Despre mine… mai nimic şi cam totul

Niciodată n-am ştiut cum să vorbesc despre mine. Şi întotdeauna mi-a fost greu să o fac. Ce să spun? Cum să o spun? Ce nu se spune când se spune ceva despre asta? Ce să aleg, cum să aşez informaţiile? Mi-a fost mereu frică de momentele din primele zile de şcoală, cele în care fiecare profesor nou venit la clasă îşi exprima dorinţa de a ne cunoaşte şi ne punea să ne ridicăm pe rând, să ne prezentăm. Nu-i auzeam pe colegii mei, nu mă puteam inspira din povestea lor despre ei, atât de concentrată eram şi tot atât de adâncită-n ceea ce mă compunea, să pot scoate de acolo câteva informaţii, să trec cumva peste proba aia. Dar nu ştiam ce trebuie spus, nu ştiam ce e de spus în situaţiile alea. „Vorbiţi tare, clar şi frumos”, ne spunea câte un profesor înainte de a începe turul clasei care se prezenta. Tare şi clar, puteam. Ştiam cum se face. Dar frumos? Adică să spunem lucruri frumoase despre noi sau să spunem frumos lucruri? Sau să spunem frumos lucruri frumoase? Care sunt lucrurile alea frumoase care ne definesc? Şi de ce doar alea se spun? Ca să înţelegem de mici că ce nu-i frumos se ţine ascuns?

Ştiam atunci despre mine că nu sunt bună la matematică şi că-l uram pe profesorul din a 5-a. M-a traumatizat. De ce n-aş fi spus asta? Ştiam că nu se poate spune. Că nu e de spus. Că n-ar fi fost frumos deşi ar fi fost clar şi tare. Şi apăsat. Aş fi spus că din cauza modului lui de predare şi din cauza firii mele fără nicio legătură cu partea „tehnică”, am ajuns să tremur la orele lui. Şi rezultatele s-au văzut şi au urmat altele şi altele şi… nu. Aşa că… mama se ocupă cu aia, tata cu aia şi cum nu am fraţi, să spun şi despre ei, cum ne cerea cel care era la catedră, ajungeam la mine şi nu găseam nimic de spus. Eram eu şi nu înţelegeam ce trebuie să spun în afară de asta.

Nu ştiu nici acum şi mă feresc cât pot de asta. Spune ceva despre tine. Mă numesc, am atâţia ani, locuiesc în, lucrez la. Şi acum ştiu să vorbesc tare şi clar. Dar nu ştiu dacă e şi frumos. Şi le spun repede, ca şi cum aş vrea să treacă neobservate. Că nu despre asta e vorba. Dar despre ce e?
Nu am o mâncare preferată. Acum, repede, pot spune că nu mi-a plăcut niciodată orezul cu lapte. Dar despre ce-mi place mi-e greu să spun. Că e mult. Că sunt aproape toate.
Nu am o culoare preferată. Chiar nu am. Dacă una-mi place mai mult ca alta nu înseamnă că aia prima e preferata dintre toate.
Am flori preferate. Da, pe alea le am. Asta o pot spune. Dar cele de pe locul doi sunt extrem de apropiate de primele, că-mi vine să spun că am două. Şi iar nu-i bine.
Nu am un film preferat, nu am o carte preferată, nu am o melodie preferată. Pentru că spun o carte şi imediat îmi amintesc de alta şi apoi de alta şi tot aşa până când îmi dau seama că nu pot spune una şi tac. La melodii e şi mai greu.
Am un parfum preferat. Dar cum aş putea eu să spun, după ce o „clasă” întreagă a înşirat parfumuri franţuzeşti sau foarte fine sau foarte scumpe, că eu sunt înnebunită după mirosul de asfalt, vara, imediat după ploaie? Da, fix în ordinea asta şi în condiţiile asta. Nu se poate pune în sticluţe aşa că alt gen de parfum nu pot spune la întrebarea asta. Ştiu, ca şi în cazul mâncărurilor, ce nu-mi place. Dar ce-mi place nu prea ştiu. Că sunt multe.

Ce-mi place să fac? Ce nu-mi place să fac? Ce admir la oameni? Ce iubesc? Ce visez? Ce-mi doresc? De ce mi-e frică? Ce ar trebui spus? Ce n-ar trebui spus? Să spun ce vrea să audă cel care întreabă sau ce vreau eu să se ştie? Şi ceea ce vreau eu să se ştie e, oare, şi ceea ce mă defineşte cu adevărat?
Ştiu, ştiu, trăim în era dezvoltării personale şi e bine că e aşa. Să vorbim despre noi frumos. Dar defectele nu-s tot ale noastre? Nu-s tot despre noi? Dar toţi oamenii care ne-au trecut prin viaţă n-au lăsat oare câte ceva care acum e parte din noi? Îi înşirăm pe toţi când vorbim despre noi?

Nu aş putea vorbi despre mine. Nu ştiu nici acum ce să spun. Ce ar trebui spus ca să fie cu adevărat despre mine, nu despre o imagine proiectată aiurea?
Am scris despre cum nu pot vorbi despre mine mai mult decât aş putea vreodată să vorbesc despre mine. E şi asta o treabă. Mă defineşte şi asta. Tot despre mine e. Tare şi clar. Asta pot. Asta ştiu. Frumos? Despre mine să spun frumos sau să spun oricum, orice, dar să o spun frumos? Ăăă, păi eu sunt… eu. Şi e frumos aşa, orice ar însemna asta.

Foto

Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

135 de răspunsuri la Despre mine… mai nimic şi cam totul

  1. si eu m-am simtit cam nedefinita ca om, toata viata. e o senzatie aiurea, ce sa mai zic.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Esti un om foarte frumos. Tare sau încet, nici nu conteaza cum vorbesc literele tale. Sunt convinsă că cei care te-au cunoscut au descoperit asta si in realitate. Literele nu sunt decât oglinzi.

    Apreciat de 5 persoane

  3. ecaleopi zice:

    Nu cred că trebuie să spui tu, despre tine! Ai spus povești, și știm astfel că ai un suflet bun. Ai scris despre oameni, despre întâmplările care te-au impresionat, și am aflat că ești receptivă la ceea ce este în jur. Spune-ne orice ai chef, atunci când ai chef, am aflat că ești sensibilă și frumoasă! Și, totuși, ce s-ar întâmpla dacă tuturor ar plăcea matematica? Ce, este obligatoriu?

