Când ne schimbăm părerile…

Dacă-mi amintesc bine, ultima dată când v-am cerut ajutorul pentru ceva pitici din capul meu, am zis că o vreme mă potolesc şi vă las să respiraţi. Mno, eu nu mai ştiu exact cât a trecut de atunci, dar sigur a trecut o vreme. Cât o fi ea, vreme se cheamă. Aşa că e cazul să… iar. Să iar vă întreb, să iar vă rog, să iar. Ştiu că nu-i corect cum am scris dar vă rog să mai mă lăsaţi să-mi fac de cap puţin şi să fiu puţin ironică şi eu, că şi aşa când e cazul nu o pot face, că aşa-s eu, o bleagă 😀
Gata cu introducerea care nu are nicio legătură cu ce vreau eu. Vă mai spun că iniţial am vrut să fac postarea asta în două părţi, să pun numai mâine ideea principală, să las azi numai întrebarea. Dar am mare încredere în voi şi asta mă face să scriu azi totul, să nu o mai ciuntesc, că ar ieşi practic postare în genul unui status pe FB şi nu vreau asta. Mă refer la faptul că ar fi prea scurte, nu la altceva. Şi m-am gândit să vă întreb şi să rog mult de tot, mult, mult, să răspundeţi fără să citiţi mai departe. Şi deşi ştiu că cer prea mult, eventual, dacă mai vreţi, să reveniţi cu răspunsul şi după ce citiţi continuarea. E prea mult dacă vă rog asta? Ştiţi că nu prea abuzez eu de răbdarea voastră, dar acum chiar nu vreau să las pe mâine şi să pun numai sondajul. Începem?

Întrebarea a cam aşa: imaginaţi-vă un tablou, o poezie, un text, un fel de mâncare sau o melodie dar doar instrumentală, nu cu voce (e foarte important). Ne place sau nu, e simplu. Credeţi că detaliile despre cel care le-a realizat ne-ar putea schimba părerea? Şi mai simplu: să zicem că spunem nu-mi place tabloul, mâncarea nu e cine ştie ce, poezia e cam simplistă, textul parcă nu are profunzimea dorită, melodia parcă undeva a sunat ciudat. V-aţi schimba părerea după ce aţi afla cine le-a făcut?
E valabil şi invers: să vi se pară foarte bune şi apoi să aveţi totuşi ceva de comentat. Dar cazurile astea sunt mai rare.
Nu vorbim de schimbarea gusturilor şi alea oricum nici nu se discută. Şi, evident, un tablou nu e urât că nu ne place nouă şi nici frumos că ne place. E vorba de percepţie şi asta e clar. Tocmai despre asta vorbim.
Credeţi că dacă aţi zis: nu-mi place tabloul, în secunda imediat următoare să spuneţi că… ah, stai, parcă totuşi nu e urât, şi asta pentru că atunci când aţi zis prima părere nu ştiaţi cine l-a pictat? Sau cine a scris sau cine a cântat… aţi prins ideea.
Şi dacă da, ce se schimbă? Devine tabloul frumos, mâncarea bună, melodia foarte frumoasă sau doar părerea se schimbă şi se îndulceşte?
Sau nu vă schimbaţi nimic, rămâne cum aţi spus prima dată?

Puteţi răspunde cu da sau nu, întrebarea fiind aia prima, unde da înseamnă că da, mi-aş schimba părerea, nu fiind nu mi-aş schimba părerea. Sigur, m-aş bucura mult dacă aţi şi explica, dar nu vă pot cere atât de mult.
Şi acum, vă rog mult, mult, dacă vreţi, să mergeţi la răspuns, fără să citiţi mai departe pentru că urmează să spun detalii pe care evident, la prima părere nu avem de unde să le ştim. Deci nu mai citiţi, da?
. . . . . . . . . . . .  . . . . . . . . . . . . . . . . .
Acum puteţi citi, că aţi răspuns. 😀

Ştiţi că sunt cazuri, excepţii, nu zic nu, în care oameni cu diferite probleme sau afecţiuni, sau pui de oameni, fac lucruri pe care noi le considerăm normale şi le tratăm ca atare şi le analizăm ca atare, dar care, pentru ei, necesită un efort imens. Sau nu neaparat.
Parcă vedem altfel totul, nu? Ei, asta vreau să vorbim: de ce? Sigur, sigur, e absolut normal să fie aşa. Dar: calitatea se schimbă? Prin prisma asta, da. Dar altfel?

Dacă vreţi, ne putem gândi şi la emisiunea aia culinară deşi eu nu de la ea am plecat, unde, dincolo de spectacol şi regie, au gustat mâncarea, au zis că nu, nu e ce trebuie şi a apărut un copil de 4 ani care a gătit şi brusc mâncarea a devenit delicioasă. Cum e?

Dacă vedem un tablou şi strâmbăm din nas, după ce aflăm că a fost pictat cu picioarele de un om fără mâini, devine tabloul mai frumos sau noi mai indulgenţi? Dar dacă sunt două şi numai unul trebuie să ia un premiu şi altul e mult mai bine realizat de un om care a pictat cu mâinile, care merită şi în funcţie de ce anume judecăm?
Am zis de melodie să fie instrumentală, că dacă e voce, e clară vârsta. Dar dacă ascultăm ceva la pian, auzim o scăpare şi spunem că Nţ!, parcă nu e ce trebuie, şi aflăm pe urmă că instrumentul e folosit de un copil sau de un om care n-a luat lecţii şi a învăţat singur, mai contează nota aia ratată?
Dar dacă acolo e unul premiat la toate concursurile şi care o viaţă a făcut numai asta, mai e de iertat nota aia?
Dacă o poezie despre care zicem că e făinuţă e scrisă de un copil de 7 ani, nu cumva devine genială? Că na, la vârsta aia nu ai multe „date”, n-ai trecut prin multe şi intervine chestia aia cu talent nativ şi etc.
Şi aceeaşi poezie devine mediocră dacă ştim că e un poet, membru al Uniunii Scriitorilor şi ceva profesor univ. doctor magna cum laude?
Ce se schimbă? Că poezia e la fel.

Cum e? Ce se schimbă şi de ce? Dacă prima dată am zis că nu ne place, după ce aflăm povestea, începe să ne placă? Spunem „ah, în cazul ăsta, nu mai e aşa de rău”? De ce?
Sau nu începe să ne placă, dar nu mai criticăm. De ce-am critica de prima dată, în cazul ăsta?
Mda, ştiu, sunt nevorbită 😀 😀

Vă mulţumesc mult!

Foto

Acest articol a fost publicat în Din viaţă... și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

109 răspunsuri la Când ne schimbăm părerile…

  1. Iosif zice:

    Criticilor Mei
    Mihai Eminescu

    Multe flori sunt, dar putine
    Rod in lume o sa poarte,
    Toate bat la poarta vietii,
    Dar se scutur multe moarte.

    E usor a scrie versuri
    Cand nimic nu ai a spune,
    insirand cuvinte goale
    Ce din coada au sa sune.

    Dar cand inima-ti framanta
    Doruri vii si patimi multe,
    s-a lor glasuri a ta minte
    Sta pe toate sa le-asculte,

    Ca si flori in poarta vietii
    Bat la portile gandirii,
    Toate cer intrare-n lume,
    Cer vestmintele vorbirii.

    Pentru-a tale proprii patimi,
    Pentru propria-ti viata,
    Unde ai judecatorii,
    Ne’nduratii ochi de gheata?

    Ah! atuncea ti se pare
    Ca pe cap iti cade cerul:
    Unde vei gasi cuvantul
    Ce exprima adevarul?

    Critici voi, cu flori deserte,
    Care roade n-ati adus –
    E usor a scrie versuri
    Cand nimic nu aï de spus.

