Jurnal simplu. Şi rezolvarea dilemei eMAG

Azi… e mâinele venit prea repede şi ieri-ul, prea grăbit, ce va fi să vină. O zi ca toate azi-urile, prin esenţă, dar minunată în simplitatea de a fi, pur şi simplu. Mi-l fac special, aşa cum fac uneori cu clipele, fugind de gri şi de umbrele care uneori dau târcoale gândului. Am obosit. Să încerc să le înţeleg. Răutăţi şi ironii, crize de moment şi neacceptări. Ale mele. Şi ale altora. Le resping, închid uşa, încet, să nu se tulbure tăcerea, şi mă acopăr cu ce ştiu că îmi poate ţine de cald. Sau doar de urât.

Afară… cald, senin, prea multă linişte. Nu mă plâng, constat. Unde sunt oamenii când strada tace? Închişi în case sau în ei? Prizonieri între pereţi sau între neîmpliniri? Fericiţi în cochilie sau doar între visări? Ascunşi de soare sau de sine? Poate puţin din fiecare, poate toate la un loc. Sau poate că nimic din toate astea nu-i de fapt valabil. Pur şi simplu nu sunt aici, pe strada care se întinde la picioarele mele când o privesc de sus, doar pentru a fi oriunde în altă parte. Şi strada tace oricum şi sub paşii cei mulţi şi grăbiţi, nu doar când nu-i sunt oamenii aproape. Dincolo de toate, vara-şi vede de toate ale ei. Şi timpul la fel. Trece nestingherit.

Mă gândesc… să vă povestesc despre o chestie faină, trăită ieri. Am primit, în urma postării despre eMAG, un mail în care eram întrebată dacă pot fi sunată pentru a discuta pe larg despre ce-am povestit în postare.
Evident, mailul venea din partea eMag, cu siglă, cu tot ce-i trebuie unui mail „pe bune”, m-am prins din prima că nu e o glumă făcută de cineva care are chef de râs de mine. Mno, recunosc, prima dată am zis că ioii, cum au citit ei tocmai postarea mea? Io-s mică, blogul meu la fel, nu-i blog de om şmecher, din ăla de are meleoane de fani, nici nu vreau, nu-mi dau eu prietenii, pe voi adică, pe meleoenele altora, dar na, tot m-am întrebat cum citeşte eMAG-ul postările mele. M-am bucurat, de ce să mint. Şşşşt!, nu ziceţi de cuvinte cheie, că mă supăr. Nu! Rămâne cum am visat: eMagul citeşte potecuţele, nu accept realitatea 😀
După aia, m-am făcut şi mai mică decât sunt şi m-am gândit: potecuţă, ai încurcat-o! Acum să te văd eu cum stai tu frumuşel la colţ, certată şi pusă pe coji de nucă, aşa-ţi trebuie dacă povesteşti tot ce păţăşti, că nu poţi şi tu să vorbeşti despre topirea gheţarilor şi cantitatea de particule din plastic găsite printr-un ocean din lumea asta mare. Dar am zis, am zis, îmi asum, am dat numărul fără să clipesc şi am aşteptat. Tresăream la fiecare apel, dar nu aveam ce să fac.
Acum fac o paranteză şi vă zic două lucruri:
1. Ştiţi că eu nu ştiu să scriu advertoriale. V-am mai zis, aţi şi văzut, nu ştiu şi nu am scris niciodată. Nici pe bani, deşi am primit în trecut propuneri, nici pe altceva. Eu zic dacă-mi place ceva, fără să fiu obligată de vreun contract. Aşa cum am mai zis şi ce nu a fost ok, rar, când mă apuca să mă plâng aici. Dar să zic de bine despre ceva ce n-am testat, nu pot, nu mă ţine imaginaţia şi da, îi admir tare pe participanţii la SB pentru asta.
2: Ce urmează nu e răzgândire, nici „stai să vezi că parcă nu a fost aşa”. Şi nici de frică nu scriu asta 😀

Am avut ieri una dintre cele mai faine discuţii avute vreodată cu un reprezentant al vreunei firme. Pe cuvânt de potecuţă! Nu, n-am fost sunată să fiu certată, din contră, oamenii chiar au vrut să ştie exact ce s-a întâmplat şi să lămurim, să vedem cine şi unde a greşit, dacă a greşit cineva. Faptele rămân cum v-am spus, nu o dau la întors, dar am primit explicaţii şi acum sunt lămurită. Nu toate firmele plasează la easybox. Aşa cum mi-a zis Illusion în comentariul ei, numai cele care au contract cu Sameday.
Am ajuns să vorbesc cu cea care m-a sunat (nu am întrebat-o dacă e ok să-i scriu numele deci nu-l zic) de parcă ne ştiam de-o viaţă. De la „dumneavoastră” la „tu” şi invers, eu am făcut varză formulele de adresare 😀 , nu mai contează, chiar am înţeles şi chiar am apreciat mult dorinţa lor de a mă lămuri şi interesul arătat. M-am simţit băgată-n seamă şi asta chiar contează, chiar dacă poate fac asta cu toţi cei care scriu despre nereguli sau întâmplări mai puţin fericite. Nu ştiu, dacă aşa fac, cu atât mai bine.
Aşa cum am scris şi-n postare, firma distribuitoare avea o bubiţă, peste asta a intervenit şi o scăpare de comunicare când am sunat, şi de aici ceaţa mea. Am înţeles acum, mi s-a explicat aşa cum vă cer şi vouă când nu pricep ceva, să nu vă ruşinaţi să-mi vorbiţi ca unui copil de doi ani, eu chiar asta vreau.
Asta nu înseamnă că au aruncat vina pe mine sau că au încercat să se „fofileze”. Nu. Am fost ascultată şi am avut un dialog de la om la om, nu de la om la robot, cum uneori se întâmplă când sunăm pe la diverse firme (aş scrie care, dar poate primesc mail 😀 )
Am întrebat dacă vor să postez un punct de vedere, un fel de „drept la replică” (nu râdeţi, m-am simţit şi eu importantă, ca cei care au ziare de scandal şi publică poze cu vedete, deşi eu nu am iscat niciun scandal), nu au vrut, nu de aia au sunat. Au sunat să lămurim. Şi dacă vă pare că sunt entuziasmată, apăi chiar sunt, că eu numai aşa pot scrie, când o simt pe pielea mea. Zău că am apreciat! Şi da, chiar a fost una dintre cele mai faine discuţii.
Şi ca să vedeţi cât de ameţită sunt, acum realizez că în mail mi-a cerut numărul, m-a sunat pe acel număr, şi ce zic eu? „Nu ştiu dacă aţi primit mailul meu de răspuns” 😳 😀 Sunt tare sau ce?
Deci pe partea asta de comunicare, nu am decât cuvinte de laudă.
Şi nu, nu mi-a cerut nimeni nimic, nici nu am primit nimic, repet. Dar dacă am zis ce nu mi-a convenit şi acum s-a rezolvat, e normal să zic şi asta. Bine, o ciocolată din aia la kilogram n-aş fi refuzat. Dar nu e normal să plătească alţii greşeli care nu le aparţin deci n-am zis de ciocolată. D’aia cu bule sau cu cafea. La metru. 😀

Ascult… am revăzut finalul filmului „Propunere indecentă”. Ştiţi… „pe mine nu mă va privi niciodată aşa cum l-a privit pe el”. Şi mi-am amintit de jocul ăsta de priviri care, pe acordurile astea, devine şi mai pătrunzător.

Foto