Când e totuşi prea trist?

Mă tot învârt pe aici şi nu ştiu cum să încep postarea asta şi nici cum să pun problema, cum şi ce să scriu să mă fac înţeleasă, să nu lungesc mult textul, dar şi să punctez tot ce vreau. Greu. Zic de la început că nu e inspiraţie acum, nu e nici poezie, nici compunere. Cumva, îmi era dor să scriu ceva aşa, aproape din viaţă. Zic „aproape”, pentru că tot pe la inspiraţie voi ajunge, veţi vedea. Spuneam că nu ştiu cum să încep şi unde să ajung, încă nu ştiu, aşa că intru direct în subiect, nu-mi mai trebuie introduceri. Aş puncta totuşi că nu m-a supărat nimeni, că e o nedumerire care s-a născut în mintea mea pic cu pic, comentariu după comentariu, la mine sau la alţii, nu e de azi, nu e de ieri. Şi-n fond, nici nu contează de unde vine, nu?
Ce facem cu tristeţea aia pe care o percepem noi citind o poezie sau un text care nu-i din viaţă? Numesc „text care nu-i din viaţă” orice text care nu vorbeşte despre o întâmplare, o problemă, despre eu sau x a păţit. Le excludem pe alea din start. Sunt texte care descriu un copac desfrunzit, de exemplu. Sunt reale, da. Dar nu sunt din categoria aia de „din viaţă”.

Am scris acum nişte anişori, nu mai ştiu câţi, nu caut, despre cum facem diferenţa între un strigăt real de ajutor şi unul care nu-i decât ficţiune. Scriam atunci despre câteva momente în care, citind pe unele bloguri texte despre negru şi moarte, despre eliberare şi sinucideri, nu ştiam cum şi ce să scriu. Păreau texte bine lucrate, părea ficţiune, dar dacă doar părea, mă gândeam atunci. Să te apuci să-i spui unui om care-şi scrie primele capitole dintr-o carte pe blog că viaţa merită trăită? Ar putea părea ciudat. Să-i spui că şi aşa viaţa e cum e, nu avem nevoie de alte tristeţi? Ar părea mai mult decât ciudat, dar mă abţin să scriu cum pare. Dar dacă nu e carte şi dacă nu e ficţiune şi e chiar simţirea lui acolo? Îi spui că e foarte frumos textul şi gata? Dacă e real şi se gândeşte serios la gesturi extreme, tu îi spui că e frumos? Mno, vedeţi că nu-i uşor? Nu mai reiau tema, am dezbătut atunci, e prea grea şi-s prea multe de zis, am amintit doar pentru a face diferenţa între genul ăla de postări şi o poezie sau un text oarecare, dar cu o aparentă doză de tristeţe.

Ce facem deci când citim o poezie tristă? Dar staţi, ce înseamnă poezie tristă? Mi s-a spus şi mie deseori, am citit şi pe alte bloguri, că e „frumoasă dar prea tristă” şi că avem nevoie să râdem.
Am mai spus, o repet, nu am anotimp preferat, nu am culoare preferată. Sunt o ciudată. Las să fiu. 😀 Iubesc primăvara, că-n ea m-am născut. Şi pentru că… multe altele. Dar iubesc fiecare anotimp în parte şi mă bucur de când mă ştiu de câte ceva din fiecare. E drept, cu toamna am avut probleme că-n ea începeam şcoala. Dar îmi trecea după primele zile şi făceam pace când mă „momea” cu must proaspăt şi multe alte daruri cum numai ea ştie să ofere.
Dar tot de când mă ştiu, am asociat toamna cu ploaia. Pe care da, o iubesc nespus. Că-ntre timp mi-am făcut eu un soi de tic în scris şi asociez desprinderea frunzei de ram cu plecări şi despărţiri, e altceva. E doar obişnuinţă. Şi uneori, uşurinţă în a găsi rima potrivită.

Citind despre toamnă şi ploi, putem trage concluzii că cel care scrie e-n depresie? Mea culpa, eu nu mai fac asta de multă vreme în cazul poeziilor pe care le citesc. Ar trebui? Eu la poezii merg direct pe ideea că omul a avut muza de partea lui şi inspiraţia la degetul mic şi, în cazul în care comentez, rămân la poezie, nu la ce ar putea ascunde ea. Greşesc? Poate e adevărat că dacă eşti foarte fericit nu poţi scrie trist. Ba eu cam aşa scriu. Dar nu înseamnă că toţi sunt ca mine, sigur. Poate că nici invers nu se poate, aici nu zic nimic. Dar e o regulă că scrisul, oricum ar fi el, trebuie să reflecte starea de spirit a omului care scrie?
Şi dacă da, îl ajutăm spunându-i că avem nevoie să râdem? Noi, nu el. Că noi avem nevoie şi el tocmai ne-a afundat în tristeţe. Dar dacă e tristeţea lui acolo? Dar dacă nu e şi pur şi simplu aşa i-a venit şi aşa a avut el chef? Da, lumea are nevoie de râs, dar e el vinovat că n-a reuşit de data asta să ne facă să râdem? Proiectăm neajusurile noastre şi reproşăm?

Sigur, nu facem niciun rău întrebând. Absolut deloc. Şi nu cred că supărăm pe cineva întrebând dacă e totul ok.  Dar de ce ploaia trebuie musai să fie tristă? Dacă asta ne transmite nouă, aşa şi e?
Eu v-am zis că nu-i uşor deloc şi că nu ştiu unde ajung cu nelămuririle mele.
La voi cum e? Bun, haideţi să facem uşor. Excludem blogurile noastre. Că veţi zice că noi ne cam ştim stilul, ne cam ştim obiceiurile. Găsim un blog nou. Citim o poezie despre un el şi-o ea despărţiţi, ploi, potop, negru, durere. Îl întrebăm pe om în comentarii ce-a păţit sau îi spunem că nu merită să sufere după el sau ea că dacă a plecat e bun plecat? Sună ciudat, ştiu, am forţat intenţionat puţin.
Dar la ale voastre cum e? Vă puneţi de obicei durerile-n pagini fix aşa cum sunt?