    Un sfârsit de saptamâna magic, binecuvântat cu tot ce-i mai frumos, original, natural, luminos, placut, parfumat, relaxant, gustos, aromat, parfumat, real…adevarat, draga Potecuta !

    Apreciat de 2 persoane

  2. tink3rbe11 zice:

    Recunosc!!
    Eu am citit tooot mai întâi!!
    Se pune,nu se pune…nah..am citit.
    Eu ,nu perii pe nimeni,dacă nu-ți stă bine îți spun,dacă nu-mi place ceva spun ….dar…aici ,ținând cont că am citit,aici este vorba de psihicul unui copil care dacă îl dobori atunci când încearcă și are curaj,s-ar putea să fie o fire mai slabă de înger și să se demoralizeze și să nu mai încerce.Iar moralul unui copil dezamăgit greu îl reclădesti!
    Dar,în alt context,dacă de exemplu, o melodie care îmi place ,păi îmi place, indiferent cine a compus-o! Dacă un remix sună mai bine decât originalului, apoi nu contează cine a mixat-o…poa’să fie și…mama!
    Dar când vine vorba despre un copil se schimbă situația,intra în scenă expresia de a incuraja!
    Nu accept faza cu „este copilul lui cutare”…atunci nu mai țin cont de incurajare,atunci spun adevărul explucandu-i copilului cum stă de fapt treaba și că orice șut în fund înseamnă un pas înainte și că viața este un concurs pentru care fiecare este o competiție.
    Mno,cam așa reacționez eu.

    Apreciat de 2 persoane

    • Partea cu copilul a fost ca un exemplu, pentru balanță.
      Dar nu ar putea fi valabil și în cazul unui adult care încearcă ceva? Ceva nou? Și prima dată nu excelează?
      Nu știu, întreb. 🙂
      Mulțumesc pentru răspuns.

      Apreciat de 1 persoană

      • tink3rbe11 zice:

        Un adult ,se presupune că a trecut prin școli…scoala școală și școala vieții, deci…poate suporta un adevăr, îl poate procesa!!

        Apreciat de 1 persoană

        • Hm, posibil. Depinde despre ce vorbim. Nici unui copil care nu are voce nu îi faci un bine dacă îl duci pe la concursuri de muzică numai să îl faci vedetă.
          Și un adult care vrea să se apuce de pictat la 80 de ani, pentru el, îi faci un mare rău dacă îi spui că e praf la desen.
          Ah, că te întreabă ce părere ai, da, absolut, adevărul e vital. Dar depinde mult de nuanțe.
          Aici, în postare, nu era de spus părerea în față ci de apreciat sau nu ceva. Dacă noi ne schimbăm parerea, fără să fie nevoie să o spunem.

          Apreciat de 1 persoană

  3. Răspuns:
    E foarte posibil să-mi schimb părerea, dar nu dintr-un snobism intelectual sau artistic, ci pentru că aș închide gura și m-aș gândi din nou dacă nu cumva sunt eu cea care greșește. (Am tendința, adesea, sa cred ca eu nu prea pricep despre ce este vorba, iar ceilalți sunt mult mai grozavi). Deci, da, m-aș gândi din nou!

    P. S. N-am citit partea a doua. Ți-am respectat dorința. 😋😇

    Apreciat de 1 persoană

  4. Issabela zice:

    Mi-e chiar ușor de răspuns 🙂
    Da, îmi schimb parerea după ce aflu că un creator de artă (filme, carți, orice) e pedofil, agresor sexual sau criminal. Nici nu discut variantele astea, iar orice alte cusururi ar avea mă lasă rece și apreciez în continuare arta la fel.
    Nu, nu mi se pare corect să apreciez în nici un context mai mult un tablou pictat de cineva fără mîini, dacă e mai slab decît al unuia cu. Să mi se ierte laconismul, dar vorbim de artă, nu de chestii de caritate, corectitudini politice sau de Eurovision. De cele din urmă e plin fb-ul, unde oameni numai buni și frumoși creează numai capodopere superbe 🙂

    Apreciat de 4 persoane

  5. Iosif zice:

    P.S. Absolut toti suntem mai mult sau mai putin ipocriti, chiar daca f. putini sunt cei ce-si recunosc acest defect, mostenit genetic !

    Apreciat de 1 persoană

  6. sticri zice:

    Eu as imparti chestiinea in doua parti distincte.
    1. Partea cu poezie, tablouri, muzica, etc., hai sa le zicem „arte” in general..
    2. Chestiunile culinare, marcile auto, haine, etc…

    Prima parte la.mine e influentata de starea mea.de spirit, adica poate sa fie o muzica instrumentala foarte buna dar daca vecinul „lucreaza cu bormasina” 😂😂, atunci se duce tot cheful. Asta nu inseamna ca muzica respectiva nu e ok dar eu nu mai sunt capabil sa o ascult, deci din punctul meu de vedere la.momentul respectiv, acea muzica nu-mi place.

    Referitor la partea a 2-a, mi-am facut in timp unele „automatisme”, ca sa nu le zic prejudecati in ceea ce priveste diversele marci auto sau branduri de haine, restaurante, etc.

    Mai e ceva aici, un adevar pe care-l sustin acum, nu e valabil intotdeauna. O sa-ti dau un exemplu. Eu as alege o marca de masina avand in vedere stilul meu de condus,distantele pe care le parcurg, marimea familiei si pretul, dar daca as alege o masina pt o doamna/domnisoara care merge numai prin oras, maxim 30 km/zi, cu siguranta as alege o alta masina.

    Dupa parerea mea adevarul si perceptia noastra despre un lucru este ceva relativ si e valabil doar la momentul respectiv si in circumstantele respective.

    Inca ceva, preferintele noastre se schimba …. cu varsta..😊

    Apreciat de 2 persoane

    • M-ai pierdut rău de tot. La mine, mașinile sunt albe, negre și alte culori. Tot ce e dincolo de asta, e fapt divers. Veci pururi nu mă va impresiona cineva care-mi spune că și-a luat … și aici intră orice marcă, din cele scumpe, că habar nu am că e scumpă. E un subiect la care nu mă pricep deloc.

      Apreciat de 3 persoane

      • sticri zice:

        Masina era doar un exemplu, masina in sine nu conteaza.

        Apreciat de 1 persoană

        • Ah, așa da. Dacă nu contează, îmi convine.
          Ideea era că veci nu voi putea asocia o mașină cu o formă de artă.

          Apreciat de 1 persoană

          • sticri zice:

            Ba e o mare arta ca sa vinzi o masina. E o arta a departamentului de marketing ….
            O sa-ti mai spun ca ne sunt vandute aceleasi masini dpdv tehnologic, chiar identice dpdv tehnologic, difera farurile, grila radiatorului, cateva elemente de design si interiorul dar la preturi si pe piete diferite. Evident si cu unele dotari diferite.
            Uite, VW Golf=Skoda Octavia=Audi A3=Seat Leon, si mai sunt…
            Sub capota sunt identice, difera „hainele”
            Restul… e o minciuna facuta de departamentele de marketing, unii i-ar spune „arta”….😊
            PS: Daca-ti spun ca exista motoare de Renault (de mic litraj) montate pe Mercedes, ce o sa spui? 😂😂😂
            Asta este o arta a departamentului de marketing sau o „minciuna ambalata”.

            Sper ca acum sa ma intelegi de ce ma refeream la relativitatea unui adevar …

            Apreciat de 1 persoană

            • Insiști să vorbim despre mașini? Mâine, când voi fi la Pc, să am acces ușor la google, să dau cu copy paste niște detalii, acum îmi e greu din telefon.
              Da, dar m-aș fi bucurat mult dacă mi-ai fi spus părerea despre cum îți schimbi sau nu părerea în funcție de povestea autorului.

