Domnul XO şi poezia ucisă – finalul

S-a simţit vinovat. Nu s-a gândit nicio clipă la faptul că ar putea face un mare rău, dorind de fapt să facă, dacă nu un bine, atunci măcar un gest care să abată pentru o clipă atenţia de la cotidian şi care să fie uitat în secunda imediat următoare. Nu i-ar fi trecut niciodată prin cap că o poezie, oricare ar fi ea, lăsată în voia sorţii, pentru oricine e dispus să respire şi puţin suflet printre atâtea noxe, s-ar putea transforma în corp delict într-un proces invizibil în care se judecă o faptă demnă de oprobriul public: adulterul. Sau orice altceva. Şi-a amintit de o întâmplare amuzantă, de la birou, când un coleg cam adormit, vrând să îşi facă vânt cu o foaie de hârtie, a reuşit să se taie cu marginea ei fix pe vârful nasului şi a exclamat „bravo, Sandule! Dă-i prostului o pană-n mână şi reuşeşte să-şi scoată ochii. Dacă i-o dai nebunului, îl omoară cu ea pe ăla de lângă el”.
El se ferea chiar şi în gând de astfel de etichetări, dar nu s-a putut abţine să nu se gândească la faptul că până şi o poezie, ajunsă la suflete incapabile să se transforme-n căuş, precum palmele ocrotitoare, sau sunt pur şi simplu nepotrivite, poate deveni armă care ucide spiritul.
Şi apoi brusc, s-a simţit vinovat simţindu-se vinovat. De ce eu? Gândul meu nu a fost ăsta, ei l-au aruncat în noroi. Ei l-au murdărit. De ce să mă simt eu vinovat? Aşa că a mai scris o poezie, a semnat-o cu deja cunoscutul XO şi a dus-o la locul ei, la fel de cunoscut.

Nu a trecut mult timp de la momentul ăsta şi, tocmai când se pregătea să coboare, să verifice dacă a primit şi de data asta un semn, dacă surprinde pe cineva citind sau dacă mai aude vreun zvon, a auzit bătăi hotărâte în uşă. Era administratorul care l-a anunţat că a doua zi este şedinţă foarte importantă, cu prezenţă obligatorie.
Da, ştiu, şi la cealaltă a fost tot obligatorie şi părea la fel de importantă şi totuşi nu s-a rezolvat nimic, i-a spus.
Domnule Vlădescu, acum e şi mai important. Nu ştiu dacă aţi observat dar în această scară se petrec lucruri neobişnuite şi inadmisibile. Cineva intră în fiecare zi în bloc şi lasă tot felul de mesaje în locul destinat anunţurilor importante. Unele femei din bloc sunt revoltate, speriate de-a dreptul, au făcut cu rândul pe la geamuri şi pe balcoane, nu au văzut pe nimeni suspect şi totuşi prostiile astea tot apar. Trebuie să găsim o soluţie şi asta cât mai repede, să facem tot ce putem pentru a-l prinde şi a-l pune la punct pe cel care face asta.
De ce sunt speriate? Am înţeles că e vorba doar de poezii, ce rău le pot face astea? Şi de ce n-ar fi cineva din bloc, dacă tot spun ele că au stat la pândă şi n-au văzut pe nimeni străin?
Haideţi, domnule, dacă e-n stare să scrie poezii şi să le lase aşa, cine ştie pentru cine şi de ce, e în stare de orice, doar ştiţi cum sunt ăştia. Şi haideţi să fim serioşi, în blocul ăsta locuiesc numai oameni respectabili, e exclus să fie cineva de aici, e foarte clar că e cineva de afară, cine ştie de pe unde.
E drept, ar putea fi în stare de orice. De exemplu, să scrie o carte şi… Doamne fereşte!, a vrut să spună. Dar doar a vrut. Asta i-ar fi răspuns dacă nu l-ar fi paralizat tot ce-a auzit şi nu ar fi simţit nodul ăla imens din gât. A apucat doar să-şi confirme prezenţa la şedinţă şi a închis uşa cu gesturi mecanice.