Foto

Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

82 de răspunsuri la Când e totuşi prea trist?

  1. Aura B. Lupu zice:

    Nu comentez omul, cel din spatele ecranului sau de la capătul peniței, ci sentimentul pe care mi l-a transmis, nu-l pot trage de mânecă, mai ales dacă nici nu îl cunosc. E trist, e melancolic, e treaba lui. Cu tendințe suicidare… aici e greu. Nu știu. Chiar nu știu.
    Iar la ultima întrebare cam da, pun în scris ce mă frământă de obicei.

    Apreciat de 3 persoane

  2. Domnul D zice:

    Tristețea? De ce nu ar fi și bucuria in sfera patologicului? Nu are nici un sens! Tristețea e un sentiment autonom. Suferinta însă, da, o putem trata. O poezie nu se citește ca un tratat de psihologie.

    Apreciat de 4 persoane

  3. ane zice:

    Trebuie să ne acceptăm unii pe altii așa cum suntem, diferiți. Creația e în funcție de starea pe care o ai, la mine așa funcționează, indiferent ce pun pe blog. Si nu mă preocupă cine, ce, cum, de ce scrie. Dacă nu ai sntimente, scrii la voia întâmplării. In general am observat ca cei care scriu poezii sau texte au o muză, o iubită, o sursă de inspirație. Nu există creație fără inspirație, ceva te inspiră!

    Apreciat de 3 persoane

  4. stela9 zice:

    Nu prea mai comentez nicăieri, cu unele excepții. Dacă-mi place sau cumva mi-a atins inima și a reușit să-mi creeze o stare, îmi las simțită trecerea, dacă nu, trec mai departe.

    Apreciat de 4 persoane

  5. Issabela zice:

    Și eu comentez pe text, de obicei… Diferența dintre artistic și patologic e destul de ușor de sesizat și, sincer, la strigătele patologice – am văzut unul sau două pe wp – nu mă bag. Din tot sufletul nu mă bag, pentru că am mai trecut prin asta și celalalt nu face decît să-mi transfere mie starea lui, or eu nici nu-i pot da ajutorul medical necesar, nici pe mine nu m-ajut cu nimic după. Poate sună dur, dar…
    Sigur, mai e starea intermediară și comună cînd se simte nevoia de un cuvînt bun, e cu totul altceva și nu ezit 🙂

    Apreciat de 3 persoane

    • Of, știu ce zici. Am fost în situația de cititor de astfel de text și pur și simplu nu am știut cum să reacționez.
      Știi când e și mai greu? Când blogul e nou, nu știi multe despre cel care scrie, cum știm noi de noi, nu știi vârsta, nu știi nimic. Nici dacă ăsta e stilul, dacă așa scrie, dacă e „pe bune” sau nu. Ce faci? Treci așa? Poți ajuta? Cum?
      E greu. Cum spuneam, erau vreo 3 bloguri așa, pe vremuri. Nu știam ce să comentez, nu știam dacă e ficțiune sau e strigăt. Mda, complicat.

      Apreciat de 3 persoane

  6. cand totusi e prea trist…
    citesc tristetile descatusate si scrise. citesc si dincolo de ele. daca ajung pana la mine si ma rascolesc, da, ma arunc in cuvinte. nu sunt psiholog, nu stiu ce ganduri as putea spune unui autor care ar vorbi despre ganduri mult prea negre si grele. e greu de imaginat. ( Potecuta, stiu ce spui! e greu sa te incarci emotional, e greu sa-ti pese, sa te rascoleasca niste ganduri pe care le citesti si sa nu stii ce sa spui! 💕)

    Apreciat de 4 persoane

  7. Nici nu știu ce să zic… Totuși, între tristețe ordinară și sentimente din cele urâte de tot ( nici nu vreau să le pomenesc, pe unde mai punem că sunt și păcate grave) există o mare diferență. Da, să nu uit, există diferență și între poezie făcută din trăiri și poezia pe care unii doresc să o pună în valoare prin aspectele ei funebre ( cred că se referă la tinerii influențați de diferite secte urâte). Lăsăm a doua categorie și să vorbim despre poezia cu ,,bază de sentimente” trăite, reale, cu care ,,ne-am confruntat. Sunt de părerea că fără triste nu ar exista poezie, nu ar mai fi arta scrisului. De ce? Tristețea când vine, îți aduce inspirația cu ea, tristețea când pleacă – la fel, îți aduce inspirația creată de euforia de moment. Nu e neapărat o tristețe cu surse autobiografice. Poate fi și consecința unei meditații. Oricum, mai gândim și altfel, uneori, nu doar la chestiile de rutină 🙂
    Cum scriu eu ? Și care e rolul tristeții în creația mea? Simplu – gândurile mă inspiră și nu neapărat cele cu referință autobiografică. Mi se mai spune că sunt prea tristă și nu corespunde scrierea vârstei mele. Da, e posibil. Sufletul îmi e mai bătrân decât chipul. De ce? Am trăit prea multe în timp mai scurt. Viața mi-a oferit lecțiile una după alta, una după alta.
    Nu cred că tristețea știrbește din caracterul meu sau din felul meu de a fi, din contra, tristețea în doze potrivite poate oferi chiar o frumusețe deosebită, enigmatică sufletului.
    P.S. Mă iertați că am întins un ,,cearșaf de cuvinte”. M-am străduit să fiu rezumativă în gânduri, însă… așa sunt eu – o guralivă tristă 🙂