              Apreciază

            • sticri zice:

              Daca autorul e un copil sau o persoana neajutorata sau nefavorizata, incerc sa incurajez respectiva persoana chiar daca actul artistic lasa de dorit. Daca persoana e normala, i-o zic verde in fata indiferent daca e de bine sau de rau, si da imi schimb parerea in timp. Adica pot aprecia acum ceva, iar peste un an sa nu-mi mai placa, eu consider ca fiecare evoluam in gusturi.

              Apreciază

            • Mulțumesc mult, Sticri! Apreciez tare faptul că ai răspuns!
              Aaa, ce fain spus: fiecare evoluăm în gusturi!!! Îmi place mult ideea și nu m-am gândit la asta.
              Vezi? Acum am și eu ce răspunde 😀

              Apreciat de 2 persoane

  7. Cristina zice:

    Potecuță, mi s-a întâmplat, recunosc, să nu îmi placă un tablou, iar mai apoi, aflând că a fost pictat de o mătușă tare dragă, să mă uit mai cu atenție la detalii și să îmi placă… mult. 😀
    În privința mâncării, melodiei, poeziei gustul nu mi s-a schimbat după ce mi s-a spus cine-i autorul, autoarea.
    Acum merg să citesc înainte. 😉

    Apreciat de 1 persoană

    • Cristina zice:

      Și să-ți răspund în continuare. 🙂 În privința unei poezii, sigur că -aflând că era scrisă de un copil, îmi schimb percepția, cum am făcut și cu tabloul mătușii. 🙂 Mai mult, citind comentariul Issei, am realizat că nici nu-i mai pot citi sau admira creațiile unui criminal (de orice fel). Voi vedea tot timpul, cu ochii minții, monstrul din spatele operei, iar reacția mea cred că e una firească. 🙂

      Apreciat de 1 persoană

      • Da, Cristina, știu ce spui și ce spune Issa. Dar opera lui nu devine urâtă sau proastă. Dacă ne-a plăcut prima dată, așa rămâne. Că nu mai putem noi vedea, asculta, citi, lăuda, da, așa e. Dar frumosul rămâne frumos.

        Apreciat de 3 persoane

        • Cristina zice:

          După ce a plecat comentariul, gândindu-mă mai în profunzime, am ajuns și eu la aceeași concluzie, Potecuță, gândindu-mă la Dali, de pildă. Dacă mâine aș afla cine știe ce grozăvie despre el, nu mi-ar mai plăcea arta sa? Ba da… și sper să nu aud nimic de rău, că ar fi mare păcat 😀😀
          Când am scris de criminali, m-am gândit la suferințele victimelor și a familiilor lor, dar apoi mi-am zis că m-am dus cu gândul prea departe, influențată de o știre, despre o vedetă ce a fost înlocuită digital, fiindcă era pedofil, parcă. Am citit pe blogul lui Jo. Mi-am zis ce bine că au făcut asta! Dar acum nu vorbim despre cazuri de genul acesta, ci de situații oarecum delicate. 🙂

          Apreciat de 1 persoană

          • Da, Cristina, am înțeles perfect. Și da, nu ai cum să te detașezi. Să aud: x a fost închis pentru viol, cântă bine, vii la concertul lui? Nu, nu m-aș duce.
            Dar să zic că mor după cărțile lui x și peste 5 ani să aflu că a violat o femeie și să zic apoi că e un autor prost, brusc, mi se pare că așa avea eu ceva. Că nu aș mai citi nimic de el, că nu aș mai vrea să aud de el, da. Dar dacă aș nega talentul, m-aș nega pe mine cea care l-a apreciat.
            Știi că unii zic de Eminescu că nu e de studiat în școală că a avut sifilis? Nu e cam mult?
            Știu, nu se compară. Și am înțeles exact ce ați zis voi și zicem practic același lucru, că nici Issa nu a zis altfel. Dar opera rămâne. Și rămâne talentul. Cum ai zis de Dali. 🙂

            Apreciat de 2 persoane

    • Hahahaha, foarte faină treaba asta! E ca aia cu: e mare dar îi stă bine. Știi? Era un banc. Un tip în compartiment de tren, cu un alt bărbat. Afară, la ușă, se tot zbenguia un copil. Tipul zice: vai, dar ce cap mare are copilul ăla. Bărbatul zice: e copilul meu, domnule. Și tipul zice ce am scris 😀

      Apreciat de 2 persoane

  8. Drugwash zice:

    Cristi a atins esenţialul: adevărul e absolut, percepţiile – şi ca urmare părerile – sînt relative.
    O porcărie e o porcărie, punct. Ceea ce se modifică e evaluarea situaţiei odată ce ştacheta e mutată: porcăria rămîne o porcărie în absolut, dar devine impresionantă prin prisma handicapului – luat în sensul cel mai generic posibil – al creatorului ei. Problema e că de multe ori situaţia e prezentată special într-un fel care să ascundă informaţii vitale unei evaluări corecte, pentru ca mai apoi să fim acuzaţi de falsitate, ipocrizie ş.a.m.d. Însă chiar dacă nu e aşa, majoritatea oamenilor normali iau ca implicită o situaţie la fel de normală, în care sînt implicaţi oameni la fel de normali şi o evaluează ca atare în condiţiile în care nu li se prezintă de la început detalii care să o explice. Şi nu e neapărat vorba de ipocrizie ci, aşa cum spunea Clopoţica mai sus, uneori e bine să atenuăm din duritatea evaluării pentru a nu afecta psihicul unor persoane sensibile. De aceea e bine să ştim de la bun început toate datele problemei, iar dacă nu, atunci mai bine tăcem.
    Ceea ce am să şi fac acum.

    Apreciat de 3 persoane

    • Atenuăm când ne e cerută părărea. Altfel, dacă ne trezim să criticăm ceva numai de dragul de a critica, nu mai ține de faptul că omul e sau nu sensibil, ține de ceva din noi despre care nu are rost să vorbim, că nu ăsta e subiectul dar cum am zis, sunt nevorbită. 😀
      Nu, Dragoș. De ce să știm? Eu nu spun că suntem apoi judecați în funcție de cum percepem. Atunci da, evident că trebuie să știm. Întreb așa, noi cu noi, ne schimbăm părerea? Fără să fim la un concurs. Vedem tabloul, zicem că nu are nimic special, că liniile nu-s drepte. Apoi vedem artistul fără mâini. Devine tabloul mai frumos? Nu. Dar parcă ni se pare frumos. Asta spuneam.
      Că așa cum zici tu, să fie apoi analizată părărea, da e musai să știm. Altfel nu, nu văd de ce am avea nevoie de detalii. Ne place sau nu.
      Mulțumesc!

      Apreciat de 2 persoane

      • Drugwash zice:

        Ai deschis altă uşă. Oare noi nu sîntem propriii noştri judecători? Chiar avem nevoie să ne întrebe sau să ne îndemne alţii a ne da cu părerea pentru a cere informaţii complete înainte de a judeca o situaţie? Se pare că da. Altfel ne mulţumim cu aparenţele, că şi-aşa viaţa e scurtă. Doar că unii dintre noi după ce aflăm detaliile ne facem procese de conştiinţă cum că ar fi fost mai bine să nu spunem, să nu facem, să nu judecăm, să nu… Chiar dacă părerea rămîne aceeaşi. Însă doar unii, puţini. Pentru restul mai contează dacă ar fi primit informaţiile de la început?
        Aveam intenţia să spun că ar fi culmea să fim ipocriţi cu noi înşine, dar m-am gîndit mai bine şi am ajuns la concluzia că lumea n-ar fi atît de distrusă moral dacă am fi toţi sinceri cu noi înşine, pentru început.