    Apreciat de 4 persoane

    • Îţi mulţumesc pentru că mă citeşti, pentru că citeşti dincolo de rânduri. Şi mulţumesc pentru cum m-ai perceput! Contează mult să ştiu asta!
      Nu e deloc obligatoriu. Dar na, în şcoală fiind, m-a cam dat peste cap. Bine că-n liceu nu numai că a fost mult mai lejer, dar aveam şi 10 câteodată şi pe cuvânt că pe merit, nu copiam la lucrări 😀
      Te îmbrăţişez!

      Apreciat de 2 persoane

  4. 9 zice:

    Uite ca am aflat ca-ti place mirosul de asfalt dupa ploaie🙂 E un inceput din sirul ce-ti place. Mie imi place mirosul de iarba proaspat taiata. 🙂 si cum sa nu-ti placa orezul cu lapte? 🤗

    Apreciat de 4 persoane

  5. Ai spus foarte frumos, cu intonație – am simțit-o în suflet – despre o fată splendidă, o potecuță a dorurilor și a duioșiilor. Știi că te admir, că te îndrăgesc, că citesc diminețile cu plăcere ceea ce scrii. La mulți ani! 🙂

    Apreciat de 2 persoane

  6. illusion zice:

    Ești un om minunat. Asta e tot ce trebuie să știu despre tine 🙂

    Apreciat de 2 persoane

  7. … Am și scris cîndva, nu pe blog, că-s prea nouă, de mirosul ăla de după ploaie, scriam cumva că nu știu ce cuvinte să găsesc să scriu despre el…
    Exact cum spui că nu știi tu acuma să scrii despre tine 🙂
    Frumoasă coincidență, deși unii spun că nu există 🙂

    Apreciat de 3 persoane

  8. anasylvi zice:

    Nu trebuie sa spui nimic, vorbesc versurile tale, in primul rand si toate celelalte cuvinte. Asa e si la mine, nu stiu sa vorbesc despre mine, dau din colt in colt. Stiu ca sunt multi bloggeri care vorbesc despre ei in articole. Cred ca si eu fac acelasi lucru, dar e prin intermediul cartilor pe care le citesc, poeziilor pe care le scriu, muzicii pe care o ascult si tuturor lucrurilor despre care aleg sa scriu.

    Apreciat de 3 persoane

    • Aşa e, Ana. Tot ce scrii tu, fără să scrii despre tine, spune multe despre tine. E cumva ciudat dar e şi cât se poate de simplu.
      Ne scriem printre rânduri, ne risipim în cuvinte, doar ca să ne regăsim şi completa.
      Îţi mulţumesc frumos şi îţi doresc o zi bună!

      Apreciat de 2 persoane

  9. Ana May zice:

    Răspunsul se citește clar printre cuvinte: un om frumos și talentat și sincer și modest.
    Cred ca nu contează ce știm, ci ceea ce suntem și ceea ce putem crea!
    Fii ceea ce ești, acum și mereu! 💐

    Apreciat de 2 persoane

  10. CarmenP zice:

    Face parte din cultura națională sa spunem „mai nimic” despre noi. Așa am fost crescuți. Eu nu pot sa spun tare și frumos nimic despre mine că mă gândesc automat la proverbe și zicători cu și despre lăudăroși sau deja aud in capul meu că cineva mă mustreaza sa fiu mai modestă. In America, de exemplu, e ceva normal să spui lucruri bune despre tine, sa te lauzi cu ce ai realizat sau ce vei realiza. Mai exact mult de lucrat la nația noastă pe parte de dezvoltare personală că sa putem sa „ne lăudăm cum trebuie” 😂

    Apreciat de 1 persoană

    • Carmen, nu despre realizări e vorba, cel puţin nu acum. Că a vorbi despre tine nu înseamnă neaparat şi întodeauna a înşira realizările tale deşi e clar că şi alea, meritele, fac parte din tine, sunt ale tale, spun multe despre tine. Dar nu despre diplome, studii, premii, medalii, aprecieri e vorba. Da, ai dreptate, asta poate fi considerată laudă deşi ar fi greşit. Dar când cineva spune să spui ceva despre tine, nu cred că începi cu ultimele studii absolvite. Abia acolo ar putea fi o problemă, dacă în afară de asta nu ai altceva de spus. Ce sau cine eşti tu dincolo de sertarul ăla cu distincţii? Ei, aia e cheia, acolo e important ce sau cum o spunem. Că a spune că eşti sensibil, răbdător, introvertit sau extrovertit nu e o laudă.
      Îţi mulţumesc frumos! Să ai o zi frumoasă!

      Apreciat de 1 persoană

      • CarmenP zice:

        Îmi pare rău că asta s-a înțeles din comentariul meu. Am vrut sa evidențiez că suntem introvertiți ca nație prin cultura noastră. Atât. Cu ce incepi când te autocaracterizezi depinde întotdeauna de interlocutor. In povestea ta ziceai de profesorul nou în fața căruia trebuia să vă prezentați fiecare. Fiind copil poate aveai diplome sau poate nu aveai însă nu ar fi fost greșit indiferent cu ce începeai. Ca adult, daca te prezinți la angajare nu contează diplomele pt că sunt înșirate in CV-UL tau, deci, rămâne să spui ceva ce nu scrie in CV. Daca te prezinți unui potențial iubit 😂poți să-i strecori că nu-ți place orezul cu lapte sau că-ți place mâncarea chinezeasca dar poti să-i spui și despre studiile tale daca el vorbește într-una despre arhitectură pt că este arhitect poți sa-i arăți că sunteți cam pe aceeași lungime de unda, daca ai studiat arhitectura chiar daca nu o practici, zic și eu. Poți să te prezinți cum vrei însă când cei din jurul cred că trebuie să o faci cumva, că aia nu este potrivit să spui că nici aia nu este potrivit… bineînțeles ca, mie cel puțin, îmi tremură vocea când mă prezint. In orice caz, părerea mea este că valorile fiecăruia se compun din tot ce-l reprezintă formal sau informal, din convingerile sale, din comportamentul său, din tot ce-i place și ce nu-i place. Și dacă cineva începe cu premiile pe care le-a câștigat la skanderberg, daca 90% din timp el se antrenează pentru a câștiga, înseamnă că asta îl definește și că tot ce spune după aceea nu mai aude nimeni pentru că a spus deja tot. Daca incepe cu statutul sau de om căsătorit cu copii probabil că cele mai importante persoane din viața lui sunt soția și copiii, tot ce face face pentru aceștia, îl definesc, îi dau sens, este dedicat lor. Daca este antreprenor, 99% din timp se ocupă de afacerea lui, îl reprezintă, asta este el indiferent de diplome, indiferent de ce mai spune pe lângă, nu mai aude nimeni. Poți să te adresezi interlocutorului totuși în funcție de cine este și să-i spui informații relevante pentru acesta.