    Apreciat de 3 persoane

    • Of, Emilia, nu, mai bine să nu vorbim despre motivele celor care vorbesc despre asta. Nu le știm durerea, nu știm ce se întâmplă cu ei, nu putem trage concluzii.
      Vorbim doar de tristețile de care spui că pot ajuta la poezii sau texte. Cred asta. Poate pentru că unii se descarcă în scris. Sau poate pentru că tristețea dă și o stare care ajută la asta. Te conectezi mai bine, ești mai ancorat în zona aia sensibilă.
      Foarte bine ai punctat! Îți mulțumesc pentru asta!
      Eeeeei, nu așa! Mă bucură mult cearceaful tău, să mai faci așa! Îmi place când ești guralivă. 🙂

      Apreciat de 1 persoană

      • Cazurile aparte nicidecum nu le judec. Îmi văd de ,,ale scrisului” cu care sunt obișnuită.
        Îți mulțumesc pentru teme și gânduri! Chiar ,,trebăluind” prin casă mă tot gândeam la influența tristeții asupra creațiilor literare. Gândurile se tot dezvoltat, însă deocamdată am pus ,,pauză ” 🙂 Mai revin eu la tristețe 🙂
        Seară liniștită și mâine o zi cât mai ușoară!

        Apreciază

  8. Florina zice:

    Mă, eu zic că ține de percepția interpersonală. E un subiect pe care tot încerc să-l conturez până-l fac articol cândva. Că e mult de scris. Și greșim, toți mai devreme sau mai târziu. Și dacă nu întrebăm părem indiferenți, dacă întrebăm iar nu-i bine, deci e undeva pe la mijloc. Nu știu care blogger scrie exact atunci ce-a pățit, ce-l doare, eu scriu amintiri și despre acum 2 decenii, de exemplu, la fel cum pot posta articole triste și eu să am niște zile superbe și invers: articoel suepr pozitive și eu să am o are tristețe. E complicat și nu știi cum s-o dai. Am avut câbdva o prietenă care mă cunoștea așa de bine că știa ce anume îmi declanșează anumite stări și era minunat că așa nu ne mai certam, știi… Înțelegi tu, vine în timp, cunoașterea celuilalt. Până atunci… errare humanum est..

    Apreciat de 2 persoane

    • Excludem prieteniile. Se presupune că prietenii ne știu stările fără să le citească pe blog.
      Da, cred că ar trebui să fie undeva la mijloc comportamentul nostru. Mai ales când, dacă noi nu știm omul, deși un gând bun ajută, slabe șanse ca acel om să ne spună în comentarii dacă-l doare și ce-l doare.
      Deci e complicat. Cum am spus, a fost greu și data trecută când am scris, e prea complex, nu se poate cuprinde în postare, sunt multe aspecte.

      Apreciat de 2 persoane

  9. Florina zice:

    scuze de toate greșelile, mă grăbeam

    Apreciat de 2 persoane

  10. Totdeauna am considerat că e suspectă sinceritatea directă. Dar dacă ăsta e filmul omului…

    Apreciat de 2 persoane

  11. Floare de mai zice:

    Mi-am luat jucărie nouă-a se citi telefon-și îl testez comentând la blogul meu preferat😃Acum,sincer,nici la marii poeți nu știm cât din poezia pe care au scris-o e din viață și cât inspirație pur și simplu.Eu recunosc,scriu din tristețe personală,80%,dar scriu și poezie de Sărbători,cu anotimpuri,etc.
    De asta nu mă leg decât de ce citesc,de frumusețea poeziei,nu întreb”vai,ce-i cu tine”,sau de-astea,poate doar dacă e chiar prea trist,să îndrăznesc să întreb pe un mesaj,pe fb, dacă e totul ok,dar nu prea am tupeu să mă bag neîntrebată😃. Nici nu știi cum e mai bine, dacă nu întrebi și persoana are nevoie de ajutor,sau dacă e doar scris pentru că așa i-a dictat muza…Mai bine e uneori să dai un like și atât.

    Apreciat de 2 persoane

    • E tare ascultător telefonul cel nou și tu te descurci de minune cu el. Eu când l-am luat pe al meu, abia am reușit să găsesc aplicația, apăi să și scriu 😀 😀
      E drept, nu prea știm cum e mai bine. De aia, așa cum deja s-a spus, poate că cel mai bine e să facem așa cum simțim pe moment. Intuiția face minuni de multe ori.
      Îți mulțumesc, draga mea!

      Apreciază

      • Floare de mai zice:

        Lasă că și eu abia am scris,că nu știu ce are,la un moment dat se blochează tastatura,nu mă mai lasă să continui 😃. Într-adevăr cel mai bine e să facem cum simțim, deși cine știe poate găsim unii care dacă noi vrem să fim empatici, ei să ne trateze cu vreo replică de genul”Da’ce te bagi tu ?”😃

        Apreciază

  12. ina02s zice:

    Stii, Potecuta, nu cred ca sunt retete, nu cred ca semanam, nu-i loc de uniformizare aici. In sentimente si stari la fel. Nu rezonam la fel, nu reactionam la fel.
    Mi s-a intamplat sa nu fiu trista, in blog si postand ceva interpretabil trist, sa ma sustina cineva. Dar si pe strada, in lume, acum multi ani, cumparand ceva, o doamna m-a intrebat daca nu ma doare ceva ca-s palida. Nici o suparare, nici un deranj.
    Ma gandesc ca daca inca suntem empatici, nu suntem asa rai cat parem. Imi place sa cred intr-o lume buna si frumoasa si vesela. 🙂
    Altfel, la inceput, am citit niste tristeti grozave in blog, ce m-au intors pe dos. M-am si speriat, am si suferit pentru fiinta aceea ce a plecat. E greu sa suferi si sa nu transmiti asta. E greu sa primesti ajutor aici. Dar o vorba buna, se gaseste ntotdeauna aici. Nu stiu daca ajuta, dar mai stii??
    Uff Potecuta ce subiect fu’ si azi… 😀 Pupicii

    Apreciat de 4 persoane

    • Ina dragă, nu de empatie vorbesc. Uite, hai să îți dau un exemplu. Acum vreo 3-4 ani, cineva încerca să mă convingă că sunt supărată, că nu am cum să scriu așa dacă nu sunt. Era o poezie, cam cum scriu eu despre toamnă, să zic. Am zis nu. Insista că sunt. Atenție! Poezie cu ploi și frunze. Nu boală, nu despărțire, nu moarte.
      În final a zis că degeaba mint, e clar că sunt. Asta cum se traduce?
      Deci crede-mă, nu am cum să trec peste o postare care cere ajutor. Dar cred și că uneori e bine să facem diferența.
      Eu sunt naiva care crede cu tărie în lumea aia bună. Deci da, suntem empatici. Și o vorbă bună face bine oricând. Dar nu știu dacă e chiar ok să ne interesăm tot timpul ce e în spatele fiecărui rând. Nu?
      Mulțumesc mult!

      Apreciat de 4 persoane

  13. Drugwash zice:

    Văd că „distanţarea socială” – o expresie parşivă aleasă cu multă atenţie – îşi face cu succes treaba. Din ce în ce mai mult nu ne mai pasă de ceilalţi, sau ne e frică să intrăm în dialog.
    Eu am un defect din născare: i-am considerat pe toţi prieteni din secunda unu, pînă la proba contrarie. Şi am căutat să mă apropii de fiecare ca să-i pot cunoaşte cu adevărat dincolo de prima impresie sau de imaginea online. Fiindcă numai aşa poţi avea un dialog real şi sincer, fie el chiar şi la o distanţă virtuală. Iar atunci cînd cunoşti suficient de bine o persoană îţi poţi da seama dacă e trăire sau imaginaţie; dar chiar dacă nu eşti sigur, apropierea de acea persoană îţi permite s-o contactezi şi să afli dintr-un dialog direct dacă e vreo problemă sau nu. Indiferent de situaţie, un „salut, ce mai faci? n-am mai vorbit de…” nu poate fi ceva rău.

    Chiar dacă e vorba de o persoană necunoscută, cred că există modalităţi de a o aborda pentru a afla dintr-un schimb de replici dacă e o problemă reală undeva sau nu. Important e să ne pese.

    Ştiu că uneori e greu să ne încărcăm cu durerile altora, mai ales dacă le avem pe ale noastre proprii, dar cred că asta face diferenţa dintre specii. Noi, oamenii, avem umanitatea noastră, empatia prin care rezonăm cu ceilalţi şi uneori, poate, reuşim să le uşurăm povara şi să-i ajutăm, fie chiar şi prin cîteva cuvinte spuse sau scrise. Dar chiar dacă nu reuşim, cel puţin am avea conştiinţa împăcată că am încercat. (aici am propria mea poveste cu vina de a fi presupus de bine fără să încerc să aflu adevărul) Iar dacă se dovedeşte c-a fost doar o creaţie literară fără legătură cu realitatea, ce-i atît de greu să spui: „băi, mă bucur c-a fost doar inspiraţie şi că în realitate eşti bine; să ne revedem/reauzim/recitim sănătoşi”. Şi cu asta, basta.

    Apreciat de 2 persoane

    • Da, Dragoș. Tu vorbești de cazurile-n care chiar se simte ceva acolo. E altceva. Și citind numai comentariile de aici, îmi permit sa zic că nu, nu se poate spune că nu ne pasă de ceilalți.
      De aia am și zis că e complicat, că e mult de discutat pe lângă subiect. Că una e să simți ceva în neregulă, alta să reproșezi că e tristă o poezie și lumea are nevoie să râdă deci „hei, termină cu tristeți, eu le am pe ale mele”. Înțelegi ce zic?
      Sau alta e ca la un text cu o poveste, poveste zic, nu destăinuire, să zici „da ce ai de ești supărat”? Atât. Nu sunt. Și atunci ce-i cu textul ăsta? Ăăăă… pfu, ce pisici să răspunzi la așa ceva?
      Asta nu e empatie.
      Empatie e ce ai zis tu. Dar repet, nu poți chiar la orice să te legi numai de aspectul ăsta.

      Apreciat de 2 persoane

      • Drugwash zice:

        Te înţeleg perfect. Sînt cazuri deosebite, aş zice. Nu uita că în lume sînt oameni cu probleme psihice, oameni care au primit ordine clare să analizeze/rezolve un „caz”, oameni cu o experienţă de viaţă mai sumară şi aşa mai departe. Oricînd poate apărea un asemenea personaj care să reacţioneze „ciudat”, inoportun. C’est la vie, sau shit happens – cum preferi. La un moment dat trebuie să înveţi să faci diferenţa între personaje. Şi da, la nevoie, să le dai cu flit celor care chiar merită. Pentru că există un prag al fiecăruia peste care, dacă treci, eşti „halit”. E la latitudinea ta unde stabileşti acel prag. Pe ăla care zice „termină cu tristeţile” poţi să-l bagi liniştită în mă-sa fiindcă nu îl obligă nimeni să te citească; ăla care zice „ce-i cu textul ăsta, de ce eşti supărat(ă)” poate că nu înţelege contextul literar sau nu te cunoaşte suficient de bine dar sigur are o inimă bună şi merită o lămurire amicală. Cel mai important lucru e să faci tot posibilul să înţelegi de unde anume vine replica – din bunătate, din răutate, din prostie, din grabă, din neînţelegere, dintr-o comandă externă – şi să acţionezi ca atare la fiecare în parte. Şi chiar dacă greşeşti cumva, fă să fie din parta ta bună – măcar îţi linişteşti conştiinţa.