        Dar pînă la urmă ce mai contează – o părere e doar o părere şi atît, nu schimbă cu nimicbsolutul situaţiei. Mnoh, asta e părerea mea.

        Apreciat de 2 persoane

  9. Ana G. zice:

    Nu-mi schimb părerea. Dacă îmi place, nu contează cine l-a făcut, dacă nu-mi place, nici atât. Dacă îmi place lucrul, dar nu-mi place omul care l-a făcut, mă gândesc că uite, e capabil totuși de lucruri deosebite. Dacă nu-mi place lucrul, dar îmi place omul, asta e, toți mai dăm și rateuri(în percepția mea, evident!).

    Apreciază

  10. Suzana zice:

    Cred ca este una din postarile care oricum va genera un alt roman fluviu…
    Pornind de la ideea ca schimbarea este singura constanta din lumea asta, a ne schimba punctele de vedere nu cred ca este nimic surprinzator. Totul tine de credintele noastre, indiferent cum invartim cuvintele. Ceea ce insa merita de comentat, este ca uneori propriile credinte, sau mai exact anumite credinte, este posibil nici sa nu mai stim cum le-am dobandit. Uneori merita sa ne evaluam reactiile. Daca mergem pe firul lor, sa observam cu sinceritate cum au aparut. Sau de ce.
    Cine stie ce mai descoperim despre noi. Ideal ar fi sa fie despre noi si nu sa avem reactii insusite prin mimetism! 🙂
    Doar un strop de idei!

    Seara frumoasa si weekend placut, draga Potecuta! ❤

    Apreciat de 2 persoane

    • De-am putea face asta, Suzana! Să o facem cu lejeritate. Că uneori, ne cam temem de ce-am putea afla şi ne facem că nu înţelegem…
      Îţi mulţumesc frumos! Weekend frumos îţi doresc şi eu!

      Apreciază

  11. condeiblog zice:

    Te-am ascultat și am venit să răspund imediat, după prima parte de lectură… Dacă va mai fi ceva de adăugat după aceea, vom mai vedea. Presimt însă că se vor aduna foarte multe comentarii aici în coadă și cunoscându-te cât ești de atentă să lași câte o vorbă drăguță la fiecare, îmi fac griji pentru timpul tău.
    Da, contează fără să vrem, ori să ne dăm seama. Mi-a venit în minte Nastratin Hogea al lui Anton Pann care a împrumutat o haină luxoasă și a trecut în fruntea mesei. Morala de atunci e valabilă și acum. Un tablou aruncat prin șură de proprietarul unei case, află dintr-o dată că e semnat Picasso, cine a fost acel individ și bineînțeles că se pune și cere o sumă exorbitantă pe el. Ori valorizarea lui corectă fusese tocmai aceea în care îl lăsase pradă deprecierii, nu? Că dacă i-ar fi plăcut l-ar fi ținut în sufragerie, pe perete. Dar se poate și invers. Se poate să îți placă o lucrare, iar referințele proaste despre autorul ei să îți mai taie din entuziasm. Las acum alte genuri, deși inițial mă gândisem la alte exemple și mă opresc la arta culinară, fiindcă ai zis că poate fi vorba despre orice. Să zicem că ai în farfurie ceva apetisant, care miroase excelent și se prezintă foarte îmbietor… Și tocmai când să duci furculița la gură, descoperi bucătarul care ți-a preparat mâncarea… Neîngrijit, soios, își șterge nasul cu mâneca de la halatul odată alb, iar cu cealaltă mână se scarpină involuntar peste pielea burții descoperite generos prin locul lăsat liber de un nasture sărit. Îți mai place mâncarea, au ba? 🙂

    Apreciază

    • Uuu, interesant cum aţi pus problema! Tare interesant! La variantele astea nu m-am gândit. Pentru că am pus accentul pe „nu-mi place” şi apoi pe „ah, stai, parcă e altfel acum”.
      Referitor la întrebarea de la final: răspunsul meu e că nu aş mânca. Dacă aş vedea imaginea aia după ce deja am mâncat, aş avea o stare de disconfort. Dar mâncarea rămâne gustoasă, nu?
      Să o luăm altfel: avem două persoane la masă şi două farfurii identice. Una ştie că a gătit cel mai mare bucătar din lume, dacă există unul, cealaltă nu ştie. Dincolo de gusturile fiecăruia, le excludem, prima pleacă din start cu aşteptări şi găseşte defecte, doar cel mai mare bucătar din lume nu are voie la nicio greşeală, nici măcar să pună o boabă de orez mai puţin fiert. Prima zice că nu a fost ce trebuia, a doua că a fost delicioasă. Cine are dreptate?
      Sau nu ştie niciuna dintre cele două persoane că a gătit un copil. Prima zice că parcă mai trebuia lăsată carnea 5 minute să fie perfect, a doua că ei, hai, la foame merge. Apare copilul şi brusc devine incredibil cum a ştiut el să soteze nu ştiu ce. Se schimbă gustul mâncării? Nu. Dar de ce devine bună?
      Şi da, partea asta cu valoarea unui tablou dată de pictor şi atât e pentru mine o mare necunoscută. Înţeleg o valoare, înţeleg treaba asta cu capodoperele, dar cred că se şi exagerează şi e şi multă ipocrizie pe acolo…
      Mulţumesc tare mult!

      Apreciază

      • condeiblog zice:

        O, da! Este ipocrizie desigur, altfel de ce lucrările câte unui artist capătă valoare abia după moartea lui? Nu-i trist că el își trăiește toată viața în mizerie și sărăcie, alimentat numai de flacăra pasiunii sale și tocmai la trecerea în postumitate se descoperă că de fapt fusese genial? Așadar, aprecierile noastre în fața oricărei lucrări (de artă, au ba), rămân pur și simplu doar niște păreri personale și de moment. Suferă modificări în timp, datorate cunoștințelor suplimentare. Frumosul e frumos, desigur, dar nu e ceva absolut. Are fațete. Normal că vei aprecia mai mult o pictură, când vei afla că artista l-a realizat cu degetele de la picioare. Și parcă ți-ar veni totuși greu să îți atârni pe perete un portret, chiar dacă ești scos destul de bine, când știi că maestrul s-a folosit în loc de pensulă, de instrumentul din dotare 🙂 Zic și eu! Când eram copil, romanțele mi se păreau doar niște tânguieli care mă plictiseau, azi dacă aud vreun cântec care știu că îi plăcea mamei mele, mă trec lacrimile. Cântecul e același. Jazul nu l-am înțeles de la început, și parcă nici pictura abstractă. Acum o contemplu! Am astfel de exemple cu duiumul, să mai dau? Te-ai entuziasmat în fața unei fotografii superbe și n-ai fi vrut să afli că este mucegaiul văzut de aproape, aflat pe zidul unui om necăjit. Deci frumosul este interpretabil, punct. Însă ne hrănim sufletul cu el, sub orice formă l-am afla.

        Apreciază

        • condeiblog zice:

          Vezi cum mă provoci și mă faci să mă întind? 🙂 Te rog taie-mi un se de la fusese (sus, pe la a doua frază, mă aflam tulburat rău de mila artistului nerecunoscut 🙂 ) Desigur, dacă vrei poți tăia tot comentariul, adică șterge-le pe acestea două, că și-așa ți-am acaparat foarte mult spațiu.

          Apreciază

          • Am rezolvat, sper că am tăiat de unde trebuia, adică am nimerit se-ul în plus 😀
            Nooo, cum să spuneţi aşa ceva? Cum să şterg frumuseţe de comentarii? Nu ştiu cum să spun dar, odată scrise aici, eu zic că-s ale mele şi eu nu şterg nimic din ce-i al meu! Am zis!
            Mulţumesc mult!

