Există minciuni necesare?

Voi încerca să nu mă lungesc prea mult deşi va fi destul de greu, e stufos subiectul şi nu ştiu cum voi face. Pornesc fără planuri şi văd eu unde ajung.
Bon. Am fost învăţaţi de mici că minciunile nu-s bune, că-i urât sau păcat să minţi, că ne creşte nasul, că vom fi pedepsiţi dacă minţim, că nu se face. Ştiam deci că minciunile-s de pus la colţ. Până când am mai crescut şi am înţeles că există nuanţe şi nuanţe, că se minte şi prin omisiune şi că tot minciună ar fi, orice s-ar zice, orice argument s-ar aduce.
Îmi amintesc (şi numai asta zic şi intru direct în subiect) de preotul care ne-a fost profesor de religie în clasele mici care, la o discuţie despre minciuna ca păcat, ne-a povestit de fiica lui micuţă care i-a spus „tata, dar dacă vin hoţii şi mă întreabă unde-s banii şi eu zic că nu ştiu, nu e necesară minciuna? Că eu ştiu, dar nu le pot spune. E tot păcat şi ăsta?”.
Deci? Şi, cu întrebarea asta-n minte, sau chiar cu răspunsul, să intrăm în subiect şi să vă povestesc ce am vrut de la început.

Am văzut filmul documentar „Tell me who I am”. Povestea reală a doi gemeni identici, ajunşi la 54 de ani (parcă). La vârsta de 18 ani, unul dintre ei ajunge în comă după un accident. Când se trezeşte, singura persoană pe care o recunoaşte şi îi ştie şi numele, e geamănul lui. Atât. Nu-şi recunoaşte mama, nu ştie cine e, nu-şi aminteşte absolut nimic, nu-şi recunoaşte casa (atunci când e adus de la spital). Nimic nu-l ajută să-şi amintească ceva. Nu ştie nici lucruri elementare: ce-i aia masă, ce-i ăla televizor, ce-i aia bicicletă.
Cum fratele lui este singura persoană pe care a recunoscut-o, e şi singura în care are încredere. Pe el se sprijină şi tot ce-i spune el e realitatea lui.
Fratele îi explică tot ce are nevoie să ştie, îl învaţă să meargă iar pe bicicletă, îi explică lucruri, îi răspunde la întrebări. Una dintre ele fiind „cum e mama noastră?”. „Grozavă”, a fost răspunsul. Atât. Îi arată fotografii cu ei mici şi îi răspunde scurt la întrebările legate de copilăria lor.
Alex, cel în cauză, începe să îşi construiască povestea în jurul fotografiilor, din ceea ce vede în filme, din ceea ce vede pe la alţii. De la o fotografie cu ei la mare, de exemplu, vizualizează „filmul” cu ei fericiţi, sărind în apă, urmăriţi atent de părinţi. Fratele lui nu-i spune poveştile astea, el singur le construieşte, ca pe un puzzle din informaţiile pe care le culege din exterior.
Tot ce vede-n casă devine normalul şi realitatea tuturor, aşa crede că e-n familiile tuturor, inclusv ca unele camere să fie încuiate şi copiii să nu aibă acces.

Se lipeşte de mama lui, o iubeşte, îi propune fratelui să îi facă tort de ziua ei, să cânte „la mulţi ani”, fratele face asta deşi era mereu distant. Dar dacă fratele spune că e în regulă, aşa rămâne.
20 de ani! 20 de ani el trăieşte cu imaginea acestei copilării în minte. Repet: neinventate. Fratele nu a inventat poveşti. Doar a răspuns scurt la întrebările „mergeam în vacanţe?”, „da”. „Ne jucam?”, „da”.
Când mama lor moare, faptul că fratele lui nu a plâns deloc deşi pentru el a fost cruntă despărţirea, ceva a încolţit în mintea lui. Cum e posibil să simţim la fel orice, dar acum el să nu fie distrus?
Când încep să elibereze casa de lucrurile mamei, o fotografie cu ei doi găsită în dormitorul mamei, sub cheie, îi confirmă lui un lucru care fratelui îi dărămă tot ce-a construit. Da, mama lor a fost un monstru care i-a abuzat timp de 14 ani. Şi ar fi existat pericolul ca toată încrederea-n fratele lui, să fie dărămată, la rândul ei. Să se simtă singur într-o lume pe care abia a început să o cunoască.

În afară de a-i confirma, fratele nu poate, timp de alţi aproape 20 de ani, să-i spună tot adevărul. Pentru că, construind o realitate paralelă pentru fratele lui, a ajuns să trăiască şi el în ea. Şi a îngropat adevărul până când a ajuns să-i fie imposibil să-l mai scoată la lumină. S-a convins şi el că au avut o copilărie normală.
Asta a spus fratele. Că nu-i putea spune celui pentru care tot trecutul a fost şters cu buretele că sunt copii abuzaţi de mama lor şi de alţii, cu ştirea ei.

Ar fi putut? Sigur, e imposibil să ne putem în locul lor. Nici nu vreau asta, nici măcar să încercăm. Dacă uităm că e poveste reală şi mergem de ideea de simplu film, putem discuta pe asta? A minţit? A greşit că l-a ferit de un adevăr greu de dus pentru oricine?
Fratele lui avea dreptul să ştie asta, în procesul lui de a-şi recăpăta identitatea? Se consideră că a fost minţit timp de 20 de ani, apoi alţi aproape 20 în care fratele lui a refuzat să-i povestească prin ce-au trecut cu adevărat?
Cum e?

Şi dacă nu spunem un lucru pentru a-i proteja pe alţii şi pentru a ne proteja pe noi, până la urmă, e tot minciună?

Foto