Aşa cum era de aşteptat, s-a discutat aprins. Cele mai revoltate şi mai speriate de acel străin periculos au fost doamnele care de obicei deschid larg uşa oricui, inclusiv vânzătorilor ambulanţi de la care nu ratează nicio super-ofertă şi cumpără fără să ezite apă de la robinet pe post de licoare miraculoasă de la vreun izvor de pe Muntele Athos, pe care o beau apoi dimineaţa, pe stomacul gol, pentru a scăpa de boli şi nenoroc. Şi tot ele sunt cele care permit accesul în bloc oricui sună la interfon, pentru că, spun ele, dacă a sunat aici, înseamnă că ne cunoaşte.
Şi pentru că era prezentă şi doamna Matei care nici nu aflase că e ţinta tuturor bârfelor legate de asta şi e considerată vinovată pentru tot acest circ, una dintre doamnele speriate a simţit nevoia să ia cuvântul, pentru a-şi lansa cu aplomb toate înţepăturile adunate cu migală în timp: eu vreau doar să se ştie că nu suntem proşti. Nu vreau să zic mai multe, se ştie ea cine e, nu vreau eu să scot vorbe, dar să termine odată cu lucurile astea, că noi nu avem nevoie de aşa ceva. Avem noi destule, asta ne mai trebuie.
A spus totul dintr-o răsuflare fără ca măcar să se uite în direcţia doamnei Matei, convinsă fiind că doamna în cauză ştie oricum că despre ea vorbeşte.

Cineva a îndrăznit să întrebe de ce se tem atât de mult de nişte simple poezii şi răspunsul a venit fără ezitare: ei, de ce, lasă că ştim foarte bine de ce. Cine se apucă aşa, dintr-o dată, să scrie tot felul de mesaje din astea pe care nu le înţelege nimeni? Nu se poate. Sigur are un interes, sigur ascunde ceva. Cine ştie cu ce ne mai trezim după aia. Asta trebuie să se oprească acum, până nu va face cine ştie ce. Şi nici nu îşi scrie numele. E clar că ascunde ceva şi că nu trebuie să avem încredere în ce spune acolo.
A fost momentul care a detensionat puţin atmosfera, în special în zona celor care oricum făceau de la încpeut eforturi să nu râdă de absurdul situaţiei.
Altcineva a venit cu propunerea de a se pune un anunţ în care să se scrie că e interzis să mai fie lăsate astfel de mesaje. Aici a intervenit administratorul, dând asigurări că a fost pus un astfel de anunţ dar a dispărut în aceeaşi zi.
Asta l-a trezit pe domnul Vlădescu din transa în care se afla. A simţit fiecare cuvânt ca pe un cuţit înfipt în fiecare parte a corpului, şi-a simţit poezia sfârtecată de dinţii ascuţiţi ai cinismului şi nepăsării, ai răutăţii şi ai urii. Şi odată cu ea, s-a simţit şi el la fel. Victima unui val produs de ceva ce nu putea înţelege.
Dar asta l-a trezit. Adică a existat un avertisment pe care cineva l-a luat? Înseamnă că cineva îi aprecia mesajele. Înseamnă că nu are de ce să ţină cont de partea mai întunecată a situaţiei când, iată, există şi o parte în care pătrund raze de lumină.
Cine credeţi că l-a luat? Normal că el. Vedeţi cât de obraznic e?, s-a auzit de undeva din spate. Şi le mai şi pune pe locul anunţurilor foarte importante pentru noi toţi. Şi utile, nu ca balivernele alea.
Şedinţa s-a încheiat fără o soluţie clară, în afară de aceea că ar fi bine că toată lumea să stea cu ochii-n patru, să urmărească fiecare mişcare suspectă. Cei de la etajele superioare au chicotit până au ajuns în case, şi-au spus că se transformă blocul în secţie de spioni şi alte glume pe seama asta şi apoi, în bloc, s-a făcut dintr-o dată linişte.