            Apreciază

        • Sigur că este interpretabil totul, chiar şi frumosul. Da, e vorba de apreciat mai mult sau mai puţin. Opera în sine rămâne aşa cum e, noi suntem diferiţi între noi şi uneori noi faţă de noi, e tare complicat. 😀
          Uf, acum iar am temă de casă, aşa-mi trebuie! 😀

          Apreciază

  12. Tatar Lau zice:

    Eu sunt un berbec încăpăţânat și nu prea știu să-mi țin gura când ceva nu-mi place. Dacă un lucru îmi place din primul moment, rar îmi mai schimb părerea. În schimb, dacă nu-mi place, ca să nu mă mai numească lumea berbec, încerc să analizez motivele pentru care am acel sentiment, să văd dacă abordarea mea( așteptarea mea) nu e greșită. Dar tot foarte rar mă răzgândesc!😀
    Mai la subiect, mie îmi place la nebunie Ana Blandiana, însă am cumpărat acum câțiva ani un volum care m-a dezamăgit. Admirația mea pentru această mare poetă nu a schimbat deloc părerea mea( strict personală) referitoare la acel volum…

    Apreciat de 1 persoană

    • A fost asta pentru că ai plecat cu aşteptări, ştiind cum scrie Ana Blandiana şi având în spate acea admiraţie, oare? Întreb doar. Dacă era scrisă cartea de un necunoscut, ar fi fost altfel percepţia? Adică: cartea în sine e slăbuţă sau Ana Blandiana putea mai mult?
      În rest, am înţeles. Ca de la berbec la berbec. Numai că eu cam fac zodia de râs, că eu nu spun că nu-mi place în faţa celui care a făcut asta. Asta dacă nu mi se cere strict părerea în sensul: te rog ajută-mă, vreau să merg cu asta la un concurs, ce zici, merită? Atunci ajut omul, cred. Îi spun ce cred că e bine, ce nu. Dar când omul îmi arată un tablou şi zice: eu l-am pictat, nu mă apuc să-i fac analiza, să-i zic că nu îmi place. Că nici nu mă pricep 😀

      Apreciază

      • Tatar Lau zice:

        Poeziile din acel volum mi-au părut fade, parcă nu transmiteau mesajul ce-l așteptam. Dar eu nu ar trebui să-mi dau cu presupusul, pentru că nu am nici măcar o scânteie din talentul dânsei.
        Însă, așa cum ziceam mai devreme, dacă asta am simțit, nu avut cum să mă mint singur, doar pentru că numele dânsei apărea pe acea carte…

        Apreciază

        • Nu cred că se poate pune problema aşa. Dacă nu ai talentul Anei Blandiana, nu cred că nu poţi spune dacă ţi-a plăcut sau nu, că nu ai avea dreptul ăsta. Eu cred că îl ai. Una e ca cineva să spună „opera asta e proastă”, „omul ăla nu e pictor”, alta să spună mi-a plăcut sau nu. Şi da, nu ne putem minţi, indiferent de cine semnează ceva.
          Mulţumesc încă o dată!

          Apreciat de 1 persoană

  13. Jo zice:

    N-am citit până la capăt. 🙂 La poezie nu mă pricep, dar în privința mâncărurilor, de exemplu, nu discut. Dacă nu mi-a plăcut, nu mi-a plăcut. Poate să fie însuși Jamie Oliver bucătarul, nu-mi schimb părerea. Cred că asta-i valabil și pentru muzică, deși aici cred că trebuie să fii într-o anumită stare să apreciezi melodia. Poate azi nu-mi place pentru că mă doare măseaua. Poate mâine (după ce am fost la dentist 🙂 ) o ascult cu alte urechi. Dar nu numele compozitorului mi-ar schimba părerea, ci starea mea de spirit. E greu de spus dacă lucrurile stau invers. Adică îmi place foarte mult ceva apoi aflu că autorul este un pedofil notoriu. Fără îndoială l-aș boicota. Sub nici o formă nu i-aș cumpăra tabloul. Dar probabil ce-a pictat o să-mi placă în continuare. Probabil! Iar cu mâncărurile… ce mă fac dacă ador o mâncare, apoi aflu că am mâncat moluscă marinată? Yuck! Sau aflu că a fost gătită de cineva care nu se spală pe mâini după ce folosește toaleta. Double yuck! Dar cred că m-am îndepărtat de la sensul întrebării tale. 🙂 Una peste alta, sunt destul de inflexibilă.

    Apreciat de 2 persoane

    • Interesant cum s-a pus de mai multe ori problema că cel „din spate” ar fi cineva cu o problemă de natură penală. Chiar foarte interesant. Se pare că suntem în gardă cu partea de conştinţă şi nu e rău deloc.
      Ai citit până la urmă tot? Răspund din notificări şi nu ştiu dacă ai mai comentat deci şi eu sunt cumva ca voi, răspund fără să ştiu partea 2 😀
      Dacă ai citit, la partea cu mâncarea cum e? Sigur, nu ne-a plăcut şi gata. Dar: dacă aflăm că era Oliver, nu cumva avem brusc tendinţa să vedem toate defectele ca fiind de neacceptat? Un cartof puţin ars, o frunză de salată cam fleşcăită? Lucruri pe care cineva ca el nu are voie să le facă.
      Şi dacă aflăm că era un copil de 4 ani, nu cumva zicem: hai, măi, apăi nici eu nu gătesc aşa, ce mai contează un cartof ars? 🙄
      Repet: nu ne place şi punct. Dar nu ne îndulcim critica?
      Mulţumesc, Jo!

      Apreciază

      • Jo zice:

        Am citit și restul și, într-adevăr nu înțelesesem încotro bați. Acum că știu îți reamintesc că noi două avem firi diferite. Tu ești o dulcică, eu o scorpie. 🙂 Dacă aflu că mâncarea arsă a fost ”gătită” de un copil comentariul meu ar fi: ”Acum înțeleg de ce n-am putut să mănânc asta!”. 🙂 Și, da, o mâncare arsă de Jamie Oliver ar fi inadmisibilă. Dacă aș avea un purcoi de bani probabil aș cumpăra ȘI tabloul pictat de o persoană cu dizabilități, dar numai cel care-mi place – cel pictat de o persoană fără probleme fizice – ar atârna în sufrageria mea. Dar cum n-am o grămadă de bani, probabil aș gândi despre tabloul așa-și-așa: ”Da, arată neașteptat de bine având în vedere că a fost pictat cu degetele de la picioare”, dar, în final, aș cumpăra numai tabloul care-mi place. Evident că informațiile noi despre un lucru schimbă percepția, dar mâncarea rămâne necomestibilă și tabloul rămâne mâzgălitură.

        Apreciat de 1 persoană

        • Jo, îţi mulţumesc mult! Dar faptul că sunt aşa cum spui, nu-mi anihilează gustul şi percepţia. Şi persoanele ca mine pot spune că o mâncare nu le place. Pentru ele, desigur. Deci nu ţine de a spune sau nu, ţine de îţi place sau nu. Şi apoi, acel nu-mi place, poate să primească un „dar”, aşa cum şi tu ai spus cu acel… arată neaspteptat de bine.

          Apreciază

  14. Ana G. zice:

    Vaaai de capul meu! Răspunsesem așa cum voiai, fără să citesc mai departe. Dar eu mă gândisem strict la oameni ca mine, nici dobitoci, nici genii, care îmi plac sau nu. Păi în condiții speciale, se achimbă optica! Normal că apreciezi altfel un tablou, pictat extrem de greu de un om cu dizabilități, sau același tablou, pictat de un maestru care „a dat cu bidineaua”. Și nu, nu spun. Dacă îmi place spun, dacă nu, mă eschivez.