        Apreciat de 1 persoană

        • E foarte complex subiectul şi poate fi şi delicat. Sigur, există multe aspecte şi diferă de la caz la caz. Dar la modul general, fără să fie vorba de un angajator, iubit, coleg nou etc, când, să zicem, te întreabă x, fără să ştii cine e x, ce-i spui despre tine, despre cum eşti tu, ce spui?
          Evident, tot ce ai realizat, aşa cum am şi spus, te compune, face parte din tine, spune multe despre tine. Dar depinde enorm de ce spui prima dată, asta apropo de acele laude sau de lucrurile care nu se spun, nu prima dată, cel puţin. Exemplu real: te întâlneşti cu un fost coleg de şcoală, după mulţi, mulţi ani în care nu v-aţi văzut. Îl întrebi de el, cum e. Şi el începe cu: ah, păi am o casă de 7 camere, o maşină de 100.000 de euro…
          Buuun. E meritul lui, realizarea lui, e ceva despre el. Corect. Dar nu cumva e puţin ciudat să spună asta ca primul şi cel mai important lucru? Aşa cum ai spus, dacă începe cu familia, sigur că poate însemna că e ceva foarte important pentru el. Dar când eşti întrebat aşa, la modul general, nu e oare o nevoie de a epata când înşiri averi şi nu ceea ce eşti tu? Şi cu studiile e la fel. Că dacă spunea că are 10 facultăţi, cam tot spre asta ducea. Adică, nu e mai simplu să spui: măi, eu sunt avocat, soţia mea e medic, am doi copii. Pam-pam. Zic şi eu.
          Eu îmi cer scuze dacă am supărat sau ai înţeles greşit. Eu am vrut doar să subliniez că deşi absolut tot ce ne înconjoară şi tot ce am realizat spune multe despre noi, nu înşiri averile, nici diplomele când te întreb: Carmen, cum eşti tu ca om? Sau Carmen, spune-mi ceva despre tine.
          Asta am vrut eu să scot în evidenţă: faptul că aşa, la modul general, e greu. Că la angajator ştim ce trebuie spus, în funcţie de profil.
          Eu spun că nu-mi place orezul cu lapte oricui, mă mândresc cu asta 😀 😀

          Apreciază

          • CarmenP zice:

            Despre mine îmi place să cred că sunt un om deschis la minte. Am învățat să accept oamenii așa cum sunt ei fără sa-i consider „gresiti” doar pentru că nu rezonam la fel. De aceea pot sa accept daca cineva se prezintă cu casele și mașinile daca doar atât cunoaște despre sine. Insa noi când ne prezentăm, comunicam și non-verbal și transmitem informații precum calm, răbdător, charmant, nu trebuie sa le spunem in cuvinte. Spune fiecare ce crede iar cei din jur apreciază că fiind relevant sau irelevant dar în niciun caz gresit. Este treaba lor daca au alte așteptări de la mine 😋 Și nu ai de ce sa te scuzi că nu ai greșit cu nimic, mie îmi pare o discuție constructivă

            Apreciază

  11. ane zice:

    Vrei nu vrei totul se afla. ☺
    Caracterul

    Apreciat de 1 persoană

  12. ane zice:

    Am spus de multe ori ca nu mai scriu de pe telefon și. ..

    Apreciat de 1 persoană

  13. condeiblog zice:

    Fiind un om frumos, atragi în jur oameni la fel de frumoși, de aceea m-au bucurat și comentariile, ca un bonus la rândurile tale. Bineînțeles că ești foarte definită ca persoană. Eu aș zice chiar că ești o personalitate. Printre cuvinte, cum zicea și Ana May, AM AFLAT de mult că ești un om minunat, cu toate acele calități enumerate de antecomentatori. Altfel nu știu mai nimic despre tine, nici măcar numele propriu. Potecuța mi-a ajuns. În mintea mea ți-am făurit și o imagine. Când te-am introdus ca personaj în povestirea aceea, trebuia să ai și un contur fizic, așa că ți l-am creat. După tiparul sufletului relevat prin ce ai scris. Pentru că în fond ce suntem noi, ca oameni? Nu în primul rând, suflete? Iar sufletul ni l-ai prezentat de mai înainte. Prin poezie, gânduri, stări… Ești tu! Dar când spui: „Eu sunt…Eu”, știi câtă filosofie e acolo? Și că mă regăsesc și eu, în eul tău? Ca și cum ne-am regrupa, reîntregi în Adam cel risipit în omenire…

    Apreciat de 3 persoane

    • Faptul că scriem cum simţim şi ce gândim, nu ce se cere scris sau ce trebuie scris, ajută mult la definirea noastră. Şi cred că e cel mai simplu mod de a cunoaşte o persoană, poate mai simplu chiar decât dacă s-ar prezenta, ar spune despre el ce-i place şi ce nu, ar lăsa CV-ul la vedere. Şi astfel e mult mai simplu să se şi adune la un loc oameni care simt la fel, care au cam aceleaşi gânduri despre un anumit subiect. Da, suntem în primul rând suflete. Şi se poate imagina un chip în funcţie de asta, uneori pot fi asemănătoare.
      Vă mulţumesc mult! Pentru ceea ce aţi spus, pentru că aţi fost dispus să mă descoperiţi dintre cuvinte şi pentru că îmi primiţi cuvântul scris!

      Apreciat de 1 persoană

  14. ane zice:

    …este cartea de vizita.

    Apreciat de 1 persoană

    • Nu ştiu în ce măsură se află. Dacă e cineva cu adevărat interesat să te cunoască, da, se află. Restul e… can-can.
      Sigur că asta contează cel mai mult: caracterul. Dar sunt multe cele care îl formează.
      Zi bună, Ane!

      Apreciat de 2 persoane

      • ane zice:

        Multumesc pentru comentariul tau, cuvinte floricele asa cum am citit si in textul tau. Sper sa nu te fi suparat pe mine ca nu am reusit sa scriu, m-a enervat telefonul,care cateodata scrie ce vrea el, daca nu esti atenta poate trimite bazaconii .
        Zile de weekend frumoase sa ai,Potecuță!