Domnul Vlădescu, aşa cum i se adresau oamenii care aveau cu el o legătură strict profesională, Tudor, cum îi spuneau prietenii, Tuto, cum îi spuneau ai lui, că aşa şi-a spus el prima dată numele, sau XO, aşa cum a fost preţ de vreo trei săptămâni, a înţeles că a avut dreptate atunci când a simţit că există o încrâncenare în oameni. Şi între ei. Una care, pas cu pas, zi după zi, îi acaparează până la identificare. Dar a înţeles acum şi că s-a înşelat teribil când a crezut că tot ei, oamenii, ar avea nevoie de un ceva care să-i tragă puţin deoparte. Nu să-i salveze, asta ştia că nu o poate face, era şi el în aceeaşi situaţie şi nu de salvare era vorba. Dar măcar să le ofere părticica de uscat pe care să-şi tragă sufletul.
Nu, nu exista o astfel de nevoie. Asta îi dezechilibrează şi îi face să devină suspecţi. Sau să li se facă frică. Şi s-a convins că e în zadar. Totuşi, nu putea lăsa rama din lemn atât de goală. Şi golită de sens.
A luat o coală A4 şi a scris un anunţ util şi foarte important pentru toţi locatarii, aşa cum a aflat că trebuie să fie toate cele acceptate spre afişare în văzul tuturor: Nu mai aruncaţi chiştoace în lift!
A coborât, a lăsat anunţul şi a urcat din nou acasă, fără să-şi mai dorească să surprindă reacţii sau să caute eventuale semne. Şi-a amintit însă de faptul că administratorul i-a spus că în blocul ăla locuiesc numai persoane respectabile aşa că a coborât iar şi a completat, ca o ultimă zbatere de aripi: Vă rugăm!

Foto

Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

62 de răspunsuri la Domnul XO şi poezia ucisă – finalul

  1. sticri zice:

    Pai de ce s-a terminat? Eu mai vreau … 😊
    Concluzia mea: Cei ca Becali sa ramana pe stadion iar cei care inteleg muzica sa mearga la opera 😊. Lumea nu o poti schimba ….

    Apreciat de 4 persoane

    • Naaa, e suficient, Sticri. Şi aşa m-am cam întins şi cică e nasol, e rău de tot, e de porc să scrii mult. Că nu citeşte nimeni, aşa se zice. 😀

      Apreciat de 3 persoane

      • sticri zice:

        Nu stiu ce sa zic dar mie mi-a placut, eu am citit.
        PS: Ca sa devina mai popular, poate-l scoti pe XO la un gratar de 1 Mai printre garajele din spatele blocului, impreuna cu „tovarasii” din asociatie….🙈😊😊, asa are ocazia sa faca „lucruri serioase” si sa nu mai umble cu „prostii/versuri”.😂😂😂😂😂😂😂😂😂😂😂😂😂😂
        O sa vezi cati prieteni o sa-si faca ….😂😂
        Apoi o sa-si ia in fiecare sambata dimineata halatul albastru si basca neagra cu moț si o sa iasa sa „mestereasca” la Daciile din parcare impreuna cu noii „tovarasi”….😂😂😂😂😂😂😂😂😂😂

        Apreciat de 1 persoană

      • condeiblog zice:

        S-a terminat foarte frumos, ai dreptate. Știu ce zice Sticri, la fel nu m-aș mai fi desprins nici eu din vraja cuvintelor tale, dar i-ai pus un sfârșit potrivit. Ca o moarte eroică pe care un războinic o preferă negreșit, în locul unei întârzieri în timp, însă cu prețul unor mizere boli și neputințe. Chiar mă și gândeam aseară la ce ne vei arăta și cum ne vei surprinde. Ai comis-o splendid! 🙂 Felicitări!

        Apreciat de 2 persoane

        • Mulţumesc tare, tare mult!
          Dă de înţeles asta acest final? Mă bucur! Iniţial am avut în cap o „aliniere” a lui la normele majorităţii, L-aş fi transformat şi pe el în încruntatul şi încrâncenatul de serviciu. Dar nu m-a lăsat inima să fie aşa, aveam nevoie de o speranţă, mai ales că mi-a devenit simpatic tare domnul xo. Aşa că am făcut doar puţin să fie şi el ăla seriosul, dar am îndulcit-o cu acel „vă rugăm”. Sau am încercat 😀

          Apreciat de 1 persoană

  2. Issabela zice:

    Cam tont administratorul… la noi au pus camere de luat vederi la scară, să vadă cine intră în bloc, de cînd ne-au dispărut robinetele de la caloriferele de pe scări…!
    Iar rîd, ca să nu m-apuce o tristețe de nedus, amintindu-mi cum e lumea asta pe care, cică, s-o iubim necondiționat. Superb de trist, Potecuță.