    Apreciază

    • Deci se poate schimba „frumosul” sau „urâtul” în funcţie de asta. Devine cumva relativ, nu?
      Vezi ce greu e? De aia v-am întrebat, că m-am tot gândit şi am vrut să văd unde şi dacă greşesc. 🙂
      Mulţumesc mult, Ana dragă!

      Apreciat de 1 persoană

  15. Diana zice:

    M-am oprit unde ne-ai rugat sa ne oprim. 😊 Am sarit peste comentarii, sa „nu ma prind”.
    Raspunsul meu e „nu, nu mi-as schimba parerea si nici nu m-as jena ca n-am apreciat ce stiu eu ce tablou”. Am recunoscut public ca ma ia cu rau la concertele simfonice si ca nu inteleg cele mai multe tablouri ale lui Picasso. In fapt, nici n-as spune vreodata ca nu-mi place un tablou, constienta fiind ca „nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie” , iar daca mie nu-mi place nu inseamna ca e urat sau… prost. La fel in cazul tablourilor – raman la acestea – care-mi plac. Daca-mi arata cineva un tablou pictat de Hitler (fara sa-mi spuna autorul) s-ar putea sa-mi placa… 😊 Si nu as putea sa-mi schimb parerea afland cine-i autorul, dar cred ca as simti un gust amar.

    Acum dau fuga sa citesc continuuarea.

    Apreciază

    • Diana zice:

      Am citit continuarea.
      Nu critic, in general, „arta sub orice forma” pentru ca nu ma pricep nici la muzica, nici la pictura, nici la multe, iar cand ceva imi place afirm ca-mi place si chiar daca as avea acel gust amar nu stiu cum as putea spune mai apoi ca nu-mi place – pentru ca-mi place, de-aia am afirmat. 😊 Ca nu-mi place omul, eventual, e altceva.
      „Imi place” – „nu-mi place” sunt „aprecierile” mele despre arta sub orice forma, iar cand ceva nu-mi prea place ezit sa afirm – fie ca stiu, fie ca nu stiu cine e „in spate” – dar nicidecum n-as afirma ca-mi place ceva ce-mi place „asa si asa” sau nu-mi place.

      Apreciază

      • Aha. Deci rămâne părerea. Şi aşa e şi normal.
        Uite, şi eu sunt la fel. Îmi zic mie că nu-mi place, e suficient.
        Nu sunt critic de artă şi mă tot întreb în calitate de ce anume i-aş spune cuiva că nu-mi place ce a scris, a cântat, a pictat, a… mai ales când nu sunt întrebată.
        Îţi mulţumesc tare mult! Zi frumoasă îţi doresc!

        Apreciază

    • Doamne, Diana, ce pe sufletul meu e comentariul tău. Nu că celelalte nu ar fi dar cred că dacă aş fi răspuns eu, fix ca tine aş fi zis. Fix-fix. Chiar nu am ce completa, e exact ce cred şi eu.
      Când mergem la un concert din ăla? Să râdem înfundat că nu pricepem nimic 😀 😀

      Apreciază

  16. Vreau să cred că părerea mea despre o creație nu poate fi influențată de numele și caracterul autorului. De altfel, de multe ori, nici nu mă interesează cine e în spatele ei, dar pot să-mi schimb percepția doar după ce o analizez mai bine și îi descopăr detaliile, atunci când e vorba de ceva mai complex, cum ar fi un tablou, o carte, un film. Ăsta e răspunsul meu, iar acum mă întorc să citesc partea a doua din textul tău.

    Apreciat de 1 persoană

  17. stela9 zice:

    Nu, nu-mi schimb părerea.🙂 și acum hai sa văd de ce intrebi.

    Apreciază

    • 😀
      Sper să nu ţi-o schimbi nici după asta asta. Pe aia despre mine, zic. Că v-am zăpăcit de cap 🙄 😀

      Apreciază

      • stela9 zice:

        Potecuțo, te citesc cu drag și nu mă obligă nimeni să te citesc😄 o fac pentru că ești talentată și toate scrierile tale emană sensibilitate. Nu te știu decât de pe blog și-ți urmăresc pagina pe FB, habar n-am cum arăți fizic, aș putea trece pe lângă tine și n-aș ști că ești tu. 🙂

        Apreciat de 1 persoană

        • Hmm, aici e o problemă. Că nici eu nu cred că te-aş recunoaşte. Că altfel, fii sigură că aş veni la tine cu tupeu, aşa cum am şi făcut cu o dragă mie acum mulţi ani, că am văzut-o pe stradă la mine-n oraş deşi ea stă mult mai departe. Ea mai punea poze pe blog, am recunoscut-o, m-am dus: hei, salut, eu-s Potecuţa. Ne-am pupat, am povestit, o iubesc. 😀
          Să ştii că nu are legătură cu mine. Adică, nu sunt cu nimic deosebită. Şi nici copil nu sunt. Adică sunt, dar numai la minte 😀
          Mă refeream la faptul că dacă îţi eram dragă până să citeşti partea a doua, să nu te enervezi pe mine când vezi că de fapt nu era cine ştie ce şi v-am şi pus să vă opriţi, să comentaţi, iar să citiţi 😀
          Îţi mulţumesc mult! Să ştii că şi eu te citesc cu la fel de mare drag. Tot neobligată 😀

          Apreciat de 2 persoane

  18. stela9 zice:

    Și acum pot șa răspund la partea a doua. Dacă-mi place și aflu că a fost scrisă, desenată, cântată de un copil sau un om cu probleme, atunci admir și omul pentru talentul deosebit. Dacă nu-mi place, dar aflu că a fost scris, desenat …de un copil sau de cineva deosebit, atunci nu știu, m-ai pus în încurcătură potecuțo😄. De fapt cine sunt eu să judec? Empatizez cu persoana respectivă, dar asta nu cred că mi-ar schimba părerea.

    Apreciat de 2 persoane

  19. anasylvi zice:

    N-am citit tot, ca sa nu trisez, imi place jocul asta… De regula, nu imi schim parerea asupra unei opere de arta (presupun ca la asta se refera, in principal, intrebarea), insa daca descopar lucruri neplacute despre creatorul sau, probabil in viitor voi ocoli si creatiile sale. Involuntar chiar, ca un fel de reflex.

    Apreciat de 2 persoane

  20. Marina Costa zice:

    Eu nu imi schimb parerea daca aflu ca lucrarea apartine unui maestru. Sunt maestri cu care rezonez si cu care nu. Nici nu consider ca opera artistului si personalitatea omului au vreo legatura. Poate sa iti placa ce a creat chiar daca nu esti de acord cu convingerile lui politice, felul de viata, eventual chiar infractiunile savarsite.

    Apreciat de 1 persoană

    • Da, da, da! Sunt perfect de acord. Nu voi înţelege asta cu căutatul prin dulapul omului înainte de a spune că ne place sau nu opera lui. Adică nu suntem în stare să apreciem ceva dacă nu ştim cum arată, cine e, câţi copii are, câte amante, ce maşină, cu ce echipă de fotbal ţine?
      Mulţumesc, Marina!