        Apreciază

        • Îţi mulţumesc mult de tot, Dragoş! Voi încerca să ţin cont de sfaturile tale. Spun voi încerca, nu că nu mi se par tare bune, dar încă învăţ să mai spun şi „nu” sau „gata, până aici”. Şi naşpa e că nu mai am 10 ani deci nu ştiu cât îmi mai ia până învăţ 🙂
          Mulţumesc!

          Apreciat de 1 persoană

          • Drugwash zice:

            Omu’ cît trăieşte învaţă, se zice.
            Da’ nu prea cred, că mie de la o vreme îmi intră pe-o ureche şi-mi iese pe amîndouă. 😀

            Mai era ceva de zis, că parcă n-am nimerit exact subiectul. E posibil ca textul să devină pur şi simplu un ecou al stării cititorului – stare de moment sau de mai largă durată – care astfel îşi proiectează propria stare asupra autorului, probabil fără să-şi dea seama de asta.
            Şi mai e posibil ca autorul, în transa inspiraţiei de moment, chiar să simtă acea stare pe care o cuprinde în text şi care rămîne acolo captivă pe vecie, după care să treacă înapoi la starea normală. Dar cititorul, în momentul „absorbirii” textului absoarbe şi starea de moment a autorului din timpul creaţiei, care sigur că poate diferi radical de cea normală, generală. Şi uite de aici confuzia. 🙂

            Apreciază

  14. Mugur zice:

    Dacă toți am scrie dintr-o aceeași motivație, unde ar mai fi variația și de unde ar mai apărea varietatea?

    Cu cei cu care mă conversez de multă vreme (cu tine am depășit deja 7 ani), consider că am ajuns la acel nivel de cunoaștere reciprocă încât să pot pune și o întrebare mai ondiscretă de genul: Dar ce te-a supărat așa tare?
    Dar, când e vorba de persoane mai nou apărute… Totuși, a existat cineva, suspect de tendințe suicidale, careia am încercat să-i îndepărtez gândul de acolo, cu bruma mea de diplomație. Cred că și tu știi despre cine vorbesc, pentru că s-au purtat unele discuții pe bloguri (Olivia parcă se numea).

    În rest, fiecare cu muza lui, mai ales că eu mă știu pe mine, care pot scrie despre toamnă, ploi, căderi de frunze, deși inima mea zburdă de bucurie.

    Apreciat de 4 persoane

    • Ce să mai zic? Parcă am scris eu 😀
      Da, Mugur, noi toți ne știm, ne înțelegem altfel, ne simțim altfel. Dar cu cei noi? Sau cei noi cu noi? E mai greu.
      Of, da. Îmi amintesc. Nu mai știu nimic, parcă a închis blogul. Dar știu că acolo am încercat și eu să dialoghez și mi-a fost teamă să nu fac rău mai tare.
      Daaaa, știu cum e cu ploile alea 😀
      Mulțumesc mult!

      Apreciat de 1 persoană

  15. Ileana zice:

    Doar părerea mea😏
    Fie ficțiune, imaginație în tristele versuri, povești, eseuri sau proză… Cel care scrie pune ceva de la propriul Eu!
    Doar că nu toți dintre noi recunoaștem! Recunosc, orice aș scrie, o frântură cât de mică vine dinspre mine, in general… mai mult😏 Asta sunt!
    Mulți se maschează, dacă dai un sfat sau crezi că poți ajuta, din contră, te încarci negativ cu răspunsuri fără sens. De obicei stau în banca de la geam😏
    Iar eu la rândul meu dacă scriu trist și sunt întrebată, primesc un sfat, răspund sincer, iar sfatul îmi face bine! Însă lumea e mare și…
    Vise dulci draga mea 🤗🧚‍♀️❤️

    Apreciază

    • Ai perfectă dreptate, Ileana! Orice am scrie, şi o reţetă de cozonac, poartă amprenta personală. Nu ne putem delimita de noi, orice am face. Avem un stil al nostru şi punem părticele din noi în tot ce scriem. Numai că uneori, poate deveni obositor ca, scriind din inspiraţie, punând tot sufletul în texte sau versuri, construind metafore şi imagini din cuvinte, să trebuiască să tot explici că nu, nu eşti supărat. Când simţi că se pune un zid dincolo de care nu vor să treacă unii, poate să te facă să te întrebi serios dacă mai merită să scrii. Poate că nu eşti în stare să creezi.
      Ştiu ce spui tu. Un sfat şi un gând bun nu fac niciun rău, niciodată. Dar vorbind despre texte şi poezii care descriu un peisaj şi nu se spune nimic decât: cam trist… te dezechilibrează puţin. Nu?
      O zi frumoasă îţi doresc! Îţi mulţumesc frumos!

      Apreciat de 1 persoană

  16. Trebuie să ne judecăm în vreun fel? Contează ce citesc și rar comentez pe lângă subiect, poate doar când subiectul mi-a amintit ceva anume.
    Nu cred că cineva scrie fără a strecura măcar o parte din sentimente în rândurile sale. Altfel cuvintele ar fi fade.