        Apreciat de 1 persoană

        • Ane, sunt expertă în a face prostii când scriu de pe telefon deci chiar înţeleg perfect, te rog să nu îţi faci probleme! Nu am niciun motiv să mă supăr 😉
          Mulţumesc frumos! Weekend cu bucurie îţi doresc şi eu!

          Apreciat de 2 persoane

  15. doar nicole zice:

    Da, frumos-ul… ce ne facem cu el, e destul de relativ. Poate ca și adevărul, binele… Oricum, poate important e doar ca ceea ce simțim să ne fie în ton cu ceea ce gândim și facem, poate acolo e o fărâmiță minunată de frumos armonios. O combinație fericită!
    Și…tare frumos și cald ai scris despre tine. 🙂 ( Cumva se simte și despre mine, asfaltul, vara, ploaia… da! : )) )

    Apreciat de 1 persoană

    • Cât de bine şi frumos ar fi şi ne-ar fi dacă ar exista armonie între gând şi simţire! Aşa e, ai mare dreptate. Şi da, sunt relative toate, important e să găsim totuşi un echilibru şi să-l înţelegem.
      Îţi mulţumesc mult, Nicole!

      Apreciază

  16. ecoarta zice:

    Uite, in mintea mea asa te vad (fizic): miniona, satena, o fetisoara rotunda si ochi caprui.
    Apoi: un suflet urias de ma mir unde incape! Ar imparti si ultima bucatura cu cei din jur! Intransigenta. Corectitudinea si punctualitatea- litera de lege. Talentata pana peste…
    In concluzie: un om frumos!

    Apreciat de 2 persoane

    • Îmi permiţi să fac „analiza pe text”?
      Tu ai văzut o poză cu mine? Că-n afară de culoarea părului, care e corectă natural vorbind, dar mă vopsesc, ai nimerit sută la sută! 🙄
      Punctuală sunt, recunosc. Şi aş spune că da, mă descurc şi cu corectitudinea dacă asta înseamnă să îmi respect cuvântul dat şi să fiu faţă de alţii. Dar nu ştiu dacă nu cumva e şi un soi de egoism aici. Că dacă simt că am supărat sau am făcut o nedreptate, mă perpelesc şi mă chinui şi prefer să mă scutesc de asta, pe cât pot. Cu mine, faţă de mine, mai dau greş. Că nu mă ascult tot timpul…
      Pe celelalte nu le analizez, pentru alea nu pot decât să îţi mulţumesc cât pot eu de frumos! Şi să te îmbrăţişez!

      Apreciat de 3 persoane

  17. Diana zice:

    Ma bucur sa te cunosc, Potecuta!
    Cred ca cei care se definesc categoric ori se autolimiteaza, ori nu se cunosc prea bine, ori se mint…
    Nu imi amintesc cum m-am prezentat la scoala, dar, probabil, cam cum ai scris tu: nume, prenume, varsta, adresa. 🙂 Tin minte, insa, un chestionar de angajare in care o rubrica era: „caracterizati-va in trei cuvinte”. Primul impuls a fost sa scriu un banc: „frumoasa, desteapta, modesta”. 🙂 Am tras o liniuta, insa – nu m-au chemat la interviu, desigur (dar nu stiu daca strict din acest motiv, si nu mi-a parut rau).
    Cred ca de-ar fi sa construiesc o pagina de blog „despre mine” ar fi suficient sa trec acolo link spre articolul tau) 🙂
    Seara frumoasa!

    Apreciat de 1 persoană

    • Mă încântă tare mult faptul că te regăseşti aici, deşi n-am spus mare lucru.
      Nu ştiu cum e cu partea psihologică, aia-n care trebuie să te evaluezi, să spui despre tine bune şi rele, la rece. Chiar se poate asta atât de tranşant? Şi da, se pare că astea cântăresc mult la interviurile de angajare. Nu înţeleg în totalitate de ce, dar ei ştiu mai bine.
      Îţi mulţumesc mult, Diana! Îţi doresc o zi bună!

      Apreciat de 1 persoană

  18. ina02s zice:

    Eiii, cata sensibilitate. Te inteleg perfect. ”Tare, clar si cu intonatie”… Dar ce sa spui?? Cateva nimicuri tot am aflat de la tine acum, dar noi deja stim ”grozave” despre tine. Esti talentata, scrii cu suflet, subiectele tale starnesc liste interminabile de comentarii, cum eu n-am mai vazut altundeva. Esti foarte atenta si cu noi nou_venitii, dar si cu ceilalti. O dragalasenie de om, ce spune o vorba buna oricui. Si pentru tot ce nu poti spune iti multumesc. Te imbratisez cu mult drag si admiratie…:) Numai bine!

    Apreciat de 1 persoană

    • Ina, cum aş putea eu să fiu altfel când primesc atâtea de la voi? Când voi mă întâmpinaţi atât de cald şi de frumos?
      Îţi mulţumesc din inimă pentru tot ce mi-ai spus, şi nu numai acum, şi te îmbrăţişez cu drag! Numai bine îţi doresc şi eu!

      Apreciat de 2 persoane

  19. Iosif zice:

    Esti ceea ce ai gândit si gândesti,
    poezie si cânt si frumoase povesti,
    exprimate în versuri, imagini si proza,
    un Suflet sensibil de Om drag, asta esti,
    iar inima n-are nevoie de poza.
    Cât despre parfumul de asfalt, ani întregi l-am inhalat, mai proaspat sau chiar plouat, si-l mai respir uneori, chiar si-n sfinte sarbatori ! 🙂
    Un Weekend cum ti-l doresti, magic precum în povesti, Potecuta draga !

    Apreciat de 1 persoană

  20. doar verde zice:

    ”Vorbiți tare, clar și frumos!”
    Vorbești tare clar și frumos!
    Vorba ți-e blajină, potecile șoptesc duios! Vocea ta pătrunde peste toate încrengăturile și hârtoapele sufletelor noastre. Ba chiar unele cuvinte, le ducem cu noi, zile la rând! Simțirile tale știu să ni te descrie. Claritatea sufletului tău ne îndeamnă să ne apropiem! Potecile nu lasă oamenii fără răspunsuri! Dorul răzbate peste păduri întinse, peste mări și țări.. el scrie scrisori ”dragă tu”, el îmbărbătează.. uneori , dorul aprinde scântei în memoria noastră, bate clopote, susură blând, râde triumfător, zâmbește sfâșietor, arde, udă, face să doară.. Eu nu mă pricep să spun cum arată oamenii fizic, fără să îi fi văzut (pot foarte ușor să mă înșel). Și nici nu este important. Nici relevant! Însa pot să știu cum sunt sufletele lor! Și clar, aici vorbim despre hărți ale sufletelor. Despre cuvinte care ne definesc! Și asta nu dă greș! Iar harta sufletului tău, se vede” tare clar și frumos”!