      Apreciat de 1 persoană

  21. anasylvi zice:

    Si acum, revenind la situatia concreta, expusa mai sus. Evident, cand e vorba despre varsta sau despre anumite alte chestiuni, imi schimb parerea in sensul ca nu mai analizez strict opera, ci performanta, care eu consider ca trebuie premiata in egala masura. Faptul de a invinge un obstacol determinat de varsta, experienta, o deficienta sau orice altceva duce automat nivelul de performanta respectiv peste cel superdotat si superpregatit, cu o prestatie similara. Chiar si cand prestatia e relativ mai slaba (spun relativ fiindca totul chiar asa e, relativ) trebuie cuantificat si acest factor. Nu stiu daca ma exprim bine, nu e vorba despre opera in sine, ci despre potential, care in aceste cazuri este fantastic. Te duce cu gandul unde pot ajunge, ce pot crea acesti copii sau aceste persoane cu deficiente in conditii mult mai bune.

    Apreciat de 1 persoană

    • Ai punctat perfect! N-aş fi putut sintetiza mai bine. Ne tot învârtim aici şi de fapt da, despre asta e vorba: despre performanţă. Nu schimbă opera în sine, dar îi dă un plus de valoare. Şi poate că uneori ar trebui să fie luată în considerare. Atunci când e cazul, desigur. Când ştim.
      Mulţumesc încă o dată, Ana!

      Apreciat de 1 persoană

  22. Ecoarta zice:

    Nu, nu îmi schimb pārerea! Valoarea „a ceva” rămâne, ea nu se schimbă. Tu poți să-i „diminuiezi” valoarea prin părerea ta, dar realitatea este incontestabilă. La Goga mi-a zburat gândul, apoi la o pictoriță de aici din US. O urmăream pe IG. Lucrările ei sunt luminoase, optimiste, îți bucură sufletul! Şi postează acum vreo două luni o poză cu ea în calitatea de proaspăt mămică! Numai că, stupoare, mămica NU are antebrațele…i-am privit picturile…şi doar atât mi-a trecut prin cap: dacă ar fi avut mâinile întregi, ce s-ar fi schimbat în pictura ei!?

    Apreciază

    • Da, şi eu cred că valoarea e diminuată sau din contră, adăugată apoi de noi, de percepţie, de convingeri, de multe.
      Hm, chiar? S-ar fi schimbat oare ceva în cazul ăsta? E greu de spus…

      Apreciază

  23. Irina zice:

    Eu sunt destul de intransigentă. Dacă nu îmi place, nu îmi place, nu mă impresionează povestea din spatele actului artistic sau culinar. Gusturile culinare cred că mai țin și de obișnuință, ce ție nu își place, mie poate să îmi placă, nu e o formulă general valabilă. La fel și gusturile artistice, dar aș spune parțial. Și mă explic. Când evaluez o competiție muzicală, de exemplu, evaluez după performanța artistică, asta presupunând și ceva tehnică, voce, auz muzical etc. Și mă gândesc acum la emisiunile televizate, unde nu o dată cazul social a prevalat în fața talentului. Nu îmi pare corect, nu, nu, nu! E o competiție artistică și trebuie judecată ca atare. Nu îl nedreptățesc pe unul care a studiat și este și talentat și ar merita premiul cel mare pentru cineva cu anumite probleme de sănătate sau sociale, dar mai puțin înzestrat pe partea ce constituie obiectul competiției. E ca și când am compara merele cu cireșele la aceeași categorie.

    Apreciază

    • Sunt perfect de acord, Irina. Nu povestea ar trebui să conteze. Dar dacă, să zicem, e foarte greu de făcut diferenţa, în sensul că ambii sunt foarte, foarte buni, însă unul a studiat zeci de ani, altul n-a avut şansa asta şi a învăţat singur, nu putem spune, cum a şi scris Ana mai sus, că e vorba şi de performanţă? Şi atunci dacă chiar e obligatoriu să fie un singur câştigător, se pune şi asta? Sau se pune munca? Că una e să studiezi ani întregi, alta să te naşti aşa şi să fluieri, că n-ai nevoie de mii de ore de studiu?
      Complicat dacă e să vorbim din punctul ăsta de vedere, de a departaja două persoane la fel de bune.
      Bine că nu trebuie 😀

      Apreciază

      • Irina zice:

        Ideal ar fi să evaluezi fără să știi povestea. Atunci doar alegerea este obiectivă. Îți place sau nu. E la fel ca în dragoste (mă rog, să nu îi spunem atracție erotică). Nu poți să iubești din milă. Cel puțin eu nu pot. La fel cum nu pot să iubesc, prin autosugestie, pe cineva care nu mă atrage, oricâte calități ar avea. Nu îmi amintesc să îmi fi schimbat în bine o părere după ce am cunoscut omul din spatele operei. Dar în rău da, de multe ori. Cum spunea cineva înaintea mea, nu mi-a displăcut brusc ce îmi plăcuse înainte. Dar am inceput să evit opera/munca/tot ce ține de persoane respectivă dintr-un soi de antipatie/dezgust/dispreț față de omul respectiv. Nu pot separa omul de artist, viața personală de viața publică, să zicem. Poate nu e bine, nu sunt tocmai un model de altruism și toleranță, dar aș fi ipocrită să afirm contrariul. 🙂

        Apreciat de 1 persoană

        • Da, deci se pare că e totuşi ideal să nu ştim cine, ce. Că dacă nu ştim artistul, avem şanse mari să apreciem şi să evaluăm corect. Altfel… când intervenim noi, cu tot bagajul, nu mai e bine. Să nu fie nici povestea lui, dar nici a noastră. 🙂

          Apreciază

  24. clar, Potecuta! ne schimbam parerile atunci cand oamenii dezamagesc.
    si voi lasa aici un exemplu: Dan Bitman care a avut un atac dur si dispretuitor la adresa romanilor din diaspora.
    hai pup pupic! ♥️

    Apreciază

  25. daurel zice:

    Da, mi-am schimbat părerea despre multe opere literare și nu le mai recomand, după ce am aflat ca autorii au fost mercenari politici.
    Felicitări pentru postare!

    P.s.
    Urmează să citesc partea a doua a postării.

    Apreciază

  26. Floare de mai zice:

    Potecuță,mie dacă îmi place,e clar,îmi place,dacă nu,nu.Pot să aflu şi că acela care pictat tabloul,de exemplu,e o cunoștință sau un prieten.Nu sunt genul”vai,tu erai,ce frumos e”,chair dacă aş risca să se supere persoana pe mine.Asta cred,asta spun.

    Apreciază

    • Îmi place ce crezi şi ce spui! 😉
      Da, asta înseamnă să … ai coloană vertebrală, vorba aia!
      Îţi mulţumesc, draga mea!

      Apreciază

      • Floare de mai zice:

        Uite,verişoara mea,când era mică,desena rochii,haine,etc,spunea că se face designer,ceva în,modă.E drept,desena foarte frumos,dar şi dacă nu,tot nu m-aş fi entuziasmat de un desen dacă era urât,doar pentru că e verişoara mea.Acum a ajuns economistă ca ai ei,stă în Elveția cu soțul,nu mai ştiu dacă mai are desenul ca pasiune pentru că nu am mai vorbit demult cu ea,dar şi dacă mi-ar cere părerea în caz că mai desenează tot obiectivă aş fi.