    Apreciat de 3 persoane

  3. Suzana zice:

    Cred ca acest mini serial este ‘pretextul’ pentru o amara radiografie a relatiilor interumane. Oamenii pur si simplu nu accepta ceea nu inteleg. Si ceea ce mi se pare grav de tot, este ca neacceptarea si fabulatia merg mana in mana , neostoit, pana la epuizarea (!) totala. Nu stiu de ce asa. Pur si simplu constat.
    Si mai cred ca nu intamplator se spune ca schimbarea trebuie sa inceapa cu noi. Ca daca vrem sa-i schimbam pe ceilalti, e posibil sa pierdem batalia! Subiectul este cumva delicat…

    … Asta e, ai mai inchis un capitol. A fost instructiv si trist de real.
    Insa azi e vineri, Asa ca iti urez seara frumoasa si weekend placut . Si o stare de spirit vesela… ❤️

    Apreciază

    • Frumos ai spus, Suzana! Nici eu nu ştiu de ce e aşa. Poate pentru că e mai uşor să reducem ceea ce nu înţelegem la ceea ce ne e comun, chiar dacă uneori asta presupune mult noroi. E trist că e aşa, da.
      Îţi mulţumesc tare mult! Weekend frumos îţi doresc şi eu!

      Apreciază

  4. Florin zice:

    Totdeauna m-am înnebunit după asociațiile de locatari, adunările de scară și după mai marii lor. Cu un singur lucru nu pot fi de acord și votez împotrivă: mucurile de țigare nu sunt cel mai scârbos lucru din lift – am văzut altele, mult mai umane.

    Apreciat de 1 persoană

  5. printrecuvinte01 zice:

    Omul a vrut sa facă ceva frumos și lumea i-a dat în cap. Cam cum se întâmplă în general.
    M-am simțit extraordinar citindu-ti scrierea, aproape am simțit că am început o carte! Ai o curgere firească a povestirii, ai niște detalii care m-au făcut să mă simt acolo, parte din ședința extrem de importantă și-mi pare rău să aflu că asta e ultima parte.
    Poate ne surprinzi cu ceva de vreo 700 de pahini, asa 😀

    Apreciat de 3 persoane

    • „Printre cuvintele” tale m-am simţit extraordinar! Îţi mulţumesc pentru asta, pentru tot ce mi-ai spus.
      Cum i-am spus şi Dianei, e meritul vostru că aţi reuşit să intraţi în atmosferă, eu nu ştiu cât am reuşit să surprind detalii. Cumva, m-am concentrat pe fapte, nu am vrut să mă lungesc.
      Hehe, 700? Vai de mine! Bine, nu că n-aş putea vorbi de 700 de pagini. Dar să scriu şi să aibă şi sens? 🙄
      Mulţumesc mult!

      Apreciat de 1 persoană

  6. Jo zice:

    ”El se ferea chiar şi în gând de astfel de etichetări” – asta-i Potecuță bucățică ruptă. 🙂 Inițial m-a amuzat foarte ”dacă e-n stare să scrie poezii şi să le lase aşa, cine ştie pentru cine şi de ce, e în stare de orice, doar ştiţi cum sunt ăştia.”, dar apoi mi-am amintit de un slogan de demult ”noi muncim, nu gândim” și m-am întristat. Dar nu pot să nu te laud din nou. Ai un spirit de observație și analiză a tipologiilor umane de-a dreptul remarcabil. Bravo!

    Apreciat de 2 persoane

    • Da, Jo, e şi de râs. Că, până la urmă, în faţa unor astfel de afirmaţii ce-ai mai putea face? 🙂
      Îţi mulţumesc tare, tare mult! Asta denotă că şi tu stai perfect cu spiritul ăla de care spui 😉

      Apreciază

  7. Diana zice:

    Imi place foarte mult cum le invarti din condei! ❤️
    In toate „episoadele” am vazut acei oameni, i-am vazut miscandu-se si – automat, cred! – le-am dat chip, mi i-am imaginat miscandu-se, mi-am imaginat ce voce au.
    Dl. V. si-a facut de lucru. 😊 Incheierea mi-a placut maxim! A fost genul de povestire cu final neasteptat. Multumesc!
    Weekend frumos iti doresc! ❤️

    P.S. Povestire langa povestire… se aduna de un volum.