    Apreciază

  17. condeiblog zice:

    Melancolia este explicată în Dex (și) ca o stare de deprimare, tristețe morbidă, depresie, ce mai încolo și încoace: boală psihică.
    În afară de această formă, care are de a face cu problemele medicale, ea mai poate fi înțeleasă uneori, sau mai bine zis la unii, și altfel… Nu-i zici tristețe, pentru că tristețea trebuie să aibă un obiect al stării, un motiv, să fie deci produsă de un factor. Așadar rămâne un tip de stare sufletească, ce n-are încă un nume potrivit… De ușoară nostalgie care poate fi confundată cu tristețea, dar e totuși alt gen de stare. Nu e la fel. E senzația de visare, nevoia sufletească de retragere în adâncul propriu și totodată de deschidere maximă a receptorilor senzitivi… Când auzi zbaterea aripilor de fluturi și desprinderea frunzei din ram, când vezi clipitul furiș al lunii și ochedeale pe care și le dau stelele între ele. Doar simți! Ești conștient de un spectacol prea grandios al universului, te bucuri și ești trist totodată… Senzația ciobului care strălucește lumina solară. Ai vrea să împărtășești asta tuturor, pentru că simți pregnant că dacă ești doar ciob, lipsești dintr-o mare oglindă. De-asta iubești și-ți vine să te dăruiești, intuind unirea, dar nu știi cum. Cuvintele îți sunt sărace, totuși vrei să te exprimi… într-un limbaj artistic, cum altfel? Reveria asta te poartă pe sus…. Poate că îți vor pica lacrimi, dar nu ești trist. Poate vei zâmbi, dar nu ești nici vesel. Ești tu! Și vei fi înțeles doar de cei asemenea ție, asta e. Tu însă îi vei iubi pe toți, pentru că peste tot vezi cioburi, bucăți sclipitoare și multicolore ale unei uriașe oglinzi din care ai făcut și vei mai face parte. Până atunci, locul tău este într-un colț…

    Apreciat de 2 persoane

    • Am un zâmbet cât o pâine coaptă pe vatră şi citesc şi recitesc şi scriu şi şterg şi iar scriu şi nu-mi mai vine să zic nimic, atât de frumos e comentariul şi atât de bine spune ce eu n-aş fi reuşit, oricât m-aş fi străduit.
      Şi da, până la urmă totul se reduce la „Și vei fi înțeles doar de cei asemenea ție, asta e. Tu însă îi vei iubi pe toți…”
      Mulţumesc mult, mult!

      Apreciat de 1 persoană

  18. Acest subiect poate fi o temă de dezbatere, pe canapeaua unui psiholog, cu multe ședințe. Din ce simt eu și după cum mă duce mintea, cred că tristețea din versuri poate fi un tratament bun pentru cel care o exprimă. E un mijloc de descătușare a sentimentelor, de eliberare a minții de gânduri mai negre, ca o spovedanie aducătoare de împăcare sufletească. Nu cred că poate fi un semnal de prăbușire, atâta timp cât autorul se străduie să-i dea o formă frumoasă, artistică. Firește că întotdeauna vor exista și excepții pe care nimeni nu le poate anticipa.

    Apreciat de 1 persoană

    • Avem vreun psiholog printre noi? Facem chetă, îl plătim şi-l rugăm să ne scoată din ceaţă 🙂
      Şi eu cred că o tristeţe, îmbrăcată în haine de cuvânt, aşezată atent în pagină, lucrată şi cosmetizată, nu e acel strigăt de „nu mai pot”. Şi uneori nici nu e tristeţe.
      Am o obsesie cu toamna, mă ierţi. Dacă scrii că moare frunza, ploile-s reci şi totul e gri înseamnă că tu eşti prăbuşit? Păi, să mă ierte „pudicii”, mie toamna nu-mi vine să scriu despre câmpuri pline de flori şi fluturi care valsează cu ghioceii. 😀 Asta când scriu despre toamnă. Că nu toată toamna scriem numai în stilul ăsta.
      Mulţumesc, Petru!

      Apreciat de 2 persoane

  19. tink3rbe11 zice:

    Chiar am la cititor ,un blog cu poezii triste,chiar și texte triste. De curând a scris că este depresiva.Citesc blogul,chiar dacă scrie rar și chiar dacă uneori cuvintele par aruncate pe comentator, ca și cum nu ar trebui să fie acolo,eu tot le scriu.
    Nu cred că este ok că citim și trecem mai departe,poate,dacă am scrie câte ceva,poate ar conta,ar întârzia gândul negativ,măcar pentru câteva minute…
    Poate am înțeles eu greșit postarea ta,dar poezii triste sunt destule iar mie toamna mi se pare un anotimp al tristeții ,al depresiilor. Multe dintre poezii sigur ascund adevăruri .

    Apreciază

    • Poate că înainte de toate ar fi bine să definim trist sau să ne gândim că fiecare citeşte în notă personală. Ce e trist pentru mine nu înseamnă că e şi pentru tine. Poate tu citeşti doar în cheia melancoliei. „Adio, pică frunza” pentru mine poate fi doar o superbă poezie despre toamnă. Altul se repede să scrie vai, cum adio? Nu, să nu faci vreo prostie, te rog. Viaţa e frumoasă. Şi un altul să scrie „iar tristeţe? Nu-i destulă prin lume? Spune ceva de râs”. Poţi spune că unul greşeşte? Fiecare traduce diferit un mesaj. Şi totuşi…
      Am scris şi în text, am zis-o şi-n comentarii: nu mă refer la postările alea care cer ajutor. Aia e parte separată, nu despre aia e postarea. Poezii. Despre toamnă. Nu scrie nimeni despre gânduri negre. Şi cineva te ceartă că e trist şi vrea să râdă. Cum e? Complicat, cum am zis 😀
      Mulţumesc, draga mea!

