Dar cazurile astea sunt mai rare.
Nu vorbim de schimbarea gusturilor şi alea oricum nici nu se discută. Şi, evident, un tablou nu e urât că nu ne place nouă şi nici frumos că ne place. E vorba de percepţie şi asta e clar. Tocmai despre asta vorbim.
Credeţi că dacă aţi zis: nu-mi place tabloul, în secunda imediat următoare să spuneţi că… ah, stai, parcă totuşi nu e urât, şi asta pentru că atunci când aţi zis prima părere nu ştiaţi cine l-a pictat? Sau cine a scris sau cine a cântat… aţi prins ideea.
Şi dacă da, ce se schimbă? Devine tabloul frumos, mâncarea bună, melodia foarte frumoasă sau doar părerea se schimbă şi se îndulceşte?
Sau nu vă schimbaţi nimic, rămâne cum aţi spus prima dată?

Puteţi răspunde cu da sau nu, întrebarea fiind aia prima, unde da înseamnă că da, mi-aş schimba părerea, nu fiind nu mi-aş schimba părerea. Sigur, m-aş bucura mult dacă aţi şi explica, dar nu vă pot cere atât de mult.
Şi acum, vă rog mult, mult, dacă vreţi, să mergeţi la răspuns, fără să citiţi mai departe pentru că urmează să spun detalii pe care evident, la prima părere nu avem de unde să le ştim. Deci nu mai citiţi, da?
. . . . . . . . . . . .  . . . . . . . . . . . . . . . . .
Acum puteţi citi, că aţi răspuns. 😀

Ştiţi că sunt cazuri, excepţii, nu zic nu, în care oameni cu diferite probleme sau afecţiuni, sau pui de oameni, fac lucruri pe care noi le considerăm normale şi le tratăm ca atare şi le analizăm ca atare, dar care, pentru ei, necesită un efort imens. Sau nu neaparat.
Parcă vedem altfel totul, nu? Ei, asta vreau să vorbim: de ce? Sigur, sigur, e absolut normal să fie aşa. Dar: calitatea se schimbă? Prin prisma asta, da. Dar altfel?

Dacă vreţi, ne putem gândi şi la emisiunea aia culinară deşi eu nu de la ea am plecat, unde, dincolo de spectacol şi regie, au gustat mâncarea, au zis că nu, nu e ce trebuie şi a apărut un copil de 4 ani care a gătit şi brusc mâncarea a devenit delicioasă. Cum e?

Dacă vedem un tablou şi strâmbăm din nas, după ce aflăm că a fost pictat cu picioarele de un om fără mâini, devine tabloul mai frumos sau noi mai indulgenţi? Dar dacă sunt două şi numai unul trebuie să ia un premiu şi altul e mult mai bine realizat de un om care a pictat cu mâinile, care merită şi în funcţie de ce anume judecăm?
Am zis de melodie să fie instrumentală, că dacă e voce, e clară vârsta. Dar dacă ascultăm ceva la pian, auzim o scăpare şi spunem că Nţ!, parcă nu e ce trebuie, şi aflăm pe urmă că instrumentul e folosit de un copil sau de un om care n-a luat lecţii şi a învăţat singur, mai contează nota aia ratată?
Dar dacă acolo e unul premiat la toate concursurile şi care o viaţă a făcut numai asta, mai e de iertat nota aia?
Dacă o poezie despre care zicem că e făinuţă e scrisă de un copil de 7 ani, nu cumva devine genială? Că na, la vârsta aia nu ai multe „date”, n-ai trecut prin multe şi intervine chestia aia cu talent nativ şi etc.
Şi aceeaşi poezie devine mediocră dacă ştim că e un poet, membru al Uniunii Scriitorilor şi ceva profesor univ. doctor magna cum laude?
Ce se schimbă? Că poezia e la fel.

Cum e? Ce se schimbă şi de ce? Dacă prima dată am zis că nu ne place, după ce aflăm povestea, începe să ne placă? Spunem „ah, în cazul ăsta, nu mai e aşa de rău”? De ce?
Sau nu începe să ne placă, dar nu mai criticăm. De ce-am critica de prima dată, în cazul ăsta?
Mda, ştiu, sunt nevorbită 😀 😀

Vă mulţumesc mult!

Foto