    Apreciat de 1 persoană

    • Încerc să-mi stăpânesc emoţia, să pot spune şi eu ceva…
      Nu ştiu cum e cu vibraţiile, dacă există ceva, dacă sufletele se simt, îşi simt emoţiile, chiar şi de la distanţă, dar dacă am putut scrie mai tot timpul din şi cu suflet, şi l-am lăsat uneori aici, fără teamă, e pentru că v-am simţit pe voi aproape. Şi asta contează mult!
      Mi-e teamă că nu pot mulţumi pentru cât de frumos ai vorbit tu despre mine, dar vreau să ştii că mi-ai umplut sufletul!
      Gând bun şi mulţumiri multe!

      Apreciat de 2 persoane

  21. Roximoronica zice:

    Dacă aș fi fost eu în situația de a vorbi despre tine aș spune Potecuța e …Potecuța și atât! Și totuși parcă nu m-aș rezuma numai la asta, aș spune despre tine că ai un efect magic asupra cititorilor, (cel puțin așa e în cazul meu) prin intermediul scrierilor tale. Te îmbrățișez! ❤

    Apreciat de 1 persoană

  22. Mă surprinzi de fiecare dată cu câte ceva nou, când vorbești sau măcar încerci să vorbești despre tine. Ți-am zis că-mi place să descopăr ce avem în comun (cum ar fi mirosul de asfalt proaspăt plouat), dar cu laptele nu ne asemănăm. Mie nu-mi lipsește din frigider sub nicio formă: proaspăt, prins, unt, brânză.

    Apreciat de 1 persoană

  23. Aliosa zice:

    Hristos a Înviat ! 🙂
    Dacă DESPRE TINE nu poți VORBI ,
    poate vei PUTEA VORBI ceva la MINE despre ………………………..,

    Weekend plăcut ! 🙂
    Alioșa ! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  24. Monica Tonea zice:

    Vezi tu, e cel mai greu să spui despre tine. E ca și cum trebui să ieși înafara ta și să te contempli. Dar tu ești om întreg, frumos tocmai pentru că te compui din toate elementele, acelelea care-ți displac și îți plac deopotrivă. Eu nu iubesc laptele deloc, dar ma omor după orez cu lapte și mai beau zilnic și cappuccino. Cum să spun să se înțeleagă că nu îmi place laptele? E greu. Parfumul acela e divin, am închis ochii și l-am inspirat. Asta ești tu. Pictezi imagini din cuvinte. Un om întreg.

    Apreciat de 1 persoană

    • Încerc ca măcar acum, când citesc despre mine, să înţeleg că-i despre mine, să mă detaşez şi să accept că sunt eu acolo, printre rânduri. Îţi mulţumesc din suflet, Monica!
      E greu de explicat, ştiu. Şi eu beau cappuccino, sunt fan lactate: iaurt, brânză, caşcaval, beau câteodată cafea cu lapte. Dar lapte nu în stare pură nu. 🙂
      Te îmbrăţişez, draga mea!

      Apreciat de 2 persoane

  25. AMDoazapentrufluturi zice:

    Tu oricum eşti o povestitoare minunată şi cine vrea să te cunoască te poate simţi printre cuvintele ce le aşterni zilnic atât de plăcut aici…nici nu e nevoie să te descrii special RĂMÂI CUM EŞTI….bravo felicitări!

    Apreciat de 1 persoană

  26. 1lauralaly zice:

    Fata cu tolba plina de cuvinte trecute prin suflet si daruite noua. Emotie, nostalgie si energie de aia buna, care ne pune un zambet chiar si in priviri. Empatica, sincera, autoironica si cu un simt al umorului super. Asa te simt eu.
    Esti fata care iubeste a trai frumos si care stie sa daruiasca.
    Cand lacramioarele parfumeaza aerul ma gandesc la tine😉.
    Cit despre descrierea in timpul scolii sau la comanda asa patesc si eu. O fi ceva in aer😉
    Te imbratisez.

    Apreciat de 1 persoană

    • Aşa mă vezi tu pe mine, Laura? Eşti o scumpă şi îţi mulţumesc din toată inima! Te îmbrăţişez cu drag! Ştii ce bucurie mare e să ştiu că pot aduce un zâmbet în priviri?
      Cred că da, numai aşa se explică, că e ceva-n aer… 🙂
      Ooofff, ce frumos e să ştiu că parfumul lor te face să te gândeşti la mine!! Am în balcon, în ghiveci! Le iubesc! Dar ştii asta deja 😉

      Apreciat de 1 persoană

  27. tink3rbe11 zice:

    Ești toată un semn de întrebare???!!!

    Apreciat de 1 persoană

  28. Mugur zice:

    Am adăstat întâi, înainte de a comenta. Știai că este cumva dificil să vorbim despre noi înșine? Înainte de toate, ne codim pentru că nu vrem să fim considerați încrezuți, făloși, plini de noi înșine. Apoi, ne codim să scoatem la iveală toate defectele pe care le avem în deplină proprietate, căci, poate, nu vom mai fi priviți la fel ca până atunci. Mai contează și în fața cui anume trebuie să vorbim, căci una vrea să afle un angajator și cu totul altele ar voi să afle o persoană care ar dori să se împrietenească cu tine. Doar cel care deja îți este prieten nu mai așteaptă nimic, pentru că știe deja foarte multe despre tine, căci doar de aceea ți-a devenit prieten.
    Dar pe de altă parte, tu ne-ai spus deja foarte multe despre tine, în ceea ce ai scris, în comentariile pe care ni le-ai lăsat. O „acuzai” pe Ecoarta că ți-ar fi văzut fotografia? Păi, dacă îmi amintesc eu bine, chiar tu însăți ne-ai spus despre detaliile fizice amintite de ea, câte unul pe rând, la distanță în timp.

    Cred că dificultatea de a vorbi despre tine însuți vine și din discrepanța, reală sau doar bănuită, între ceea ce așteaptă interlocutorul să spui și ceea ce ai vrea sau ai putea tu să-i spui. Aici apare și ideea de adevăr spus direct, adevăr ocolit, adevăr omis, dar și realitatea cunoașterii de sine, care uneori poate fi deficitară, căci nu oricine are tăria de a se pătrunde până în cele mai ascunse colțișoare ale sufletului său.

