Domnul XO şi poezia ucisă II

S-a gândit că e nevoie de ceva, de un ceva, în afară de anunţurile obişnuite care nu fac decât să-i încrunte pe oameni atunci când se întorc acasă sau când pleacă de acasă. Ştia foarte bine că în ambele cazuri e nevoie de asta, că ar fi poate mai important decât un anunţ important legat de o şedinţă deloc importantă şi cu siguranţă mult mai important decât acele Nu mai trântiţi uşile sau Numai arunca-ţi gunoi pe geam, în funcţie de cât de supărat sau de grăbit e cel care le scrie. Sigur, pe el şi astea îl amuză. Dar îi şi lasă un gust amar. De neputinţă şi de vid. Ştie însă că sunt momente în care o zi abia începută poate apăsa prin necunoscutul ei, aşa cum una care se apropie de final o face tocmai prin ce-a lăsat să fie cunoscut.
Şi asta ar fi vrut să facă, să le dea oamenilor ocazia să fie mai puţin preocupaţi de vecinii lor în discuţiile din faţa liftului sau măcar să plece de acasă cu altfel de gânduri, nu doar cu cele legate de restanţele la întreţinere. Şi poate chiar să ducă acasă un altfel de gând sau chiar de stare.
Îi place să se joace şi o şi recunoaşte, fără să-i pese de ce spun sau ce cred cei care-i spun că a trecut demult de vârsta aia. Ridică din umeri, îi pare rău de ei şi-şi vede mai departe de joacă. Şi asta ar fi vrut şi acum. Să se joace. O joacă serioasă de-a „haideţi să lăsăm puţin seriozitatea”. Şi încrâncenarea.

A revenit acasă, a ascultat bine înainte de a face paşii până la uşa liftului, liniştea i-a dat de înţeles că ori s-a rezolvat totul, ori nu s-a rezolvat nimic, cert e că nu mai era niciun vecin pe palier. A luat o coală A4, a scris mare Nu uita să zâmbeşti!, a ieşit pe uşă, a chemat liftul şi, pe la etajul 3, a mototolit hârtia, dându-şi seama de cât de banal suna. Patetic, chiar. La parter, a apăsat iar pe numărul 5, echivalentul etajului său, a luat o altă coală şi a scris Ţi-ai pierdut zâmbetul. Caută-l prin buzunare! şi a intrat iar în lift. Mesajul a supravieţuit etajului 3, 2, 1, semn că nu i s-a mai părut nicicum, nici măcar bun de aruncat. A pus coala peste anunţul care chema la şedinţa încheiată deja şi s-a întors acasă.
Abia acolo a început să-şi disece singur fapta şi să i se pară o prostie. Ce tâmpenii fac şi eu! Auzi, ţi-ai pierdut zâmbetul, caută-l prin buzunare. Şi dacă n-are buzunare? Atât am putut născoci şi eu? Altceva mai bun nu pot face? Scriu toată ziua texte, începuturi de roman, poezii, şi acum atât am putut? Puteam face şi eu ceva mai bun decât atât. Să mă însor, de exemplu. A pufnit în râs şi s-a hotărât să coboare, să-şi facă foaia bucăţele, cu tot cu îndemnul de pe ea. Trebuie altceva, şi-a spus.

A chemat liftul degeaba, se pare că iar a lăsat cineva uşa deschisă pe undeva, pe la vreun etaj, aşa că a luat-o pe scări. La etajul doi s-a intersectat cu doamna Simionescu, locuieşte la 4, ştie asta pentru că în multe dimineţi i se oprea liftul acolo şi coborau amândoi. I s-a părut că i-a zâmbit mai mult decât de obicei. Dar doar i s-a părut. A vrut să i se pară. Să se alinte puţin că mesajul lui deja şi-a făcut efectul şi că tot blocul se va transforma într-un zâmbet imens care va căsca gura şi va înghiţi strada, cartierul, oraşul, ţara, lumea, universul, şi apoi se va întoarce şi-l va înghiţi şi pe el.
A râs iar, nu asta şi-a propus. Recunoaşte că pe undeva, dincolo de intenţia lui, mai era un gând ascuns, unul legat de modul în care ar putea el să facă asta în fiecare zi şi până unde ar putea ajunge cu imaginaţia. Un an are 365 de zile. Asta înseamnă 365 de gânduri, de emoţii, de trăiri. Oare pot face asta? Dar cine spune că va deveni o regulă? Mă joc câteva zile şi mă opresc.
Nici nu bănuia cât de departe se va ajunge cu asta. Şi nu el o va face, el va rămâne cumva pe loc. Ceilalţi o vor face. Fără ca asta să însemne că ei vor evolua prin mersul ăsta atât de departe.

Cu gândurile astea a ajuns în faţa cutiilor poştale lângă care era anunţul lui. Sub anunţ, cineva a lăsat un semn, cu pixul, format din două puncte şi o paranteză închisă, semn pe care-l ştia foarte bine şi-l folosea în special atunci când primea de la vreo mătuşă citate pe care nu ştia cum să le interpreteze sau nu avea chef de dezbătut importanţa clipei în calea fericirii.
Semnul ăla a însemnat pentru el mai mult decât a crezut că poate însemna orice altă reacţie. Cineva chiar a citit. Că şi fără să fi vrut, până a făcut asta, tot a trecut cu privirea peste acel mesaj scurt. Şi a lăsat un zâmbet, aşa cum a cerut. Era convins că nu poate fi decât unul dintre cei tineri, cei obişnuiţi cu semnele astea. Dar pentru el nu conta cine, nu-l interesa asta.
Dar dacă înseamnă de fapt că a râs? Dacă e de rău? Cum să traducă asta? Şi de ce a început să-i pese de asta? Nu voia oare doar să le abată altora gândurile adunate-n acest cotidian anost? A început să-i pese de ce cred alţii despre gândurile lui?
Nici n-a realizat că, în loc să meargă la lift, să urce-n casă, a ieşit din bloc. A făcut câţiva paşi aşa, prin jur, şi când s-a întors, nu şi-a mai găsit mesajul. A fost ocazia perfectă pentru a-şi închipui că cineva l-a luat, că vrea să-l păstreze, să-i amintească să zâmbească, să-l pună undeva la vedere, să fie poate primul lucru pe care-l vede.
Nu s-a gândit că a fost luat şi aruncat la gunoi. Şi mai bine că nu s-a gândit. Pentru că asta i-a dat curajul de a continua să lase mesaje la intrarea în bloc şi să-şi imagineze apoi cum sunt ele primite de toţi ceilalţi.
Fire sensibilă însă, nu a fost deloc pregătit pentru ce-a urmat…

… şi va urma.

Foto