Domnul XO şi poezia ucisă – finalul

S-a simţit vinovat. Nu s-a gândit nicio clipă la faptul că ar putea face un mare rău, dorind de fapt să facă, dacă nu un bine, atunci măcar un gest care să abată pentru o clipă atenţia de la cotidian şi care să fie uitat în secunda imediat următoare. Nu i-ar fi trecut niciodată prin cap că o poezie, oricare ar fi ea, lăsată în voia sorţii, pentru oricine e dispus să respire şi puţin suflet printre atâtea noxe, s-ar putea transforma în corp delict într-un proces invizibil în care se judecă o faptă demnă de oprobriul public: adulterul. Sau orice altceva. Şi-a amintit de o întâmplare amuzantă, de la birou, când un coleg cam adormit, vrând să îşi facă vânt cu o foaie de hârtie, a reuşit să se taie cu marginea ei fix pe vârful nasului şi a exclamat „bravo, Sandule! Dă-i prostului o pană-n mână şi reuşeşte să-şi scoată ochii. Dacă i-o dai nebunului, îl omoară cu ea pe ăla de lângă el”.
El se ferea chiar şi în gând de astfel de etichetări, dar nu s-a putut abţine să nu se gândească la faptul că până şi o poezie, ajunsă la suflete incapabile să se transforme-n căuş, precum palmele ocrotitoare, sau sunt pur şi simplu nepotrivite, poate deveni armă care ucide spiritul.
Şi apoi brusc, s-a simţit vinovat simţindu-se vinovat. De ce eu? Gândul meu nu a fost ăsta, ei l-au aruncat în noroi. Ei l-au murdărit. De ce să mă simt eu vinovat? Aşa că a mai scris o poezie, a semnat-o cu deja cunoscutul XO şi a dus-o la locul ei, la fel de cunoscut.

Nu a trecut mult timp de la momentul ăsta şi, tocmai când se pregătea să coboare, să verifice dacă a primit şi de data asta un semn, dacă surprinde pe cineva citind sau dacă mai aude vreun zvon, a auzit bătăi hotărâte în uşă. Era administratorul care l-a anunţat că a doua zi este şedinţă foarte importantă, cu prezenţă obligatorie.
Da, ştiu, şi la cealaltă a fost tot obligatorie şi părea la fel de importantă şi totuşi nu s-a rezolvat nimic, i-a spus.
Domnule Vlădescu, acum e şi mai important. Nu ştiu dacă aţi observat dar în această scară se petrec lucruri neobişnuite şi inadmisibile. Cineva intră în fiecare zi în bloc şi lasă tot felul de mesaje în locul destinat anunţurilor importante. Unele femei din bloc sunt revoltate, speriate de-a dreptul, au făcut cu rândul pe la geamuri şi pe balcoane, nu au văzut pe nimeni suspect şi totuşi prostiile astea tot apar. Trebuie să găsim o soluţie şi asta cât mai repede, să facem tot ce putem pentru a-l prinde şi a-l pune la punct pe cel care face asta.
De ce sunt speriate? Am înţeles că e vorba doar de poezii, ce rău le pot face astea? Şi de ce n-ar fi cineva din bloc, dacă tot spun ele că au stat la pândă şi n-au văzut pe nimeni străin?
Haideţi, domnule, dacă e-n stare să scrie poezii şi să le lase aşa, cine ştie pentru cine şi de ce, e în stare de orice, doar ştiţi cum sunt ăştia. Şi haideţi să fim serioşi, în blocul ăsta locuiesc numai oameni respectabili, e exclus să fie cineva de aici, e foarte clar că e cineva de afară, cine ştie de pe unde.
E drept, ar putea fi în stare de orice. De exemplu, să scrie o carte şi… Doamne fereşte!, a vrut să spună. Dar doar a vrut. Asta i-ar fi răspuns dacă nu l-ar fi paralizat tot ce-a auzit şi nu ar fi simţit nodul ăla imens din gât. A apucat doar să-şi confirme prezenţa la şedinţă şi a închis uşa cu gesturi mecanice.

Aşa cum era de aşteptat, s-a discutat aprins. Cele mai revoltate şi mai speriate de acel străin periculos au fost doamnele care de obicei deschid larg uşa oricui, inclusiv vânzătorilor ambulanţi de la care nu ratează nicio super-ofertă şi cumpără fără să ezite apă de la robinet pe post de licoare miraculoasă de la vreun izvor de pe Muntele Athos, pe care o beau apoi dimineaţa, pe stomacul gol, pentru a scăpa de boli şi nenoroc. Şi tot ele sunt cele care permit accesul în bloc oricui sună la interfon, pentru că, spun ele, dacă a sunat aici, înseamnă că ne cunoaşte.
Şi pentru că era prezentă şi doamna Matei care nici nu aflase că e ţinta tuturor bârfelor legate de asta şi e considerată vinovată pentru tot acest circ, una dintre doamnele speriate a simţit nevoia să ia cuvântul, pentru a-şi lansa cu aplomb toate înţepăturile adunate cu migală în timp: eu vreau doar să se ştie că nu suntem proşti. Nu vreau să zic mai multe, se ştie ea cine e, nu vreau eu să scot vorbe, dar să termine odată cu lucurile astea, că noi nu avem nevoie de aşa ceva. Avem noi destule, asta ne mai trebuie.
A spus totul dintr-o răsuflare fără ca măcar să se uite în direcţia doamnei Matei, convinsă fiind că doamna în cauză ştie oricum că despre ea vorbeşte.