    Apreciat de 3 persoane

    • Mulţumesc, Diana, mulţumesc mult!
      Meritul de a le putea da un chip şi o voce personajelor îţi aparţine, eu nu am creionat foarte bine partea asta 😉
      E aşa un ghiveci şi un tăvălug în toate asta. La început de tot în drumul meu prin blogosferă, nici nu visam că aş putea scrie versuri. Apoi nu puteam visa că aş putea scrie o poveste…
      Weekend frumos îţi doresc şi eu şi îţi mulţumesc mult!

      Apreciază

  8. Ecoarta zice:

    Eu am citit tot-tot, cuvânt cu cuvânt să n-o iau iar pe cărăruşă! Ai expus aşa de elegant o situație, posibil reală, încât pot doar să te felicit!
    Cu această ocazie, chiar mă bucur că vecinii mei sunt dincolo de gard. Abia îi văd. Habar nu am cine sunt şi nici nu-mi doresc să aflu!

    Apreciat de 2 persoane

  9. doar verde zice:

    Cu mulțumitre, Potecuță!
    M-am simțit cândva dl .V ..

    Apreciat de 1 persoană

  10. Cristina zice:

    Am citit, râzând amar (așa se spune, nu?) din când în când. La fel ca doar_verde, și eu m-am simțit cândva ca bietul domn XO, așa că pot confirma: reacția sa de la final e realistă! 😀
    Și eu te felicit, Potecuță! Ți-a reușit o poveste excepțională, cu o morală din care învățăm cu toții să ne vedem doar de… poeziile noastre 😉 și să le împărtășim numai cu prietenii, reali sau virtuali. 🙂

    P.S.: Și eu m-am cam întristat că povestirea ta a ajuns la final, deși știu că totul are un final în viață. Dar mai știu că ne vei mai răsfăța și altădată cu povești la fel de frumoase. ❤️

    Apreciat de 1 persoană

    • Cristina dragă, în primul rând, îţi mulţumesc din suflet! Mă bucur mult, mult, că ţi-a plăcut!
      În al doilea, la fel de important, vreau să îţi spun că în anii ăştia, mai ales pe la început, au fost mulţi cei care anunţau că vor să îşi închidă blogul şi printre motive scriau ba că primesc unele comentarii urâte, ba că nu primesc aşa multe ca alţii, ba că nu au încredere în talentul lor.
      Le spuneam că astea nu sunt motive serioase să îşi piardă încrederea în ei, că nu numărul de comentarii le validează lor talentul şi că, dacă au 10 laude şi un comentariu urât, nu e logic să ţină cont de ăla unu, oricât de urât ar fi.
      Ei, ce crezi că făceam eu când eram în situaţie? Exact: eram la pământ. Nu mă gândeam să-l închid, dar mă afecta tare.
      Şi cumva, de nicăieri, apărea un ceva, unul dintre voi îmi spunea ceva, fără să ştie cât impact va avea asupra mea.
      Uite, de exemplu, nu demult, am zis că nu mai postez pe FB de pe blog. Că acolo lumea nu citeşte, acolo e cu două fraze şi o poză, că din astea. Şi am primit un comentariu de la o doamnă care nu a comentat niciodată nici aici, nici acolo, care-mi spunea că îi citeşte şi fiicei ei ce postez eu şi fiica ei mă adoră. Am intrat pe profil şi singurele fotografii în care apare o fată arată o fetiţă de vreo 7-8 ani. Şi m-am topit.
      Să ştii că am ajuns la concluzia că există şi oameni care citesc fără să lase vreun semn şi că undeva, orice gând al nostru lăsat pe aici, ajunge la un suflet despre care poate nici nu vom afla vreodată.
      Şi nu e vorba doar de asta. Dar dacă face bine scrisul ăsta, oricum ar fi, de ce să nu ne facem singuri acest bine?
      Să nu faci ca domnul XO, să nu îţi abandonezi scrisul din motive exterioare. Dacă asta simţi, e una. Dar să nu te îndoieşti de condeiul tău niciodată! 😉
      Te îmbrăţişez şi îţi mulţumesc!
      Vor mai fi, că cine ştie ce pitici apar iar în capul meu 😀

      Apreciat de 1 persoană

      • Cristina zice:

