Când e totuşi prea trist?

Mă tot învârt pe aici şi nu ştiu cum să încep postarea asta şi nici cum să pun problema, cum şi ce să scriu să mă fac înţeleasă, să nu lungesc mult textul, dar şi să punctez tot ce vreau. Greu. Zic de la început că nu e inspiraţie acum, nu e nici poezie, nici compunere. Cumva, îmi era dor să scriu ceva aşa, aproape din viaţă. Zic „aproape”, pentru că tot pe la inspiraţie voi ajunge, veţi vedea. Spuneam că nu ştiu cum să încep şi unde să ajung, încă nu ştiu, aşa că intru direct în subiect, nu-mi mai trebuie introduceri. Aş puncta totuşi că nu m-a supărat nimeni, că e o nedumerire care s-a născut în mintea mea pic cu pic, comentariu după comentariu, la mine sau la alţii, nu e de azi, nu e de ieri. Şi-n fond, nici nu contează de unde vine, nu?
Ce facem cu tristeţea aia pe care o percepem noi citind o poezie sau un text care nu-i din viaţă? Numesc „text care nu-i din viaţă” orice text care nu vorbeşte despre o întâmplare, o problemă, despre eu sau x a păţit. Le excludem pe alea din start. Sunt texte care descriu un copac desfrunzit, de exemplu. Sunt reale, da. Dar nu sunt din categoria aia de „din viaţă”.

Am scris acum nişte anişori, nu mai ştiu câţi, nu caut, despre cum facem diferenţa între un strigăt real de ajutor şi unul care nu-i decât ficţiune. Scriam atunci despre câteva momente în care, citind pe unele bloguri texte despre negru şi moarte, despre eliberare şi sinucideri, nu ştiam cum şi ce să scriu. Păreau texte bine lucrate, părea ficţiune, dar dacă doar părea, mă gândeam atunci. Să te apuci să-i spui unui om care-şi scrie primele capitole dintr-o carte pe blog că viaţa merită trăită? Ar putea părea ciudat. Să-i spui că şi aşa viaţa e cum e, nu avem nevoie de alte tristeţi? Ar părea mai mult decât ciudat, dar mă abţin să scriu cum pare. Dar dacă nu e carte şi dacă nu e ficţiune şi e chiar simţirea lui acolo? Îi spui că e foarte frumos textul şi gata? Dacă e real şi se gândeşte serios la gesturi extreme, tu îi spui că e frumos? Mno, vedeţi că nu-i uşor? Nu mai reiau tema, am dezbătut atunci, e prea grea şi-s prea multe de zis, am amintit doar pentru a face diferenţa între genul ăla de postări şi o poezie sau un text oarecare, dar cu o aparentă doză de tristeţe.

Ce facem deci când citim o poezie tristă? Dar staţi, ce înseamnă poezie tristă? Mi s-a spus şi mie deseori, am citit şi pe alte bloguri, că e „frumoasă dar prea tristă” şi că avem nevoie să râdem.
Am mai spus, o repet, nu am anotimp preferat, nu am culoare preferată. Sunt o ciudată. Las să fiu. 😀 Iubesc primăvara, că-n ea m-am născut. Şi pentru că… multe altele. Dar iubesc fiecare anotimp în parte şi mă bucur de când mă ştiu de câte ceva din fiecare. E drept, cu toamna am avut probleme că-n ea începeam şcoala. Dar îmi trecea după primele zile şi făceam pace când mă „momea” cu must proaspăt şi multe alte daruri cum numai ea ştie să ofere.
Dar tot de când mă ştiu, am asociat toamna cu ploaia. Pe care da, o iubesc nespus. Că-ntre timp mi-am făcut eu un soi de tic în scris şi asociez desprinderea frunzei de ram cu plecări şi despărţiri, e altceva. E doar obişnuinţă. Şi uneori, uşurinţă în a găsi rima potrivită.

Citind despre toamnă şi ploi, putem trage concluzii că cel care scrie e-n depresie? Mea culpa, eu nu mai fac asta de multă vreme în cazul poeziilor pe care le citesc. Ar trebui? Eu la poezii merg direct pe ideea că omul a avut muza de partea lui şi inspiraţia la degetul mic şi, în cazul în care comentez, rămân la poezie, nu la ce ar putea ascunde ea. Greşesc? Poate e adevărat că dacă eşti foarte fericit nu poţi scrie trist. Ba eu cam aşa scriu. Dar nu înseamnă că toţi sunt ca mine, sigur. Poate că nici invers nu se poate, aici nu zic nimic. Dar e o regulă că scrisul, oricum ar fi el, trebuie să reflecte starea de spirit a omului care scrie?
Şi dacă da, îl ajutăm spunându-i că avem nevoie să râdem? Noi, nu el. Că noi avem nevoie şi el tocmai ne-a afundat în tristeţe. Dar dacă e tristeţea lui acolo? Dar dacă nu e şi pur şi simplu aşa i-a venit şi aşa a avut el chef? Da, lumea are nevoie de râs, dar e el vinovat că n-a reuşit de data asta să ne facă să râdem? Proiectăm neajusurile noastre şi reproşăm?

Sigur, nu facem niciun rău întrebând. Absolut deloc. Şi nu cred că supărăm pe cineva întrebând dacă e totul ok.  Dar de ce ploaia trebuie musai să fie tristă? Dacă asta ne transmite nouă, aşa şi e?
Eu v-am zis că nu-i uşor deloc şi că nu ştiu unde ajung cu nelămuririle mele.
La voi cum e? Bun, haideţi să facem uşor. Excludem blogurile noastre. Că veţi zice că noi ne cam ştim stilul, ne cam ştim obiceiurile. Găsim un blog nou. Citim o poezie despre un el şi-o ea despărţiţi, ploi, potop, negru, durere. Îl întrebăm pe om în comentarii ce-a păţit sau îi spunem că nu merită să sufere după el sau ea că dacă a plecat e bun plecat? Sună ciudat, ştiu, am forţat intenţionat puţin.
Dar la ale voastre cum e? Vă puneţi de obicei durerile-n pagini fix aşa cum sunt?

Foto