        Apreciază

        • Cu cei dragi mi se pare foarte important să fim sinceri, mai ales când ne cer părerea. Şi eu i-aş spune unei prietene care nu cântă bine, dacă m-ar întreba dacă e cazul să meargă la vreun concurs din ăsta. Atât cât mă pricep eu, desigur. Aşa, că e pasiunea ei şi îi face bine să cânte, pentru ea, n-aş zice nimic, aş suporta să cânte pe lângă mine, şi eu cânt la chefuri şi cânt rău de tot. Dar rău, nu mă joc 😀 😀

          Apreciază

  27. Printre cuvinte zice:

    Cred că de multe ori am zis și eu uitându-mă cu mama la emisiuni de genul „talent” că nu e corect să bage în aceeași oală oamenii simpli, care se pregătesc singuri cu cei care deja au o profesie. Că dacă eu vin și cânt așa de plăcere și cânt singură acasă, dar am voce, care nu e șlefuită că poate nu am avut bani de profesor și vii și tu, care faci canto de 15 ani și ai nu știu câte conservatoare terminate, nu ne mai comparăm și clar ești mult peste mine. Deci cred că da, contează mult să știi cine e în spate. Dacă știi de la început, clar te influențează. Că vrei, că nu vrei, eu cred că te influențează subconștientul.
    In schimb daca ți ai dat cu părerea și abia apoi afli cine e în spate… clar nu prinde gust mâncarea și nici nu te luminezi tu la cap să înțelegi nu știu ce artă, in schimb cred că zici un „pentru vârsta lui e super ceea ce face” sau ceva de genul.
    Pe mine mă impresionează poveștile din spate, dar din păcate nu îmi schimb părerea indiferent de cine e, in schimb cred că devin mai interesata de om și cumva simt admirație. Că sa dau un exemplu, nu-mi place dansul contemporan (așa cred că se numește). Indiferent că văd un dans făcut de o copila de 6 ani sau de o femeie de 30, nu-mi place. Nu îl înțeleg, nu am răbdare, nu simt ce simt ele când dansează pe scenă. Dar nu zic „vai, ce porcărie”.
    Dacă mie nu îmi place, nu înseamnă că femeia aia de 30 de ani sau copila de 6 nu se trezește la 5 in fiecare dimineață să meargă la repetiții sau nu au picioarele pline de vânătăi de la căzături sau nu sacrifică zile și joacă și întâlniri și orice altceva e nevoie să facă ce le place.
    Da, poate zic „vai, dar uite ce desen și e făcut cu picioarele”, dar în capul meu adevărul e că dacă nu îmi place, nu îmi place și poate fi făcut și cu limba. Cred că mai mult contează să rezonez cu desenul, decât cu omul din spate.

    Sper că ai înțeles ceva :))

    Apreciază

    • Am înţeles tot. Însă acum nu mai înţeleg ce cred eu 😀 😀
      Şi asta pentru că ai ridicat problema puţin altfel deşi am zis şi eu pe undeva, prin comentariu cum că şi performanţa ar trebui să conteze, şi munca din spatele ei. Dar uite că acum nu mai ştiu ce cred. 😀
      Sunt perfect de acord cu tine, nu e corect să compari un om care de exemplu, că tot ai zis de talente, e angajat de ani de zile la circ şi face acelaşi număr în zeci de reprezentaţii, cu un om care e tâmplar şi în weekend face şi el în sufragerie câte o mişcare şi a ajuns să fie extrem de bun. Dar! Vine darul: dacă e să alegi un singur câştigător şi doar primul a fost excepţional şi al doilea a avut câteva scăpări, cum alegi? Pe ideea performanţei sau zici: ok, al doilea a învăţat singur, scăpările nu se pun?
      Şi mai concret, că tot ziceai de emisiuni de talente: dacă ar fi câştigat băiatul, Gim, ar fi fost corect? Sigur, s-a ridicat singur, sigur, a fost ok, dar chiar ar fi fost mai bun ca toţi pentru că era singurul cu poveste în spate?
      Vezi, acum sunt în ceaţă şi nu pentru că n-am înţeles ce-ai zis, ci tocmai pentru că am înţeles 😀
      Îţi mulţumesc mult!

      Apreciat de 1 persoană

      • Printre cuvinte zice:

        Păi dacă e să o luăm drept, la concurs participă omul cu actul artistic, nu povestea și mă gândesc că la emisiunile noastre participă poveștile mai mult pentru audiență. Dar dacă e un concurs pe bune nu ai de unde știi cine e în spate.

        Eu in liceu participam la un concurs de poezie, ne cerea profa poeziile le trimitea-ntr-un plic cu specificația corespunzătoare (liceean -clasa 9-10 sau liceean 11-12) și nu ne întreba nimeni daca avem mama, dacă scriem din dor de părinți sau dacă scriem pur și simplu. Adică nu-i interesa povestea, ei citeau textul.
        De asta zic, dacă mergi la olimpiade nu cred că înainte te întreabă cineva daca ai ce mânca sau câte ore ai pierdut sa ajungi acolo. Ei te notează în funcție de ce faci.

        Știu că pare că mă contrazic (fata de comentariul anterior), dar dacă întorci pe toate părțile e cu dus întors. Că așa cum ziceam, dacă eu particip la un concurs și mă pregătesc acasă singură, poate o fac din comoditate, nu neapărat că nu-mi permit. Dacă fac circ acasă singură, poate e pentru că fac asta doar de plăcere, eu trăiesc din altceva. Dacă tu faci circ la Globus, tu de acolo te întreții. Tu muncești și te sacrifici, dar poate muncești mai mult că mine care mă antrenez 3 ore pe săptămână. Dacă și eu as iubi atât de mult circul, probabil mi-aș părăsi jobul și aș merge doar pe circ, la un nivel la care as putea să te egalez.

        O concluzie finala ar fi că la un concurs pe bune nu are ce căuta povestea.

        Apreciat de 1 persoană

  28. Alex zice:

    Foarte interesant subiect. Cum știi tu, dragă Potecuță, să ne stârnești la discuții și păreri. Și bine faci, căci ne mai scoți din letargia cotidianului. Prea funcționăm după automatisme și uităm să ne mai zbatem și noi pentru măcar o părere.
    Mi-am amintit o întâmplare văzută la tv: cineva prezenta un desen foarte… modern. Tușe interesante, culori îndrăznețe… Și niște cunoscători își dădeau cu părerea, complicând lucrurile, ca de obicei. După ce și-au expus toți părerea, realizatorul a venit cu surpriza: desenul era făcut de un…elefant! 😀 Toți au rămas muți, după ce obosiseră cu considerente estetice foarte complicate. Normal că tot eșafodajul critic a căzut. Ce să critici sau să elogiezi la un elefant? Și totuși… desenul era frumos! În felul lui.
    Cum au spus și cei de mai sus, cu toți suntem ipocriți la un moment dat și ne schimbăm părerile, atunci când aflăm… „amănunte”. Ne lăsăm influențați de conjuncturi și schimbăm macazul după situație. Cu mâncarea cred că e cel mai simplu: îți place din prima… sau nu îți place. Dar dacă ești invitat undeva, iar gazda așteaptă cu nerăbdare aprecierile musafirilor, nerăbdătoare să mai aducă și să servească din „bunătatea” care îți displace total, atunci ce faci? Grea situație!
    Să fii 100% obiectiv și sincer… nu e lucru ușor în lumea asta, în care oamenii sunt învățați să „joace teatru” în diferite situații. Depinde de situație…
    Numai bine, dragă Potecuță și o zi minunată! 🙂

    Apreciază

    • Îţi mulţumesc mult, Alex!
      Foarte interesantă povestea cu desenul elefantului! Mă gândesc cum au încercat ei să explice ce-a vrut pictorul să sugereze prin alegerea culorilor… 😀 😀
      Uf, da, treabă grea ce-ai zis tu. Eu nu pot spune că nu mi-a plăcut. Dar spun că m-am săturat şi că efectiv nu mai pot. Se pune? 😀 😀
      Îţi mulţumesc! Zi frumoasă îţi doresc!

      Apreciat de 1 persoană

  29. Q: V-aţi schimba părerea după ce aţi afla cine le-a făcut?
    A: cred ca da..gen daca imi place un tablou si aflu ca e facut de o persoana cu dizabilitati sau un copil, tind sa zic apoi (cand aflu cine l-a facut) ca e mult mai wow decat credeam initial, ca e talent mult etc..

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s