        Mi-au dat lacrimile (de bucurie) citind mesajul tău, dragă Potecuță, fiindcă m-ai ghicit, am vrut și eu să renunț, deși îmi face bine scrisul, ca și cititul pe bloguri, cum este al tău. Apoi, însă, am revenit, realizând că pe mine mă doare sufletul să nu mai pot citi acele cuvinte frumoase de pe bloguri ce s-au închis, din motive -probabil- asemănătoare alor mele, doar, pe aici, ne-am întâlnit oameni cam la fel de sensibili, altfel nu ne-ar vindeca slovele prietenilor noștri virtuali, nu-i așa? 🙂 Îți mulțumesc din suflet și, la fel, te îmbrățișez cu drag!! ❤

        Apreciază

  11. tink3rbe11 zice:

    Ca și personajul din cârciumă care își așteaptă izbăvirea ce va să vină intr-o secundă cât o zi ,la fel și domnul XO care dorește să îmbuneze sufletele cu o poezie ,îmi plac și eu scriu că mai vreau!
    Îmi place să citesc ce scrii ,are suflet textul tău, nu este doar…doar o povestioară .
    Eu mai aștept…am răbdare..

    Apreciat de 1 persoană

    • Îţi mulţumesc mult de tot, draga mea!
      Povestea asta nu va continua, nu văd cum aş putea face. Oricum, a plecat de la ceva şi, dacă nu mă întindeam cu prima parte, aş fi scris doar aşa, o poveste dintr-o bucată şi aia ar fi fost. Dar, pentru că prima parte a fost lungă, a doua zi am scos ideea principală şi a ieşit altceva. Şi mă bucur că a fost aşa. 😀
      Cu cârciuma vor mai fi episoade când am idei, că vin cam greu…
      Să ai o zi bună! Contează mult părerea ta, să ştii!

      Apreciat de 1 persoană

  12. Cam așa se întâmplă când oferi poezie celor care care n-o înțeleg, umor celor încrâncenați sau muzică acelor afoni. Nu voi putea uita niciodată un comentariu care spunea: ”Cine mai are nevoie de poezie, în ziua de astăzi!”. Din fericire, mai sunt oameni care simt fiori citind, care râd sănătos când aud o glumă bună și plutesc pe aripile unei melodii frumoase.

    Apreciat de 1 persoană

  13. Iosif zice:

    Simpatic, genial, original si unic, acest personaj (imaginar sau real) „XO”, în jurul caruia graviteaza toata aceasta minunata poveste frumoasa, atragatoare…nemuritoare. Merci pentru delectare !
    https://biblia.resursecrestine.ro/proverbele/4
    Un Sfârsit de saptamâna luminat, minunat, binecuvântat alaturi de toti cei apropiati de Sufletul tau frumos, draga Potecuta !

    Apreciat de 1 persoană

  14. Ana G. zice:

    Frumos, Potecuță! Par foarte reale personajele tale, instinctiv fac legătura cu cineva cunoscut, care are aceeași atitudine ca vreunul dintre personaje.

    Apreciat de 1 persoană

    • Mulţumesc mult, Ana!
      M-aş fi bucurat să nu fie aşa, să nu existe în vieţile noastre astfel de personaje. Dar… e viaţă!
      Şi acum mă bucur că le-ai identificat, înseamnă că m-am putut apropia de realitate 🙂
      Zi bună îţi doresc!

      Apreciat de 1 persoană

  15. Iosif zice:

    În deșertul roșu al Lunii
    câini hămesiți ling fără odihnă
    umbra iubirilor prea trecătoare
    În deșertul galben al Soarelui
    tanchiști în piele de hipopotam
    îndreaptă turelele spre sentimente
    Pe câmpiile Uraniei
    se clatină umbrele dușilor dinozauri
    Toată planeta Marte
    e o cetate de temple
    prin care se petrec gândurați
    cavaleri teutoni
    cavaleri templieri
    și bineînțeles cavalerii de Malta
    Tocmai pe Saturn
    au ajuns pe aripi de oțel
    cavalerii Florii de Cireș – kamikaze
    Dictatorii secolului nostru
    s-au întâlnit la masa tratativelor
    cu ușile închise pe Pluto
    așa că reporterii
    s-au repezit pe Mercur
    unde-s destule curbe de sacrificiu
    Toate oștile blindate ale Nordului
    așteaptă semnalul pe Jupiter
    unde bivuacurile
    nu mai au niciun sens
    Nimeni nu știe
    de unde veni-va
    Steaua Pelin
    amara amară Steaua Pelin
    Vai de detașamentul Poeților
    Vai de detașamentul Savanților
    care au rămas pe Pământ
    Și iată vă spun:
    bomba atomică însăși
    se autoanulează
    căci iată vă spun:
    Sistemul Solar va îngheța
    și va începe domnia zăpezilor
    și la primul An Nou
    vor suna clopoțeii din țurțuri de gheață
    și numai Iarna
    albă albă
    va lua asupra-i
    nimbul Desăvârșirii Supreme
    alergând într-o sanie simplă de lemn
    pe drumurile infinite ale Cosmosului
    în semn
    că atât cât am fost
    Stăpânii Lumii
    noi n-am fost demni de păcatele noastre.