      Apreciat de 1 persoană

  20. Iosif zice:

    Se zice ca, pe Terra ar exista peste 7 miliarde de fiinte rational-sentimentale si ca, fiecare se naste cu o „zestre” genetica caracteristica,(amprenta unica) transmisa si mostenita de la parinti, bunici, strabunici, iar aceasta are o formula ecuatie, cu n+1 necunoscute, tainica, compexa, pe care bioingineria genetica încearca si azi sa o descifreze, însa cu toata tehnologia ultrasophisticata omul nu cunoaste nici o zecime din aceasta formula tainica a vietii.
    Doar Dumnezeul Cel Atotputernic Creator ne cunoaste aceste caractere (program genetic) si ne stie imperfectiunile fiecarei celule si doar EL este îndreptatit si în masura sa intervina în situatiile de crize extreme, asa cum a intervenit la scara planetara cu aceasta pandemie superba de care se tem si sunt incapabile sa gaseasca solutii cele mai abilitate organizatii mondiale omenesti.
    Solutiile în situatii de crize mondiale, sunt sufletesti si spirituale, individuale, adeseori prin tacere, meditatii transcendentale, fara cuvinte scrise sau cocale, nu sunt rezolvabile prin actiuni materiale, ci prin credinta, speranta, dragoste si îndelunga rabdare…
    Zile binecuvântate,senine si calde, cu bucurie, liniste si pace învesmântate, draga Potecuta !

    Apreciază

  21. Diana zice:

    Cand eram pustoaica, cineva mi-a spus: „Arta se naste din suferinta” (imi exprimasem „ciuda” ca eu nu pot scrie poezii asa cum scriu altii – de varsta mea de atunci). Nu am crezut atunci si nu sunt nici azi convinsa ca e universal valabil. Peste timp am cunoscut un tip care scria – ad-hoc – versuri care faceau sufletele hipersensibile sa se manifeste prin lacrimi. Nu arata ca ar fi fost un tip trist, dar poate era. Acelasi tip compunea – ad-hoc – si bancuri. Ii aratai un cocolos de hartie aruncat pe strada, de exemplu, si facea o poanta de radeai cu lacrimi. Era un tip trist/melancolic care isi ascundea starea sufleteasca sub masca veseliei? Cred ca era un tip cu multa imaginatie, nici mai trist/melancolic decat altii, dar – clar! – mult mai vesel decat foarte multi.
    Cred ca multi artisti – chiar si cand e vorba despre poezie/proza – sunt cam ca actorii foarte buni: se „monteaza” pentru a scrie (interpreta) ceva. Nu trebuie sa fi suferit din dragoste pentru a descrie durerea unuia care iubeste in zadar, de exemplu. Daca esti empatic si asculti omul, il privesti – si ai imaginatie – poti scrie orice si poti ajunge sa te „transformi” in orice personaj doresti, imaginandu-ti ce ar face cineva intr-o situatie sau alta.
    Atunci cand citesc texte triste nu ma gandesc ca cel care scrie e intr-o stare sufleteasca nasoala, ci doar ca doreste sa transmiita ceva. A vazut o frunza cazand – sa raman la toamna 😊 – filosoful/contemplativul/observatorul din el s-a trezit si artistul din el contureaza in cuvinte vibratii, utilizand simboluri.
    Exista si cei care isi descriu propriile sentimente… e adevarat. Cum stiu cand e vorba de suparare reala, de o problema? Nu stiu, cand este vorba despre straini si nu voi scrie „lasa, viata e frumoasa!” chiar daca as sti ca e nasol. E, cred, tot ce i-ar lipsi unuia in pragul disperarii, sa-i spui ca viata-i frumoasa cand el n-o simte/cunoaste asa. Ma voi referi strict la poezie, pentru ca cel care si-a scris durerea sa simta aprecierea
    Haha! E greu sa-i convingi pe unii ca nu esti trist daca nu zambesti sau daca scrii poezii despre ploaie si toamna. Fa-le un cadou, cand insista, si zi ca ei! Felicita-i pentru „perceptia” de care dau dovada si spune-le sa nu aleaga vreodata sa fie psihologi (iar daca sunt, indeamna-i sa mai studieze natura umana, si nu numai).
    Am scriiiiiis…. Eh! Tu esti „de vina”! 😊
    Saptamana frumoasa iti doresc, Potecuta! ❤️

    Apreciază

  22. Diana zice:

    Am uitat esentialul! 😊
    Raspunsul la intrebarea din final: nu. Nu pot pune in cuvinte nici marile bucurii si nici marile tristeti – imi ies un fel de „dari de seama”. Dar am „material” pentru cand inspiratia imi da tarcoale, si-atunci impletesc de zor. 😊

    Apreciază

    • Uau, Diana, excelentă paralela cu actorii! Sigur, păstrând proporţiile, cred şi eu că e vorba şi de transpunere. Că şi un tablou, de exemplu, poate transmite stări diferite şi asta nu mai depinde în totalitate de pictor, depinde şi de ochii privitorului, de stările lui, de emoţiile lui, de puterea lui de a decoda un mesaj. Da, sunt total de acord că ne putem transforma într-o oarecare măsură şi putem pune-n cuvinte o stare indusă de ceva ce vedem pe stradă, fără să fie vorba despre o stare permanentă.
      M-ai făcut să văd şi mai clar totul şi îţi mulţumesc tare mult pentru asta! Ce mă bucur că-s „vinovată” de asta! 😉
      Zi frumoasă îţi doresc, cu drag!