    Apreciat de 1 persoană

    • Da, Mugur, e dificil şi pot fi multe cauze, multe variante. Depinde foarte mult de cine este interlocutorul, sigur. Dar dificultatea rămâne, indiferent de asta. Că tot despre tine e vorba, tot tu despre tine vorbeşti. În cazul meu, ar mai putea vorba şi despre un soi de neîncredere-n mine, de necunoaştere de sine. Sau nerecunoaştere, nu ştiu. Am de muncit cu asta, ştiu.
      Cu atât mai mult a fost suprinderea mai mare, că le-am spus împrăştiat, toate lucrurile despre mine, întinse-n timp. Şi faptul că le-a ţinut minte şi le-a adus la un loc contează mult. Şi dacă doar le-a nimerit, e la fel de important pentru mine.
      Mulţumesc, Mugur! Să ai o zi bună!

      Apreciat de 1 persoană

  29. Chestia cu mirosul de asfalt mi-a plăcut la nebunie.
    Mie imi place mirosul cartilor vechi din biblioteca bunicilor: hartie, naftalină si praf. Mirosul acela ma vindeca de orice.

    Apreciat de 1 persoană

  30. Chiar că e frumos așa cum e. Au putea spune multe și mărunte despre tine, ai putea chiar să construiești un personaj care să-ți semene sau să fie aproape perfect, căci nu ar ști nimeni prin on line dacă ești tu sau nu. S-au aproape nimeni. Însă tu ai ales să fii așa, că o nebuloasă cu bucăți de suflet scoase la iveală uneori. Și e frumos așa cum e.
    Să-ți fie ziua senină, Potecuță! 🤗😊

    Apreciat de 1 persoană

    • E uşor să ne construim o imagine şi să jucăm un rol pe aici, e drept. Însă nu ştiu în ce măsură am putea juca rolul ăla la nesfârşit. Mie mi-ar fi greu tare, m-ar epuiza şi nu cred că aş putea întreţine acea imagine dacă ar fi una construită. Sigur, nu ne putem arăta sută la sută, pentru că nu abordăm toate subiectele care ar putea arăta „chipul” complet. Dar dacă nu facem eforturi să părem altfel, cred că se poate construi unul în funcţie de cum ne afişăm când suntem autentici.
      Îţi mulţumesc tare mult! Şi ziua ta să fie frumoasă şi bună!

      Apreciat de 1 persoană

  31. *off, telefonul ăsta, iar m-a „corectat”! 😁

    Apreciat de 1 persoană

  32. Mona zice:

    Eu cred că știi să scrii frumos despre tine. Nu ne putem comprima într-un paragraf. Nici scris, nici vorbit tare și clar. Frumos ar fi să ne descpere cine dorește, noi să ne arătăm lumii doar prin felul nostru de a fi, prin ochi care vor să vadă și prin pasiuni sau acțiuni care vorbesc în locul nostru.
    Mie îmi place mult cum pari…ești 😊❤

    Apreciat de 1 persoană

    • Aşa ar fi şi frumos, ar fi şi bine, ar fi şi mai sănătos să îi lăsăm pe alţii să ne „afle”, în funcţie de ceea ce transmitem. Numai că uneori suntem obligaţi să vorbim noi despre noi. Şi atunci e greu…
      Mulţumesc mult, Mona! Te pup cu drag!

      Apreciază

  33. Amalia zice:

    Frumos ai spus, fiindcă tu mereu spui frumos. Este cel mai sigur lucru pe care îl stiu despre tine. Sigur, când iti place cineva, vei sa stii mai multe despre el, dar lasă, te percep asa cum vreau eu. 🙂
    🆒

    Apreciază

  34. Ana G. zice:

    S-a spus deja ce aș fi vrut să spun și eu, chiar dacă nu știu spune atât de frumos. Că-mi ești tare dragă de mulți ani, știi. Mă simt, cumva, mândră când văd cât de iubită ești și de alți cititori ai tăi. Eu, despre mine, nu am știut niciodată să vorbesc.

    Apreciază

  35. OO zice:

    Acesta este un „CV” pentru „laboratorul” de poezie…

    Apreciază

  36. Parcă ai scris despre mine…Odată, ne-a pus o profesoară să spunem ce animal am vrea să fim. După ce o clasă întreagă a enumerat tot felul de animale puternice precum leul și tigrul ori animale drăguțe precum pisicuța și cățelul, eu m-am trezit a spune că mi-ar plăcea să fiu un albatros. „Dar albatroșii sunt urâți”, mi s-a spus. Am tăcut, însă am spus în gând „albatroșii sunt liberi și sunt aproape de mare”. Am crescut și mi-am dat seama cât de mult îmi doream să fiu liberă, să fiu eu, așa urâtă și micuță și neînsemnată. Să pot zbura deasupra mării cu ciocul meu urât, dar cu aripile frumoase. Am iubit apoi corbul și cioara. Și mă privesc prin ele. Am tăcut și nu am mai spus nimănui ce părări mă inspiră. Pentru ceilalți erau atât de urâte! Am tăcut iubind toate animalele „urâte”. Dacă pisica făta, obișnuiam cu verișoarele mele să ne alegem fiecare pisicuții. Pe cei mai urâți, zgribuliți și cu defecte îi alegeam. Și culmea, toți deveneau „frumoși” când creșteau. Să-ți spun și despre parfumul preferat…ei bine, parfumul meu preferat era (și este) cel de balegă de vacă. Da! Și știi de ce? Pentru că evadarea mea era la țară, la mătușa și unchiul care nu mă certau din orice, care nu mă băteau și care mă lăudau atunci când făceam treabă plivind grădina de buruieni ori îngrijind animalele. Pentru mulți mirosul de balegă este o putoare, pentru mine este parfumul unor amintiri frumoase în care aveam parte de liniște și mă puteam simți puțin precum un albatros.
    Mereu mi-a fost teamă să vorbesc despre mine, dar ce aș putea spune? Nici eu nu știu…Ce e frumosul? De ce frumosuo meu a fost de-atâtea ori urât? Și cine m-a învățat să caut validarea ori să-i cred pe ceilalți? De-aș fi știu atunci cât de micuți se simțeau și cum atacul lor îi făcea să se creadă mari și frumoși! Dar nu-i nimic, sunt un albatros acum, o cioară, un corb… Unul frumos și liber.
    Iar tu, dragă Potecuță, în ochii mei ești atât de frumoasă! chiar dacă nu știu cum arăți. Te îmbrățișez cu drag!