    – Adrian Bucurescu –

    Apreciat de 2 persoane

  16. Am găsit pe avizier, o coală de hârtie, A5, adică ruptă cu stângăcie încă dintr-un caiet dictando, cu mesajul următor: ” misteriosul XO a recidivat. ” Urmează să căutăm poeziile…Sper să treacă și pe la scara noastră!
    Bravo, potecuță!

    Apreciat de 1 persoană

  17. “…şi-a simţit poezia sfârtecată de dinţii ascuţiţi ai cinismului şi nepăsării, ai răutăţii şi ai urii. Şi odată cu ea, s-a simţit şi el la fel.”
    un adevar care doare! doare rau!
    multumim, Potecuta!
    ai tu un farmec, un dulce, un frumos…
    ai tu un scris de ajuns la suflet!
    ♥️

    Apreciat de 1 persoană

  18. Offf săracul domn.. atât de visător și fără vrea sămânță de curaj in el.
    Mulțumim mult pentru poveste. Minunata și surprinzătoare ca de obicei!

    Apreciat de 1 persoană

  19. silviubogan zice:

    Extraordinar de frumoasă serie!

    Oameni care vor dramă, vor să facă reguli doar să se simtă ei mari. „Polițiști” înnăscuți? Nici măcar atât. Suflete sensibile pălesc în fața lor. Aș fi dorit un final fericit, dar poate va fi cândva un gând care va completa.

    Numai gânduri bune și o Duminică frumoasă, Potecuța!

    Apreciază

  20. Zina zice:

    De-a dreptul trist… În acest caz, pentru mine ”încrâncenare”=prostie+răutate. Și există, nu doar în literatură, ci mai ales în realitate.

    Săptămână excelentă, dragă Potecuță! ♥

    Apreciază

  21. Roximoronica zice:

    Draga mea, ți-am scris un mesaj important pe email. Aștept cu înfrigurare răspunsul tău.

    Apreciază

  22. Ana zice:

    Deci proza?! 😁 Sa ma ierti, dar io cu poezia sunt ca doamna vecina care a adunat frustrari si a zis ” lasa, ca se stie cine e” 😁 Mai pricep pe ici, pe colo, dar greeeuuu…In schimb, vorba alora de mai sus: mai vreau…continua povestea, ca tare m-a prins. In afara de poezie la coltul cu treburi importante si chistoace-n lift, ce zici despre niste coji de seminte in fara scarii 🤪 ?!

    Apreciază

  23. anasylvi zice:

    Ce bucurie ca s-au inventat blogurile… macar aici nu ne bate nimeni obrazul cum ca de ce scriem… sau poate… 😀

    Apreciază

  24. Aura B. Lupu zice:

    Acum nu doar că mi-a dispărut zâmbetul dar îmi mai vine să și plâng, oare chiar atât de obtuzi suntem? Io sper că nu.

    Apreciază

  25. Trist și nemeritat sfârșit pentru niște versuri care au ajuns tăvălite în nepăsare și răutate. Mie mi-ar fi plăcut să citesc un gând vesel în fiecare dimineață. Ce-ar fi să…
    Nuuu, am pe scară doar pensionare și cred că ar putea degenera într-o situație mai neplăcută chiar decât cea descrisă de tine.
    Tare mi-a plăcut! 🙂

    Apreciază

    • Vreau să cred că domnul XO nu a abandonat chiar de tot versul, nici gândul cel bun. Poate, cine ştie, le scrie undeva, altundeva, unde cei care le citesc le ştiu şi înţelege…
      Hehehe, chiar, ce-ar fi? 😀
      Îţi mulţumesc mult, mult! Mă bucur mult să ştiu că ţi-a plăcut!

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s