      Apreciat de 1 persoană

  23. Suzana zice:

    Poate ca nu este cel mai inspirat raspuns, ca am in cap numai felicitari, dar cred ca prea trist tine de decizia noastra de a fi sau a nu fi. Tristetile noastre tin cumva de nemultumirile noastre. Fata de noi in primul rand, asta daca ne gandim atent. Daca nu, dam vina pe vreme, in general… 🙂
    Si voi sustine mereu, ca scriind despre tristeti pur si simplu le adancim si dam apa la moara ego-ului nostru, care abia asteapta… 🙂 E un alt punct de vedere. Poate de aceea nu simt nevoia sa adancesc starile de spirit negative.
    Seara buna, draga Potecuta! Acum ma apuc de lucru! 😀

    Apreciază

    • Nu ştiu, Suzana. Cred că fiecare are felul lui în care se dezvăluie sau se adânceşte sau din contră, se remontează prin ceea ce scrie. Nu există o regulă şi nici un singur mod de a face asta.
      Gata lucrul? 😀
      Să ai o zi frumoasă! Îţi mulţumesc!

      Apreciază

      • Suzana zice:

        Este adevarat ca nu exista nici o regula. Singurul lucru cu adevarat important este cum ne simtim DUPA ce am facut orice simtim ca trebuie facut. Daca ne-a adus un anume echilibru, este perfect, eu asa simt. oricare ar fi forma de manifestare.
        …In fiecare zi a lunii noiembrie si apoi… mai departe! 😀

        Apreciat de 1 persoană

  24. rofstef zice:

    Mie îmi plac poeziile în general. Nu contează cât este de sofisticată sau simplă; cu trei strofe, sau jumate de luceafăr; dacă văd poet în ea, atunci este ce trebuie.. chiar și cele foarte triste când autorul își pune starea între versuri..indiferent cum o face.. Însă, ce nu-mi place și nu aș vrea să văd pe blog, deși am văzut-o de câteva ori, sunt poeziile alea sub formă de armă..
    Adică, tu nu ai un topor cu care să te lupți cu cineva, sau să ataci pe cineva, dar o faci sub formă de rimă; no, eu uneori mă abțin, dar de cele mai multe ori nu pot să tac..și îi musai să îi spun lui „Eminescu” că poezia este o stare, o transmitere de emoții, nicidecum o avalanșă de intrigi și frustrări aruncate pe cineva..

    În rest, să curgă poeziile care ascund printre strofe, trăiri sentimentale și duhul poetului.. 🤗
    Seară frumoasă îți doresc !

    Apreciat de 1 persoană

    • Mulţumesc, Ştef!
      Poeziile manifest au rolul lor special şi unele au făcut istorie. Dar ştiu că nu la alea te referi şi cred că ştiu şi ce exact ce vrei să spui.
      Da, Ştef. Fiecare mânuieşte cuvântul aşa cum crede. Unii nu pot spune direct şi atunci se fac că dau replici mai mult sau mai puţin acide sau inspirate, folosindu-se de forma asta a poeziei. E uşor să nu mai vezi ce nu vrei să vezi. Eu am făcut-o de mult timp, dacă înţelegi ce vreau să spun 😉
      Să ai o zi frumoasă!

      Apreciază

  25. Ecoarta zice:

    M-ai zburătăcit pe toți pereții!
    Dacă citesc un text trist, ce comentez!? Nu ştiu!
    Da, am şi texte triste! Am poezii tristuțe! Sunt şi eu printre rânduri!??? Un pic de tot sau mai mult, ce Dumnezeu, doar eu am scris-o cu mâna mea! Dacă sunt tristă n-o să zburd de bucurie prin versuri! Eu nu prea râd, dar zâmbesc mereu! Sunt un actor groaznic, că nici toate măştile nu mi-ar ascunde sentimentele. Dar vezi tu, Doruleț, ce mă fac eu cu desenele!? Că la ultimul…inimă albastră/ rece; ziduri; fluturele, efemerul, scoate inima din carapacea zidurilor…tu crezi că eu am studiat fiecare secvența!? Sau crezi ca am desenat pur şi simplu, adică creionul a simțit vibrațiile sufletului? Acolo e şi poezie! Sau nu!? Doruleț, m-ai destabilizat…dar mi-a plăcut!

    Apreciază

    • Sunt convinsă de faptul că creionul simte toate vibraţiile sufletului. El nu e decât un instrument care transcrie ceea ce simte cel care-l mânuieşte.
      Nu e despre cei care scriu poezii sau texte triste, ci mai degrabă despre cei care le interpretează. Sau cei care găsesc tristeţe şi unde nu e.
      Îţi mulţumesc, draga mea! Of, de ce te-am destabilizat? 😳

      Apreciază

      • Ecoarta zice:

        Ştiu, am înțeles că nu despre cei ce scriu este vorba…dar cei ce citesc ar trebui să-şi închipuie că…sau îşi închipuie prea mult!? Viața nu este doar „cântec, joc şi voie bună!” (nu ştiu cine a spus asta!) Aşa este! În desen, trăirile cele mai ascunse se preling prin vârful creionului, iar când analizezi, mai adaugi câteva linii conturând o trăire reală, o speranță…

        Apreciază

  26. nici eu nu am un anotimp preferat. Prefer sa ma bucur de toate pe rand, cu bunele si relele lor..sunt minunate asa decat sa stau intr-o continua asteptare a sezonului preferat si apoi uitat sa te bucuri de el…

    Si vorba aia : ” nu ai cum sa fi cunosti fericirea daca nu ai trecut prin durere”

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s