    Apreciat de 2 persoane

    • Frumos raspuns!
      Chiar ca esti frumoasa, Potecuto!

      Apreciază

    • Dana… nu-ţi pot spune cât de mult m-ai emoţionat!
      Am înţeles perfect iubirea ta pentru albatroşi şi s-a făcut sufletul mic când am citit răspunsul. Am înţeles încă o dată cât de uşor poate fi strivit un suflet de copil dintr-o prostie a unui adult sau a răutăţii altor copii. În cazul copiilor, cum ai spus, nu aş căuta o vină deşi doare şi poate lăsa urme.
      Nu ştiu dacă voi putea scrie cu subiect şi predicat despre un episod care m-a marcat şi care m-a făcut să-mi pierd încrederea-n mine şi să caut validarea de care ai amintit tu chiar şi acum. O decizie a unei profesoare, una despre care abia târziu am înţeles că era doar în avantajul ei, că nu i-a păsat că poate calcă-n picioare suflete, m-a făcut să cred despre mine că nu-s bună de nimic. Că sunt o proastă şi atât, asta e.
      Şi m-am retras în colţişorul meu şi am privit lumea de acolo, din lumea mea, o lume-n care admiram anotimpuri şi visam. Şi nu vorbeam decât întrebată şi niciodată nu spuneam mai multe decât credeam că e nevoie şi toţi îmi păreau frumoşi şi deştepţi, în afară de mine. Acum, sigur că totul pare o prostie. Dar atunci a fost un dezastru care m-a afectat şi care a lăsat urme pe care încă le simt.
      Tu ai simţit „frumosul” cu sufletul. Şi asta nu poate fi înţeles decât de cei care simt ca tine, de cei care nu se lovesc de norme şi de standarde şi pentru care astea nici nu contează. Şi tot aşa, din colţişorul tău, tu vedeai lumea cu ochii sufletului care era liber şi zbura şi înţelegea şi simţea mai presus de ceilalţi. Şi asta nu se învaţă, nu se imită. Şi asta te-a ajutat cu siguranţă. Evadarea asta dintr-o lume împotmolită-n „reguli” şi standarde.
      Da, şi pe mine mirosul de balegă mă duce direct pe uliţele satului bunicilor. Şi pentru mine acolo a fost o lume de basm. Cu libertate totală, cu copii normali care nu te priveau în funcţie de rezultatele şcolare, care te acceptau pentru cum erai, nu pentru media obţinută. Şi să ştii că şi acum, când simt mirosul ăla, simt că mă întorc acolo şi e de nedescris sentimentul.
      Îţi mulţumesc din suflet, draga mea! Cred că trebuie să scriu despre acea profesoară, să scot din minte şi suflet ce mă apasă.
      Eşti ce vrei tu, Dana! Când îţi laşi sufletul la vedere, când scrii poveşti, când desenezi, când pui magie-n versuri, faci lumea mai frumoasă. Asta nu o poate face oricine, asta nu ţine în niciun caz de aspect şi asta ajută cum nu ar putea-o face decât un suflet minunat, ca al tău.
      Te îmbrăţişez cu tot dragul!

      Apreciază

      • Mulțumesc mult, draga mea! Uite, îți propun să scriem amândouă despre un episod care ne-a marcat, cu învățătoarea/profesoara. Mie încă nu mi se pare o prostie, ci prea multă răutate și frustrare aruncate asupra mea. Iar urmele alea chiar rămân. Poate e timpul să scoatem din noi, asa cum spui, din minte si din suflet ceea ce ne apasă. Foarte mult timp m-am simțit o proastă. Chiar și acum mai am momente și îmi spun că asta a fost părerea lor, să nu îi cred. Vedeam și credeam că toți sunt mai buni, mai deștepți și mai frumoși. Cât de fragil e sufletul unui copil! Cât de credul! Naiv…inocent…atât de ușor de rănit. Cred că copiii din noi încă plâng și mă gândesc că e de datoria noastră să le mângăiem pe micuța Potecuță si pe micuța Dana.
        Ești minunată întru totul, Potecuță! Te îmbrățișez tare!

        Apreciază

        • La asta m-am referit când am spus prostie. La naivitatea aia cu care-i credeam pe toţi cei din jur, cei care nu ar fi trebuit să conteze. Şi da, cât de tare au rănit…
          Hai să scriem, Dana! Eu voi începe, sper să reuşesc să o fac până la capăt. Cum ai spus, trebuie să mângâiem acel copil.
          Mulţumesc mult, draga mea! Sper că ştii că şi eu te văd la fel, să crezi asta şi tu! 😉 Te pup!

          Apreciază

  37. Și chiar dacă nu-ţi place să scrii despre tine, până la final tot am aflat câte ceva:că-ţi era teamă de proful de mate că vorbești tare și clar, că îţi place mirosul asfaltului udat de ploaie, că nu-ţi place orezul cu lapte (mie, da), că nu ai o culoare preferată (nici nu trebuie), că îţi plac mai multe cărți (cred și eu!), că iubești florile.
    Vezi câte lucruri am aflat ?

    Apreciază

  38. psi zice:

    eu cred că reticența de a vorbi despre noi înșine vine din educație, din cutumă, normă,dogmă. și teama de a nu părea ridicoli sau, mai ales, vulnerabili. și cred că este greșit.
    pentru că educația se bazează pe un sistem de clasificare (prin comparație și competiție) fără a se încerca scoaterea la lumină a diferențelor și a ceea ce avem fiecare bun în noi, ascundem, umbrim. mult. uneori prea mult. de pildă eu mi-am ascuns scrisul ani în șir. am rude, am cunoștințe și prieteni care nu știu despre mine câte știi tu din faptele, din scrisul meu, din însoțirea noastră virtuală.
    nu, nici eu nu mă spun altfel decât în scris. deplina mea sinceritate e vers nu vorbă. 🙂

    Apreciază

    • E foarte posibil să fie aşa, psi. Poate, odată intraţi în „sistem”, de la grădiniţă, deprindem toate astea. Că de acasă sigur nu le am. Adică nu-mi amintesc să-mi fi spus vreodată părinţii că nu-i frumos, că nu-i bine, că…
      Eu cred că versul spune mai multe şi mai clar şi mai adevărat decât orice-am spune noi despre noi. Şi atunci da, ajungem să cunoaştem lucruri despre un om prin intermediul cuvântului lui, mai bine decât poate îl cunosc cei din jurul lui 😉

      Apreciat de 1 persoană

  39. Ella zice:

    Helleuw Potecut! 😆
    Incantata de cunostinta! 😆
    Avem ceva în comun dar si ceva care nu se brodeste deloc! 😆 … ca asa e viata!
    Sa ai o saptamana faina, draga mea!

