Nu prea ştiu ce-mi place…

Voi ştiţi cum e când deschizi un blog, te aşezi comod, citeşti, te gândeşti, zâmbeşti, zici că da, da, şi eu fac aia, da, da, şi eu sunt aşa şi, pe la final, brusc şi fără preaviz, îţi vezi numele acolo, strigat la leapşă, şi nu mai ştii dacă sigur eşti tu sau nu şi dai click pe tine, să vezi dacă eşti? Ăsta e echivalentul ciupitului, să te convingi că nu visezi. 😀
Azi am păţit, la Diana, şi cum i-am spus şi ei, nu am primit notificare că m-a linkuit, nici nu mă prindeam că-s şi eu acolo, dacă nu intram, cum intru de obicei, să citesc postarea. Diana, şi voi toţi, eu nu mă fac că n-am văzut. Adică, să nu credeţi că ies pe vârful picioarelor şi tac mâlc, ca şi cum n-ar exista o strigare din asta. Am refuzat lepşe, am spus unde nu puteam, ceva, orice, tot am spus. Dacă se mai întâmplă să ziceţi de mine, cu link, şi eu nu zic nimic, înseamnă că n-am văzut. Mno, bine 😀
Şi cum ziceam, m-am bucurat, nu mi s-a părut ceva greu, mi-am zis că mă apuc de treabă. Dar când să scriu, mi-am amintit şi că eu nu prea pot vorbi despre mine, şi că nu prea ştiu ce-mi place. A părut uşor, dar când să scriu 10 care da şi 10 care ba, am ajuns la concluzia că ori sunt foarte fiţoasă şi n-am 10 care să-mi placă, ori sunt aşa… dusă cu valul şi-mi place tot.

Ideea e că lucrurile care nu-mi plac sunt ţinute la distanţă sau ignorate. Ce nu pot ignora, tratez cu sentimentul că trebuie făcut şi gata. Cum e spălatul pe cap când e târziu şi eşti foarte obosit. Nu-l faci cu plăcere, nu pui suflet şi pasiune, dar îl faci doar pentru că trebuie. Aşa şi cu lucrurile sau cu unele atitudini care nu-mi plac. Există pe lângă mine doar pentru că altfel nu se poate. Dar nu mă afectează. Sigur, vorbesc de acele aspecte aproape inofensive. Nu intrăm în lucruri grave. Nu-s din categoria celor care m-ar defini sau care ţin de chestiuni capitale. Că pe alea nu le ştiu 😀
Deci să zicem că unele doar mă enervează 😀
Şi, ca să-mi fie mai uşor, le scriu „în oglindă”, poate reusesc totuşi să duc leapşa la capăt. Că deşi ştiam că-mi plac lucruri, acum când am de scris 10 nu ştiu de unde să încep şi ce să aleg. Nu în ordinea importanţei.

Îmi place să mă dau în leagăn. Orice fel de leagăn. Nu tare, că ameţesc. Dar aşa, să-mi fac puţin vânt, să dau din picioare, să visez, să din astea.
Mă enervează teribil şi nu-mi place deloc decizia municipalităţii de a pune restricţii şi de a veni poliţia locală prin parcurile de copii, să amendeze adulţii pentru asta. Sufăr pentru asta, zău. De câte ori merg în parc, mă uit la leagăne aşa cum se uită copiii la prăjiturile din vitrină şi n-au voie, că n-au păpat ciorbica. Urât! Vreau petiţie să mă lase.

Îmi place să vorbesc cu oamenii. Orice fel de oameni, dacă discuţia e normală. Pot sta de poveşti oricât, nu-s chiar foarte vorbăreaţă în anumite circumstanţe, dar ador să ascult oamenii povestind.
Nu pot însă să mimez la nesfârşit răbdarea când discuţia e-n genul „şi, ce ai mai făcut?” „Păi, am făcut…” „aaa, apopro, stai să vezi…” Practic, sunt întrebată şi n-apuc să deschid gura, că sunt întreruptă. Sunt eu ardeleancă, dar nu durează chiar atât până să articulez un cuvânt deci nu-i de la mine 😀

Îmi plac oamenii cu simţul umorului şi-mi plac glumele, bancurile, replicile spumoase etc. Gust orice fel de umor, chiar şi glumele mai deocheate, în funcţie de context, sigur.
Nu-mi place deloc, ba chiar mă enervează când, deşi toată lumea a dat de înţeles că a prins poanta, cel care a spus-o explică gluma. Sau repetă poanta de final de vreo 3-4 ori. Nasol!