Cineva a îndrăznit să întrebe de ce se tem atât de mult de nişte simple poezii şi răspunsul a venit fără ezitare: ei, de ce, lasă că ştim foarte bine de ce. Cine se apucă aşa, dintr-o dată, să scrie tot felul de mesaje din astea pe care nu le înţelege nimeni? Nu se poate. Sigur are un interes, sigur ascunde ceva. Cine ştie cu ce ne mai trezim după aia. Asta trebuie să se oprească acum, până nu va face cine ştie ce. Şi nici nu îşi scrie numele. E clar că ascunde ceva şi că nu trebuie să avem încredere în ce spune acolo.
A fost momentul care a detensionat puţin atmosfera, în special în zona celor care oricum făceau de la încpeut eforturi să nu râdă de absurdul situaţiei.
Altcineva a venit cu propunerea de a se pune un anunţ în care să se scrie că e interzis să mai fie lăsate astfel de mesaje. Aici a intervenit administratorul, dând asigurări că a fost pus un astfel de anunţ dar a dispărut în aceeaşi zi.
Asta l-a trezit pe domnul Vlădescu din transa în care se afla. A simţit fiecare cuvânt ca pe un cuţit înfipt în fiecare parte a corpului, şi-a simţit poezia sfârtecată de dinţii ascuţiţi ai cinismului şi nepăsării, ai răutăţii şi ai urii. Şi odată cu ea, s-a simţit şi el la fel. Victima unui val produs de ceva ce nu putea înţelege.
Dar asta l-a trezit. Adică a existat un avertisment pe care cineva l-a luat? Înseamnă că cineva îi aprecia mesajele. Înseamnă că nu are de ce să ţină cont de partea mai întunecată a situaţiei când, iată, există şi o parte în care pătrund raze de lumină.
Cine credeţi că l-a luat? Normal că el. Vedeţi cât de obraznic e?, s-a auzit de undeva din spate. Şi le mai şi pune pe locul anunţurilor foarte importante pentru noi toţi. Şi utile, nu ca balivernele alea.
Şedinţa s-a încheiat fără o soluţie clară, în afară de aceea că ar fi bine că toată lumea să stea cu ochii-n patru, să urmărească fiecare mişcare suspectă. Cei de la etajele superioare au chicotit până au ajuns în case, şi-au spus că se transformă blocul în secţie de spioni şi alte glume pe seama asta şi apoi, în bloc, s-a făcut dintr-o dată linişte.

Domnul Vlădescu, aşa cum i se adresau oamenii care aveau cu el o legătură strict profesională, Tudor, cum îi spuneau prietenii, Tuto, cum îi spuneau ai lui, că aşa şi-a spus el prima dată numele, sau XO, aşa cum a fost preţ de vreo trei săptămâni, a înţeles că a avut dreptate atunci când a simţit că există o încrâncenare în oameni. Şi între ei. Una care, pas cu pas, zi după zi, îi acaparează până la identificare. Dar a înţeles acum şi că s-a înşelat teribil când a crezut că tot ei, oamenii, ar avea nevoie de un ceva care să-i tragă puţin deoparte. Nu să-i salveze, asta ştia că nu o poate face, era şi el în aceeaşi situaţie şi nu de salvare era vorba. Dar măcar să le ofere părticica de uscat pe care să-şi tragă sufletul.
Nu, nu exista o astfel de nevoie. Asta îi dezechilibrează şi îi face să devină suspecţi. Sau să li se facă frică. Şi s-a convins că e în zadar. Totuşi, nu putea lăsa rama din lemn atât de goală. Şi golită de sens.
A luat o coală A4 şi a scris un anunţ util şi foarte important pentru toţi locatarii, aşa cum a aflat că trebuie să fie toate cele acceptate spre afişare în văzul tuturor: Nu mai aruncaţi chiştoace în lift!
A coborât, a lăsat anunţul şi a urcat din nou acasă, fără să-şi mai dorească să surprindă reacţii sau să caute eventuale semne. Şi-a amintit însă de faptul că administratorul i-a spus că în blocul ăla locuiesc numai persoane respectabile aşa că a coborât iar şi a completat, ca o ultimă zbatere de aripi: Vă rugăm!

Foto