    Apreciază

    • Nu-mi spui ce se brodeşte şi ce nu? 🙄
      Săptămână frumoasă îţi doresc şi eu, Ella! Te îmbrăţişez!

      Apreciază

      • Ella zice:

        Incerc sa-ti raspund, pe cat pot de sincer! 😆
        -Imi este si mie greu sa vorbesc despre mine (punct comun)
        -Primele zile de şcoală, au fost horor, dar doar scoala primara … oare ce au toti profesorii de matematica ? Sunt toti cu adevarat „babau-ul” care îti face zile fripte si te streseaza! Stau si ma întreb, de ce? Cred ca din frustrare si iarasi ma întreb de ce? (punct comun!)
        – … cand am ajuns la liceu îi aveam pe toti la degetul mic, mai putin un profesor de matematica (iar matematica!) pe care nu puteam sa-l sufar … nici el pe mine! Colegii în schimb ma iubeau, ptr ca eram miniona, eram un fel de mascota a clasei. Fiind implicata într-un grup care organiza excursii, aveam legatura si cu colegi din clasele mari … Erau doi baieti (mi-ai rascolit amintiri!) cu care glumeam, erau „mama” si „tata” …. hahahaha … ma jutau mereu cand aveam probleme cu matematica! Au fost poate cei mai frumosi ani ai copilariei!
        – aici nu ne mai potrivim … mancarea preferata este cea gatita de sotul meu, 🙂 iar culoarea preferata este rosul si verde, dar asta nu implica si felul de a allege culorile la îmbracaminte ptr ca acolo predomina albul sau blugii … indigoul.
        -da, cu cartile si melodiile se complica situatia si la mine desi Freddie Mercury este preferatul meu de ani buni si chiar daca a parasit lumea asta de 30 de ani, melodiile le-am luat cu mine oriunde …casetofon, mp3 telefon …
        -eu am doua parfumuri preferate
        -nu îmi place ploaia, dar mirosul ei da
        -nu cred ca pot vorbii despre „oamenii” care au trecut sau sunt în viata mea, este ceva prea personal si nu cred ca as vrea sa împartasesc cu nimeni asta … aici nu avem un punct comun
        Zau am fost sincera în tot ce am scris aici … :LOL:

        Apreciază

        • Îţi mulţumesc pentru sinceritate, Ella.
          Nu am înţeles însă punctul cu oamenii din viaţa noastră. Eu am spus doar că şi despre ei ar trebui vorbit dacă vorbeşti despre tine, în sensul că fiecare a lăsat ceva în felul tău de-a fi. Nu am vorbit despre ei. 😀
          Mulţumesc încă o dată! Să ai o zi bună!

          Apreciază

  40. Aura B. Lupu zice:

    Despre tine… hm, ești caldă, ești bună, ești micuță dar sigură, oferi calm și încredere și cine te urmează sigur iese la liman. Din orice încurcătură, din orice rătăcire…
    A, da și miroși a ploaie de vară. Verde. 💚
    Și a curcubeu. 🌈

    Apreciază

  41. CARMEN zice:

    stii ca toti românii care au venit in Germania, au trebuit sa invete sa vorbeasca despre ei? Au primit la inceputul anilor ’90 „cursuri pentru siguranta de sine”. Au trebuit sa învete sa nu mai fie exagerat de modesti! Da… generatiile de copii trecuti prin scoli de prin anii ’70 pâna în ’90 au fost mereu educati sa fie modesti – sa astepti sa fii intrebat, chiar daca stii exact sa raspunzi… E greu sa inveti sa fii altfel, când toata viata asa ai fost indrumat sa fii. (eu am venit in Germania în 2000).
    Aici, modestia (ma refer la modestia exagerata, nu la „bunul simt”) este vazuta ca defect. Se crede ca nu esti sigur pe propriile tale puteri, ca nu stii ce vrei, ca nu poti sa fii om de baza. Nu primesti posturi de conducere… Ai numai puncte minus!
    Iar daca pierzi sansa si nu spui rapid ce stii, atunci cand intr-o sedinta s-a pus o intrebare, exista posibilitatea ca altul sa dea un raspuns corect dar mai slabut ca al tau, si uite asa, sare pe scara ierarhica … iar cel modest si foarte inteligent, ramane mai departe, acela care munceste si duce greul, fara sa iasa in evidenta ca o face, deci fara recompensa…
    Traim intr-o lume a vitezei, daca nu pui pret pe tine, cei langa care traiesti nu au timp sa te observe… Cu mici exceptii, asta este realitatea in care traim!
    Te pup Potecuta :-* Numai bine!

    Apreciază

    • Nu ştiu cum e acolo, Carmen, am fost doar în calitate de turist, nu am stat să învăţ stilul de viaţă.
      Eu sunt aşa pentru că aşa sunt, nu mă forţez, nu mă prefac, nu e doar o afişare a unei modestii studiate. Asta simt, aşa simt, aşa mă comport. Nu ştiu dacă aş vrea să fiu altfel. Deşi poate nu ar fi rău. Deci da, sunt de acord că se poate învăţa stima de sine. Dar poate nu întodeauna e vorba numai de asta.
      Îţi mulţumesc, Carmen! Te pup şi îţi doresc o zi frumoasă!

      Apreciază

  42. Florina zice:

    Eu simt despre mine ca sunt un mic paradox si cred ca si tu simti asta uneori despre tine 🙂

    Apreciază

  43. Întotdeauna e greu sa vorbim

    Apreciază

  44. Întotdeauna e greu sa vorbim despre noi înșine și uneori, după ce ne rănesc, chiar nu ne mai face placere sau ne e teama. Apoi nu ne mai pasa și întram într-o alta etapa

    Apreciază

  45. noradamian zice:

    Sinceră să fiu nu dau prea mult credit celor care povestesc despre ei ca și cum ar fi buricul lumii. Cred însă, că tot ce povestim, tot ce scriem, despre orice, ne oglindește fără să ne dăm seama.

    Apreciază

  46. Pingback: Nu prea ştiu ce-mi place… | Poteci de dor

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s