La capitolul mâncare, îmi place aproape tot. Dacă ar fi să aleg un singur fel de mâncare pe care să-l primesc de trei ori pe zi şi la desert, clar, am zis-o şi o voi mai tot zice: peşte. Fără discuţii. Şi în seara asta, tot peşte pap. 😀
Nu-mi place laptele în stare pură pus peste mămăligă, orez, griş, cereale. Dar în cafea, în prăjituri, în brânză şi-n caşcaval, în iaurt şi-n smântână… oricât 😀

Îmi place să dorm, mai ales dimineaţa. Eu pun suflet în tot ce fac deci dorm cu patos, nu mă joc. Şi cum nu prea pup somn de dimineaţă în afară de duminica…
… mă enervează la culme când sună telefonul pe la 10-11 şi cum oricât aş vrea să fiu de drăguţă, tot se simte vocea de om somnoros, are loc următorul dialog: Ce faci? Bine, pe acasă. Aoleu, tu dormeai, aşa-i? Te-am trezit? E ok, nu-ţi face probleme, stăteam aşa, aţipită… ok, hai că te las să dormi, mă suni tu când te trezeşti.
Şi oricât încerc să explic că e ok, să spună ce are de zis, nu vrea şi, în timpul ăsta, se duce naibii tot somnul. Ar fi durat mai puţin dacă ar fi spus ce avea de spus decât scuzele că m-a trezit şi că nu mă mai ţine la telefon, mă lasă să dorm.

Îmi place folkul. Şi-mi place orice fel de muzică. Sigur, iar depinde de context. De situaţie. De chef. De cât am băut 😛 😀 Da, glumesc, nu trebuie să beau ca să cânt „sunt vagabondul vieţii mele” sau „haouleuu, ce să mă fac, Doamne, eu, se mărită Moonaa”.
Nu pot asculta muzică de club în club. Şi subliniez asta, e important. Oricât de stupid ar suna, n-am zis că eu nu-s aşa. Nu-mi explic. În club, acel bumbţi-bum mă ameţeşte, pe cuvânt. Prea tare, prea… simt o presiune-n cap pe care nu o pot explica. Dacă o ascult la căşti, în casă, la un volum mai ok, e bineeee, bumţi să fie! Noroc că în club nu merg.

Îmi place să-mi beau cafeaua-n cea mai mare linişte. Eu dorm de obicei încă o oră după ce mă trezesc. Deci cafeaua e un fel de antidot, cum se dă la animale, să le trezească din adormirea indusă de săgeata aia suflată prin parcurile alea mari, să le poată verifica. Ştiţi, primesc o injecţie care le anulează anestezia. Dacă sunt trezită brusc, mă transform. Nu ştiu dacă muşc, n-a avut nimeni curaj să încerce, cred că privirea mea spune destul de mult despre ce-aş fi în stare să fac.
Drept urmare, bănuiţi, nu pot asculta poveşti, trăncăneli, explicaţii. În capul meu, alea sună ca muzica de club.
Aveam pe vremuri, la muncă, la ora 6, o învăţăcea. O tipă care stătea cu mine, să îi arăt. Ajungeam dormind, puneam filtru dormind, şi începea fata să-mi spună, să explice, să întrebe. Eu nu puteam articula nimic, eram bună ca material didactic la lecţia despre onomatopee, interjecţii, d’astea. Cred că a treia zi şi-a dat seama că am ceva defect, s-a dus în birou şi n-a mai scos un sunet până n-am zis eu prima.

Îmi place ploaia. Oricând, oricum, oriunde.
Nu-mi place când sunt făcută terci. Adică, nu mai găsesc loc de poezie şi de metafore când mă bate, ploaia, mă bate, şi din faţă şi din spate şi mai trece şi-un băieţaş cu maşina şi aruncă aprecieri sub formă de stropi din baltă direct pe mine. Cum sunt aproape de asfalt, că-s mică, distanţa nu-i suficientă să se risipească stropii ăia deci îi cam iau în plin.

Îmi place să fiu punctuală şi chiar sunt când depinde numai de mine şi da, îmi place să văd că sunt tratată la fel. Nu-mi place să rămân datoare, să ştiu că-s datoare, să ştiu că am ceva de făcut, să amân când ştiu că cineva poate aştepta după mine deci de aia m-am apucat să scriu şi acest articol, să nu stea Diana după mine prea mult.

Îmi place când iau o leapsă pe motiv că-i simplu şi puţin de scris. Nu-mi place când, ca acum, mă întind de zici că-i platforma lu’ mama, vorba aia. Nu-mi place să dau lepşe mai departe deci o las la liber şi o preia cine doreşte 😳

Sunt 10? Staţi să număr. Sunt. Mă duc să prepar peştele.

Foto